FERMA ANIMALELOR (6)

GEORGE ORWELL

Capitolul VI

În tot cursul acelui an, animalele munciră ca scla­vii; dar erau fericite cu munca lor; nu ocoleau nici un efort şi nici un sacrificiu, fiind conştiente că tot ceea ce făceau era în avantajul lor însele şi al celor din neamurile lor care aveau să vină după ele, şi nu pen­tru o mînă de oameni leneşi şi hoţi.

Toată primăvara şi toată vara munciră cîte şaizeci de ore pe săptămînă, iar în august Napoleon anunţă că avea să se lucreze şi în după-amiezele de dumi­nică. Această muncă era strict voluntară, dar orice animal care absenta de la ea urma să aibă raţiile re­duse la jumătate. Chiar şi aşa, se socoti necesar ca unele lucrări să fie lăsate nefăcute. Recolta fu un suc­ces mai mic decît cu un an înainte şi două loturi, care urmau să fie însămînţate cu rădăcinoase comes­tibile la începutul verii, rămaseră în paragină, pentru că aratul nu se terminase la timp. Se putea deja în­trevedea că iarna care venea avea să fie grea.

Moara de vînt ridică greutăţi neaşteptate. Ferma avea o carieră de calcar bună, iar nisip şi ciment se găsiseră în cantităţi mari într-o clădire secundară, aşa încît materialele de construcţie erau la îndemînă. Dar problema pe care, la început, animalele nu ştiură cum s-o rezolve fu aceea de a sparge piatra în bucăţi de mărime potrivită. Se părea că nu exista altă mo­dalitate decît folosind tîrnăcopul şi drugul de fier pe care nici un animal nu le putea mînui, întrucît nici un animal nu putea sta pe picioarele din spate. Numai după săptămîni de eforturi inutile îi veni cuiva ideea salvatoare, anume să folosească forţa gravita­ţiei. Bolovani uriaşi, mult prea mari ca să fie folosiţi aşa cum erau, zăceau peste tot la gura carierei. Ani­malele legară frînghii de ei şi, apoi, toate la un loc, vaci, cai, oi, orice animal care putea trage o frînghie ― uneori, chiar şi porcii puneau umărul în momen­tele critice ― îi trăgeau, cu o încetineală exasperantă, în sus pe pantă, pînă în vîrful carierei, de unde îi îm­pingeau peste muchie, ca să se rostogolească şi să se sfărîme în bucăţi la bază. Transportul pietrei, după ce era spartă, se făcea mult mai simplu: caii o cărau în căruţă, oile cărau cîte un bloc, pînă şi Muriel şi Benjamin se înhămaseră la o trăsurică veche de gu­vernantă şi-şi făceau partea lor. Pînă spre sfîrşitul ve­rii se strînsese o cantitate suficientă de pietre şi atunci începură lucrările de construcţie, sub îndruma­rea porcilor. Dar era o operaţie înceată şi laborioasă. Adeseori era nevoie de cîte o zi întreagă de eforturi epuizante pentru a trage cîte un singur bloc de piatră în vîrful carierei şi, uneori, cînd era împins peste margine, nu se spărgea. Nimic nu s-ar fi putut face fără Boxer, a cărui forţă părea egală cu cea însumată a tuturor celorlalte animale. Cînd bolovanul începea să alunece şi animalele ţipau disperate văzîndu-se trase în jos pe pantă, Boxer era întotdeauna cel care se opintea împotriva fringhiei şi oprea bolovanul. La vederea lui cum trăgea piatra în sus pe pantă, centi­metru cu centimetru, avînd respiraţia accelerată, scurmînd pămîntul cu vîrfurile copitelor şi cu crupele lui mari ude de sudoare, toate animalele se umpleau de admiraţie. Clover îl avertiza uneori să fie atent să nu se extenueze, dar Boxer nu o asculta niciodată. Cele două lozinci ale lui ― "O să muncesc mai mult" şi "Napoleon are întotdeauna dreptate" ― i se păreau răspunsuri suficiente la toate problemele. Făcuse altă înţelegere cu cocoşul cel tînăr, să-l cheme dimineaţa cu trei sferturi de oră mai devreme. Iar în momentele lui libere, din care nu prea mai rămăse­seră multe în ultima vreme, se ducea singur la ca­rieră, alegea o încărcătură de pietre sparte şi o trăgea spre amplasamentul morii fără nici un ajutor.

