Brâul Cosânzenii

George Coşbuc

Avea Ileana ochi de soare

Şi galben păr, un lan de grâu;

Vestmânt avea ţesut în floare

Şi-un brâu purta pe-ncingătoare,

Cum n-a mai fost pe lume brâu.

Era de aur pe tot locul,

Un fulger pe-al ei trup încins.

El noaptea da lumini ca focul,

Şi-n brâu sta fetei prins norocul

Precum e-n talismane prins.

Vrăjit era că, de-l va pierde,

Norocul ei să piară-n veci,

Nici flori mai mult să n-o dezmierde,

Să n-afle umbră-n codrul verde

Şi verile să-i fie reci.

Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă

Pândeşte brâul - l-ar fura.

Că lui de mult i-e fata dragă,

Iar fata nu vrea să-nţeleagă,

Şi el acum şi-ar răzbuna!

Ea trece-n dulce nepăsare

Prin lunci cu flori şi doarme-n văi,

Iar păzitor pe vânt îl are -

Întreaga viaţă vis îi pare

Şi joc îşi bate de flăcăi.

Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,

Şi-n drumul lui umblând de-atunci

Simţea de-ajuns frumoasa fată

Că viaţa noastră nu ni-e dată

De dragul unor flori din lunci.

Din ochi albaştri de cicoare

Pe sânu-i alb de ghiocel

Curg lacrimi calde-acum! O doare,

Ei inima de drag îi moare,

Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!

— "Atâta dragoste nebună!

Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi -

Visarea ta la ce ţi-e bună?

Vrei s-o visăm noi împreună?

Atunci tu brâul să-l dezlegi!

Ea tremură zâmbind şi geme:

— "Norocul meu întreg îl vrei!

Ea numai pentru brâu se teme,

Că vor afla duşmanii vreme

Să-i fure-ntr-asta brâul ei.

— "De ce te temi? Ne vom ascunde

În noaptea codrului umbros

Sub brazii fără grai, pe unde

Nici ochi de om nu pot pătrunde,

Nici flori cu tăinuit miros.

El zice-aşa, să zică iară,

Să-i facă gândul ei uşor,

Iar gându-i se topea de pară -

Şi-n codru des, în zi de vară,

S-ascunde fată şi fecior.

Au fost ascunşi încât nici floare,

Nici ochi de om nu i-au zărit.

Dar printre crengi adormitoare

Din cer un singur ochi de soare

Căzu pe brâu şi l-a răpit.

Atunci Ileana şi simţeşte

Că-i arde plânsul în priviri;

Ea după brâu în jur priveşte

Ş-aprinsa-i faţă-ngălbeneşte

Că nu e brâul nicăiri.

Şi cum ea varsă desperată

Un plâns amar, un cald şiroi,

Curgea din cer ploaie curată,

Iar dintre ploi lucind s-arată

Frumosul brâu stropit de ploi.

Şi-n ceruri călătorul Soare

Râdea cu hohot repetat

Şi prin văzduhuri plutitoare

Izbea săgeţi răzbunătoare

De-a lungul brâului furat.

— "Vai, brâul meu! gemea copila.

Atât de mult eu l-am temut,

Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!

Şi-apoi plângea, mai mare mila,

Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut.

De-atunci totuna este firea,

Dar multe nu-s din câte-au fost

Azi nu-i Ileana nicăirea,

De-abia trăieşte-n pomenirea

Poveştilor cu dulce rost.

Iar Soarele-n văzduhuri pline

De zâmbetu-i cel cald de foc,

Ileano, a uitat de tine!

Dar brâul când în minte-i vine

Îşi bate şi-azi de tine joc.

Dac-ai murit, frumoasă fată,

Furatul brâu e viu mereu:

Când plouă, vara, câteodată

Un brâu de foc pe cer s-arată,

Iar noi îi zicem curcubeu.