FERMA ANIMALELOR (7)

GEORGE ORWELL

Capitolul VII

Iarna fu aspră. După vremea furtunoasă urmă la­poviţă, apoi zăpadă şi, în sfîrşit, un ger muşcător care nu cedă pînă la mijlocul lui februarie. Animalele duceau mai departe cum puteau reconstrucţia morii de vînt, ştiind bine că lumea din exterior le urmărea şi că oamenii invidioşi aveau să se bucure şi să exulte dacă moara nu ar fi fost terminată la timp.

De ciudă, oamenii pretindeau a nu crede că Snowball fusese acela care distrusese moara de vînt; ei spuneau că moara căzuse din cauză că ar fi avut pereţii prea subţiri. Animalele ştiau că nu acesta era motivul. Şi totuşi, se hotărîse să fie construiţi pereţi groşi de un metru de această dată, în loc de optspre­zece ţoli, ca mai înainte, ceea ce însemnă adunarea unor cantităţi de piatră cu mult mai mari. Multă vreme, cariera fu plină de zăpadă şi nu se putu face nimic. Se înaintă puţin pe vremea geroasă uscată care urmă, dar munca era ucigătoare şi animalele nu se mai puteau simţi atît de fericite de eforturile lor ca pînă atunci. Le era mereu frig şi, de obicei, şi foame. Doar Boxer şi Clover nu-şi pierdeau entuziasmul nici­odată. Squealer ţinea discursuri excelente despre bu­curia datoriei împlinite şi despre demnitatea muncii, dar celelalte animale găseau mai multă încurajare în forţa lui Boxer şi în strigătul lui neobosit: "O să muncesc mai mult".

În ianuarie, hrana începu să lipsească. Raţia de porumb scăzu drastic şi se anunţă că o raţie suplimentară de un cartof avea să fie introdusă pentru a o compensa. Apoi se descoperi că partea cea mai mare a recoltei de cartofi îngheţase în grămada care nu fu­sese acoperită destul de temeinic. Cartofii deveniseră moi şi decoloraţi şi numai cîţiva mai erau comesti­bili. Uneori, zile întregi, animalele nu aveau de mîn­care nimic altceva afară de tărîţe şi sfeclă furajeră. Foametea parcă li se aşezase dinaintea ochilor.

Era de o necesitate vitală să ascundă acest lucru de lumea din afară. Îmboldiţi de prăbuşirea morii de vînt, oamenii inventau noi minciuni despre Ferma Animalelor. O dată în plus se răspîndi zvonul că toate animalele erau decimate de foamete şi boli şi că se luptau în continuu între ele şi recurseseră la cani­balism şi infanticid. Napoleon era foarte conştient de rezultatele proaste care ar fi putut apărea dacă situa­ţia reală a hranei ar fi devenit cunoscută, aşa încît se hotărî să-l folosească pe domnul Whymper pentru a răspîndi o impresie contrară. Pînă atunci, animalele avuseseră doar cîte un contact întîmplător sau deloc cu Whymper în vizitele lui săptămînale; acum, totuşi, cîteva animale, în majoritate oi, fură alese şi instruite să facă, din cînd în cînd, în auzul lui, remarci despre creşterea raţiilor de hrană. În plus, Napoleon dădu ordin ca lăzile aproape goale din magazia de provizii să fie umplute aproape pînă sus cu nisip, iar acesta acoperit cu ce mai rămăsese din cereale şi făină. Cu ajutorul unui pretext convenabil, Whymper fu con­dus prin magazia de provizii şi i se permise să arunce o privire spre lăzi. El fu decepţionat şi continuă să raporteze lumii exterioare că nu era nici o lipsă de hrană la Ferma Animalelor.

Cu toate acestea, spre sfîrşitul lui ianuarie deveni evident faptul că trebuiau procurate nişte cereale de undeva. În acele zile, Napoleon apărea foarte puţin în public şi îşi petrecea tot timpul în casă, care era păzită, la fiecare uşă, de cîini cu aspect fioros. Iar cînd ieşea, o făcea de o manieră ceremonioasă, cu o escortă de şase cîini care îl înconjurau de aproape şi mîrîiau dacă cineva se apropia prea mult. Adeseori, nici nu apărea duminica dimineaţa, ci îşi dădea ordi­nele printr-unul din ceilalţi porci, de obicei prin Squealer.