Animalele trecură peste vara aceea destul de bine, în ciuda greutăţii muncii lor. Chiar dacă nu aveau mai multă hrană ca pe vremea lui Jones, măcar nu aveau nici mai puţin. Avantajul de a nu trebui să se întreţină decît pe ele şi de a nu trebui să întreţină şi cinci oameni extravaganţi era atît de mare, încît ar fi fost nevoie de o mulţime de eşecuri ca să-l contraba­lanseze. Şi, din multe puncte de vedere, felul anima­lelor de a face lucrurile era mai eficient şi economi­sea munca. O operaţie ca prăşitul, de exemplu, se pu­tea face cu o temeinicie imposibilă la oameni. Şi ia­răşi, cum acum nici un animal nu fura, nu mai era nevoie să fie împrejmuită păşunea de pămîntul ara­bil, ceea ce economisea o mulţime de efort în îngriji­rea gardurilor vii şi a porţilor.

Totuşi, pe măsura trecerii verii, diferite lipsuri ne­prevăzute înainte începură să se facă simţite. Era ne­voie de parafină, de cuie, de sfoară, de biscuiţi pen­tru cîini şi de fier pentru potcoavele căilor şi nici unul din aceste obiecte nu putea fi produs la fermă. Mai tîrziu avea să fie nevoie de seminţe şi de îngrăşă­minte artificiale, pe lîngă diferite unelte şi, în sfîrşit, de maşinile pentru moara de vînt. Cum aveau să fie procurate toate acestea, nimeni nu-şi putea imagina.

Într-o duminică dimineaţa, cînd animalele se strînseră să-şi primească ordinele, Napoleon anunţă că hotărîse o nouă politică. De atunci înainte, Ferma Animalelor avea să se angajeze în comerţ cu alte ferme vecine; desigur, nu pentru vreun scop comer­cial, ci, pur şi simplu, pentru a obţine unele materiale necesare în prima urgenţă. Nevoile morii de vînt tre­buiau puse înaintea a orice altceva, zise el. Pentru acest scop, el făcea aranjamente ca să vîndă- un stog de fin şi o parte din recolta de grîu a anului curent, iar, mai tîrziu, dacă aveau să fie necesari şi mai mulţi bani, aceştia urmau să fie procuraţi din vînzarea ouă-lor, care erau foarte căutate pe piaţa din Willingdon. Găinile, zise Napoleon, trebuiau să salute acest sacri­ficiu drept propria lor contribuţie specială la constru­irea morii de vînt.

O dată în plus, animalele fură conştiente de o oa­recare nelinişte. Să nu aibă niciodată nimic de-a face cu oamenii, niciodată să nu se angajeze în comerţ, ni­ciodată să nu se atingă de bani ― oare nu fuseseră acestea printre cele dintîi rezoluţii votate la acea primă Şedinţă triumfătoare, după alungarea lui Jones? Toate animalele îşi aminteau cum votaseră asemenea rezoluţii; sau, cel puţin, credeau a-şi aminti. Cei patru porci tineri, care protestaseră cînd Napoleon abolise Şedinţele, ridicară vocea timid, dar fură prompt reduşi la tăcere de o mîrîială înfioră­toare a cîinilor. Apoi, ca de obicei, oile izbucniră cu "Patru picioare bine, două picioare rău!" şi momen­tul penibil trecu. În cele din urmă, Napoleon îşi înălţă copita pentru a face linişte şi anunţă că toate pregătirile erau deja gata. Nu avea să fie nevoie ca vreunul dintre animale să vină în contact cu oamenii, ceea ce, evident, ar fi fost cu totul de nedorit. Inten­ţiona să ia întreaga povară pe propriii săi umeri. Un oarecare, domn Whymper, avocat consultant în Wil­lingdon, fusese de acord să acţioneze ca intermediar între Ferma Animalelor şi lumea din afară şi avea să viziteze ferma în fiecare luni dimineaţa, pentru a-şi primi instrucţiunile. Napoleon îşi încheie discursul cu strigătul lui obişnuit: "Trăiască Ferma Animalelor!" şi, după ce se intonă Animale din Anglia, adunarea fu ridicată.

