MĂNUNCHI DE FRUNZE

Lili Șipoteanu

Dintr-un apus am luat un mănunchi din frunzele verzi,

Frunze de vis, frunze de dor, mângâiate de soare!

Le-am găsit înmugurite demult sub clipele din zăpezi,

Cu menirea ca-n timp de mister să îngrijească o floare!

Le-am așezat într-o glastră ferecată în lanțuri de timp,

Înconjurate de stele, de rouă și de multe sclipiri din amiezi,

Mi-au dat ca pe-un leac mângâierile pentru-al meu chip,

Ascunzându-mi tristețile sub eterne și-mpovărate zăpezi!

O rază-a speranței izvorâtă din bine le-a vegheat neîncetat

Și prin roua de lacrimi și-n pribegia pe câmpuri de stele,

Iar verdele crud, din izvoare de vis, nu le-a lăsat niciodat’

Nici când soarele-a ars, nici sub răceala zăpezilor grele.

Uneori suntem frunze de griji dintr-o glastră din timp,

Înecate din greu de-ncercările nemiloase-ale vieții,

Ne-agățăm de speranțe ce stau mereu sub un nimb,

Că-ntr-o zi, infinitul va risipi-ntr-un abis zidul tristeții.