Într-o duminică dimineaţa, Squealer anunţă găi­nile, care tocmai începuseră din nou să se ouă, că trebuiau să-şi predea ouăle. Napoleon acceptase, prin intermediul lui Whymper, un contract de patru sute de ouă pe săptămînă. Preţul acestora urma să achite destule cereale şi făină pentru a susţine ferma pînă la venirea verii şi la îmbunătăţirea situaţiei.

Cînd auziră asta, găinile scoaseră un ţipăt teribil. Fuseseră prevenite mai demult că un asemenea sacri­ficiu s-ar fi putut dovedi necesar, dar nu crezuseră că într-adevăr se putea întîmpla. Ele tocmai îşi pregă­teau cuibarul pentru, clocitul de primăvară şi protes­tară zicînd că era o crimă să li se ia ouăle tocmai atunci. Pentru prima oară de la expulzarea lui Jones avu loc ceva ce semăna a rebeliune. Conduse de trei găinuşe tinere din rasa Minorca Neagră, găinile fă­cură un efort hotărît pentru a modifica decizia lui Napoleon. Metoda lor consta în a se căţăra sus, pe grinzi şi a-şi depune ouăle acolo, de unde acestea cădeau şi se spărgeau pe podea. Napoleon procedă simplu, rapid şi fără milă. El ordonă ca raţiile găini­lor să fie oprite şi decretă că orice animal care ar fi dat unei găini fie şi un bob de porumb urma să fie pedepsit cu moartea. Cîinii vegheară ca aceste ordine să fie executate. Găinile rezistară timp de cinci zile, apoi capitulară şi se întoarseră în cuibare. Între timp muriseră nouă dintre ele. Trupurile lor fură înmor­mîntate în livadă şi se anunţă că muriseră de coccidioză. Whymper nu află nimic despre această problemă şi ouăle fură livrate corect, camionul unei bă­cănii venind la fermă, de atunci înainte, în fiecare săptămînă pentru a le lua.

În tot acest răstimp, nimeni nu mai ştia nimic despre Snowball. Se spunea că s-ar fi ascuns la una dintre fermele vecine, fie la Foxwood, fie la Pinchfield. Napoleon se afla acum în relaţii ceva mai bune cu ceilalţi fermieri decît înainte. În curte se gă­sea, din întîmplare, un ster de cherestea care fusese depozitată acolo cu zece ani mai devreme, cînd fu­sese defrişată o pădurice de fag. Era bine uscată şi Whymper îl sfătuise pe Napoleon s-o vîndă; şi dom­nul Pilkington şi domnul Frederick erau doritori s-o cumpere. Napoleon ezita între cei doi şi nu se putea hotărî. Se observă că, ori de cîte ori părea pe punctul de a se înţelege cu Frederick, se anunţa că Snowball se ascundea la Foxwood, pe cînd atunci cînd înclina spre Pilkington, se spunea că Snowball ar fi fost, de fapt, la Pinchfield.

Deodată, la începutul primăverii, un lucru alar­mant ieşi la iveală: Snowball frecventa ferma în se­cret în timpul nopţii! Animalele fură atît de tulbu­rate, încît abia dacă mai puteau dormi în culcuşurile lor. În fiecare noapte, se spunea, el se strecura, la adăpostul întunericului, şi săvîrşea tot felul de rău­tăţi; el fura porumbul, el strica găleţile pentru lapte, el spărgea ouăle, el călcă în picioare semănăturile, el rodea coaja de pe pomii fructiferi. Ori de cîte ori ceva mergea prost, devenise un obicei să i se atribuie lui Snowball. Dacă un geam se spărgea sau se blocă vreo scurgere, cineva cu siguranţă spunea că Snow­ball venise noaptea şi făcuse fapta respectivă; de pildă, cînd se pierdu cheia de la magazia cu provizii, întreaga fermă fu convinsă că Snowball o aruncase în puţ. Curios lucru, toate animalele continuară să creadă la fel şi după ce cheia rătăcită fu găsită sub un sac cu făină. Vacile declarară în unanimitate că Snowball se furişa în staulele lor şi le mulgea în somn. Şobolanii, care fuseseră şi ei sîcîitori în iarna aceea, fură declaraţi aliaţii lui Snowball.