După aceea, Squealer făcu un tur al fermei şi puse memoria animalelor la încercare. El le asigură că rezoluţia împotriva folosirii banilor şi a angajării în comerţ nu fusese niciodată votată, nici măcar pro­pusă. Era curată imaginaţie şi izvora, probabil, din minciunile răspîndite la început de către Snowball. Cîteva animale încă mai simţeau o oarecare îndoială, dar Squealer le întrebă cu viclenie:
― Sînteţi siguri, tovarăşi, că n-aţi visat, cumva, lucrul ăsta? Aveţi vreo dovadă a unei asemenea rezo­luţii? Este ea scrisă. undeva?
Şi, cum era categoric adevărat că nimic de acest fel nu exista scris, animalele fură bucuroase că se în­şelaseră.

În fiecare luni, domnul Whymper vizita ferma, aşa cum se aranjase. Era un om cu privirea şireată, mic de statură, purta favoriţi şi era avocat consultant în afaceri mărunte, dar destul de ager la minte ca să realizeze, mai devreme decît oricine altcineva, că Ferma Animalelor avea nevoie de un intermediar şi că, în acest caz, comisioanele aveau să fie substan­ţiale. Animalele îl priveau, cu un soi de teamă, cum venea şi cum pleca; şi toate, la vederea lui Whymper, care stătea doar pe două picioare, dar primea ordine de la Napoleon, care stătea pe toate patru, se um­pleau de mîndrie şi, în parte, iertau noile dispoziţii. Relaţiile lor cu specia omenească nu mai erau chiar aceleaşi ca înainte. Oamenii nu mai detestau Ferma Animalelor acum, cînd era prosperă; în realitate, o detestau mai tare ca niciodată. Orice om afirma, ca o profesiune de credinţă, că ferma avea să dea faliment mai devreme sau mai tîrziu şi, mai presus de toate, că moara de vînt avea să fie un eşec. Ei se întîlneau la cîrciumi şi-şi dovedeau unul altuia, cu ajutorul diagramelor, că moara de vînt fie avea să se prăbu­şească, fie, dacă ar fi rămas în picioare, nu avea să funcţioneze niciodată. Şi totuşi, în ciuda voinţei lor, se născuse la ei un fel de respect pentru eficienţa cu care animalele îşi organizau propriile lor treburi. Un simptom al acestui respect era faptul că începuseră să numească Ferma Animalelor cu numele ei şi înceta­seră de a mai pretinde că se numea Ferma "Cona­cul". De asemenea, renunţaseră să-l mai ajute pe Jo­nes care, şi el, renunţase să mai spere în primirea fer­mei înapoi şi plecase să se stabilească în altă parte a ţării. Altfel decît prin mijlocirea lui Whymper, nu exista încă nici un contact între lumea din afară şi Ferma Animalelor, dar circulau zvonuri constante că Napoleon se pregătea să intre în afaceri concrete fie cu domnul Pilkington de la Foxwood, fie cu domnul Frederick de la Pinchfield ― dar, după cum se putu remarca, niciodată cu amîndoi în acelaşi timp.

