Trei, Doamne, şi toţi trei!

George Coşbuc

Avea şi dânsul trei feciori,

Şi i-au plecat toţi trei deodată

La tabără, sărmanul tată!

Ce griji pe dânsul, ce fiori,

Când se gândea că-i greu războiul,

N-ai timp să simţi că mori.

Şi luni trecut-au după luni -

Şi-a fost de veste lumea plină,

Că steagul turcului se-nchină;

Şi mândrii codrului păuni,

Românii-au isprăvit războiul,

Că s-au bătut nebuni.

Scria-n gazetă că s-a dat

Poruncă să se-ntoarcă-n ţară

Toţi cei plecaţi de astă-vară -

Şi rând pe rând veneau în sat

Şi ieri şi astăzi câte unul

Din cei care-au plecat.

Şi-ai lui întârziau! Plângând

De drag că are să-i revadă,

Sta ziua-n prag, ieşea pe stradă

Cu ochii zarea măsurând,

Şi nu veneau! Şi dintr-o vreme

Gemea, bătut d-un gând.

Nădejdea caldă-n el slăbea,

Pe cât creştea de rece gândul.

El a-ntrebat pe toţi d-a rândul,

Dar nimeni ştire nu-i ştia.

El pleacă-n urmă la cazarmă

Să afle ce dorea.

Căprarul vechi îi iese-n prag.

— "Ce-mi face Radu?î el întreabă,

De Radu-i este mai cu grabă,

Că Radu-i este cel mai drag.

— "E mort! El a căzut la Plevna

În cel dintâi şirag!

O, bietul om! De mult simţea

Că Radu-i dus de pe-astă lume,

Dar astăzi, când ştia anume,

El sta năuc şi nu credea.

Să-i moară Radu! Acest lucru

El nu-l înţelegea.

Blăstem pe tine, braţ duşman!

— "Dar George-al nostru cum o duce?

— "Sub glie, taică, şi sub cruce,

Lovit în piept d-un iatagan!

— "Dar bietul Mircea?î - "Mort şi Mircea

Prin văi pe la Smârdan.

El n-a mai zis nici un cuvânt;

Cu fruntea-n piept, ca o statuie,

Ca un Cristos bătut în cuie,

Ţinea privirile-n pământ,

Părea că vede dinainte-i

Trei morţi într-un mormânt.

Cu pasul slab, cu ochii beţi

El a plecat, gemând p-afară,

Şi-mpleticindu-se pe scară,

Chema pe nume pe băieţi,

Şi se proptea de slab, sărmanul,

Cu mâna de păreţi.

Nu se simţea de-i mort ori treaz,

N-avea puteri să se simţească;

El trebuia să s-odihnească -

Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz

S-a pus, înmormântând în palme-i

Slăbitul său obraz.

Şi-a stat aşa, pierdut şi dus.

Era-n amiazi şi-n miez de vară

Şi soarele-a scăzut spre seară,

Şi-n urmă soarele-a apus,

Iar bietul om sta tot acolo

Ca mort, precum s-a pus.

Treceau bărbaţi, treceau femei,

Şi uruiau trăsuri pe stradă,

Soldaţi treceau făcând paradă, -

Şi-atunci, deştept, privi la ei

Şi-şi duse pumnii strâns pe tâmple:

"Trei, Doamne, şi toţi trei!