În acele zile, se întîmplă că porcii se mutară brusc în casă şi-şi făcură acolo reşedinţa. Din nou anima­lele părură a-şi aminti că o rezoluţie fusese votată împotriva acestui lucru în zilele de demult şi din nou Squealer reuşi să le convingă de contrariu. Era abso­lut necesar ca porcii, zise el, care erau creierele fer­mei, să aibă un loc liniştit unde să lucreze. De ase­menea, se potrivea mai bine funcţiei Conducătorului ― pentru că, de curînd, începuse să vorbească despre Napoleon intitulîndu-1 Conducător ― să trăiască într-o casă decît într-o simplă cocină. Totuşi, unele animale se tulburară auzind că porcii nu numai că-şi luau mesele în bucătărie şi foloseau salonul ca loc de recreere, dar şi dormeau în paturi. Boxer trecu peste acest lucru ca de obicei, cu "Napoleon are întotdea­una dreptate", dar Clover, care parcă îşi amintea o reglementare împotriva folosirii paturilor, se duse la capătul hambarului şi încercă să descifreze cele Şapte Precepte înscrise acolo. Dar, văzînd că nu era în stare să citească literele decît separat, o chemă pe Muriel.
― Muriel, îi spuse ea, citeşte-mi al Patrulea Pre­cept. Nu spune ceva de genul să nu se doarmă nicio­dată în paturi?
Cu o oarecare greutate, Muriel i-l silabisi:
― Zice: "Nici un animal nu va dormi într-un pat cu aşternuturi", anunţă ea într-un tîrziu.
Destul de ciudat, dar Clover nu-şi amintea ca al Patrulea Precept să fi menţionat aşternuturile. Din moment, însă, ce era acolo, pe perete, probabil că aşa era. Iar Squealer care, din întîmplare, tocmai tre­cea în momentul acela, însoţit de doi sau trei cîini, putu pune întreaga dilemă în lumina sa potrivită.
― Înseamnă că aţi auzit, tovarăşi, zise el, că noi, porcii, dormim acum în paturile din casă. Şi de ce nu? Doar n-aţi crezut, sper, că a existat vreodată vreo reglementare împotriva paturilor? Un pat nu în­seamnă altceva decît un loc unde se doarme. Un strat de paie într-un staul este un pat, la urma urmei. Re­glementarea era împotriva aşternuturilor, care sînt o invenţie omenească. Noi am îndepărtat aşternuturile de pe paturile din casă şi dormim între cuverturi. Şi ce paturi confortabile sînt! Dar nu sînt mai comode decît ne este nouă necesar, vă pot asigura, tovarăşi, cu toată munca intelectuală pe care trebuie s-o facem în ziua de azi. Doar nu vreţi să ne privaţi de odihnă, nu-i aşa, tovarăşi? Doar nu vreţi să fim atît de obo­siţi încît să nu ne mai achităm de toate îndatoririle noastre? Sînteţi siguri că nu vreţi să-l vedeţi din nou pe Jones?
Animalele îl liniştiră imediat asupra acestui punct şi fiu se mai vorbi nimic despre porcii care dormeau în paturile din casă. Iar cînd se anunţă, după cîteva zile, că, de atunci înainte, porcii urmau să se tre­zească o oră mai tîrziu dimineaţa faţă de celelalte animale, nici Ia acest lucru nu apăru nici o obiecţie.

La începutul toamnei, animalele erau obosite, dar fericite. Avuseseră un an greu, iar după vînzarea unei părţi din fîn şi din grîu, rezervele de hrană pentru iarnă nu rămăseseră deloc prea mari, dar moara de vînt compensa totul. Era acum pe jumătate constru­ită. După seceriş, urmă o perioadă de vreme bună şi uscată şi animalele trudiră mai mult ca niciodată, gîndind că aveau şi de ce să se opintească toată ziua înainte şi înapoi cu blocuri de piatră dacă, făcînd acest lucru, mai puteau ridica pereţii cu încă un me­tru. Boxer ieşea pînă şi noaptea şi muncea cîte o oră sau două de unul singur, la lumina lunii pline. În momentele lor libere, animalele se plimbau de jur îm­prejurul morii pe jumătate terminate, admirînd trăi­nicia şi verticalitatea pereţilor ei şi minunîndu-se că fuseseră în stare să construiască un lucru atît de im­punător. Numai bătrînul Benjamin refuza să se entu­ziasmeze de moara de vînt, deşi, ca de obicei, nu spunea nimic mai mult decît observaţia enigmatică despre viaţa lungă a măgarilor.

Luna noiembrie aduse vînturi şuierătoare dinspre sud-vest. Construcţia trebui să se oprească pentru că era prea umed ca să mai poată fi amestecat mortarul, în cele din urmă, veni o noapte în care vijelia fu atît de violentă încît clădirile fermei se zgîlţîiau din teme­lii şi mai multe ţigle fură smulse de pe acoperişul hambarului. Găinile se treziră ţipînd de groază, pen­tru că toate visaseră în acelaşi timp că auziseră detu­nătura unei puşti în depărtare.

Dimineaţa, cînd ieşiră din staule, animalele desco­periră catargul drapelului doborît, iar un ulm de la capătul livezii smuls din rădăcini ca o ridiche. Toc­mai observaseră aceste lucruri, cînd un strigăt de groază izbucni din fiecare piept de animal. O imagine teribilă li se oferea privirii: moara de vînt era în ru­ine.

Ca un singur trup se repeziră într-acolo. Napo­leon, care arareori se mişca mai repede decît în pas de plimbare, alergă în fruntea tuturor. Da, acolo ză­cea rodul strădaniilor lor, la nivelul fundaţiilor, iar pietrele, pe care le spărseseră şi le transportaseră cu atîta sudoare, se găseau împrăştiate de jur împrejur. La început, pierindu-le graiul, animalele rămaseră privind îndurerate la mormanul de pietre căzute. Na­poleon se învîrtea încoace şi încolo tăcut, uneori adulmecînd pămîntul. Coada îi devenise rigidă şi, se mişca de la dreapta la stînga nervoasă, semn, la el, de intensă activitate mentală. Deodată se opri, ca şi cum ar fi luat o hotărîre.
― Tovarăşi, zise el liniştit, ştiţi cine este respon­sabil pentru asta? Cunoaşteţi duşmanul care a venit în timpul nopţii şi ne-a răsturnat moara? SNOWBALL! urlă el brusc, cu o voce de tunet. Snowball a făcut asta! Numai şi numai din duşmănie neîmpă­cată, sperînd să ne zădărnicească planurile şi să se răzbune pentru expulzarea lui ruşinoasă, acest trădă­tor s-a strecurat pînă aici la 'adăpostul întunericului şi a distrus munca noastră de aproape un an. Tova­răşi, acum şi aici decretez condamnarea la moarte a lui Snowball! "Erou-Animal, Clasa a Doua" şi jumă­tate de baniţă de mere oricărui animal care-l aduce în faţa justiţiei! O baniţă întreagă oricui îl prinde viu!

Animalele fură şocate peste măsură aflînd că Snowball se putea face vinovat pînă şi de o asemenea faptă. Un strigăt de indignare se auzi şi fiecare începu să se gîndească la modalităţi de a-l prinde pe Snowball, dacă s-ar fi întors vreodată. Aproape imediat fură descoperite urmele unui porc în iarbă la mică depărtare de movilă. Nu puteau fi urmărite decît vreo cîţiva metri, dar păreau a duce la o gaură în gard. Napoleon le adulmecă profund şi le declară a fi fost ale lui Snowball. El îşi exprimă părerea că Snowball venise, probabil, din direcţia fermei Foxwood.
― Nici o întîrziere, tovarăşi! zise Napoleon după ce se examinaseră urmele. Avem de lucru. Chiar în această dimineaţă începem să reconstruim moara de vînt şi-o s-o reconstruim toată iarna, indiferent dacă plouă sau e soare. Îl vom învăţa pe acel trădător mi­zerabil că nu poate să ne distrugă munca atît de uşor. Ţineţi minte, tovarăşi, nu trebuie să existe nici o modificare în planurile noastre: ele vor fi executate la zi. Înainte, tovarăşi! Trăiască moara de. vînt! Trăiască Ferma Animalelor!

(va urma)