Napoleon decretă că urma să aibă loc o anchetă completă a activităţilor lui Snowball. Cu cîinii în urma lui, el ieşea şi făcea cîte un tur atent de inspec­tare a clădirilor fermei, celelalte animale urmîndu-i la o distanţă respectuoasă. La fiecare cîţiva paşi, Napo­leon se oprea şi adulmeca pămîntul căutînd urmele trecerii lui Snowball, pe care, zicea el, le putea de­tecta după miros. Adulmeca în fiecare colţişor, în hambar, în grajdul vacilor, în coteţul găinilor, în gră­dina de legume şi găsea urme ale lui Snowball aproape peste tot. Îşi punea rîtul la pămînt, inspira adînc de cîteva ori şi exclama cu o voce tunătoare:
― Snowball! A fost şi aici! îl simt foarte limpede după miros! şi, la cuvîntul "Snowball", toţi cîinii îşi arătau măselele şi scoteau mîrîituri care-ţi îngheţau sîngele în vine.

Animalele erau deosebit de speriate. Se părea că Snowball era un fel de influenţă invizibilă care um­plea aerul din jurul lor şi le ameninţa cu tot felul de primejdii. Seara, Squealer le chemă să se adune şi, cu o expresie alarmată pe faţă, le spuse că avea veşti se­rioase să le comunice.

― Tovarăşi! strigă el, cu mici tremurături ner­voase, un lucru cumplit a ieşit la iveală! Snowball şi-a vîndut serviciile lui Frederick de la Pinchfield, care, chiar în acest moment, complotează să ne atace şi să ne ia ferma! Snowball urmează să-i servească drept călăuză cînd va începe atacul. Dar mai este un lucru şi mai rău decît ăsta. Noi crezusem că rebeliu­nea lui Snowball s-a datorat vanităţii şi ambiţiei lui. Dar am greşit, tovarăşi. Ştiţi care a fost motivul real? Snowbaîl a fost aliatul lui Jones încă de la început! El a fost agentul secret al lui Jones în tot acest timp. Totul a fost dovedit cu documente pe care le-a lăsat în urmă şi pe care noi le-am descoperit de curînd. După părerea mea, tovarăşi, aceasta dxplică multe lucruri. Doar n-am văzut cu ochii noştri cum a încer­cat ― din fericire, fără succes ― să ne facă să fim învinşi şi înfrînţi în Bătălia de la Grajdul Vacilor?

Animalele rămaseră stupefiate. Asta era o răutate exagerată pînă şi faţă de distrugerea de către Snowball a morii de vînt. Dar trecură cîteva minute pînă s-o pătrundă în întregime. Toate îşi aminteau; sau credeau că-şi aminteau, cum îl văzuseră pe Snowball şarjînd, în fruntea lor, în Bătălia de la Grajdul Vaci­lor, cum le regrupase şi le încurajase la fiecare pas şi cum nu se oprise nici o clipă, nici chiar atunci cînd alicele puştii lui Jones îi răniseră spinarea. La înce­put, li se păru destul de greu de împăcat aceste lu­cruri cu ideea că Snowball ar fi fost aliatul lui Jones. Pînă şi Boxer, care rareori punea întrebări, era acum năucit. El se aşeză jos, îşi strînse copitele din faţă sub el, îşi închise ochii şi reuşi, cu mare efort, să-şi for­muleze gîndurile:
― Eu nu cred aşa ceva, zise el. Snowball a luptat vitejeşte în Bătălia de la Grajdul Vacilor. Cu ochii mei I-am văzut. Nu i-am decernat noi "Erou Animal ― Clasa întîi" imediat după aceea?
― A fost o greşeală diri partea noastră, tovarăşe. Pentru că acuma ştim ― totul este dovedit în scris în documentele secrete pe care le-am găsit noi ― că el, în realitate, încerca să ne grăbească sfîrşitul.
― Dar a fost rănit, zise Boxer. Cu toţii l-am vă­zut alergînd, cu sîngele curgînd pe el.
― Asta a fost doar o parte a aranjamentelor, tipă Squealer. Împuşcătura lui Jones l-a zgîriat doar. V-aş putea arăta acest lucru în propriile lui hîrtii, dacă aţi şti să citiţi. Complotul prevedea ca Snowball, în momentul critic, să dea semnalul de fugă şi să părăsească locul bătăliei în favoarea duşmanului. Şi a fost foarte aproape de reuşită ― aş spune chiar, tovarăşi, că ar fi reuşit, dacă n-ar fi fost eroicul nos­tru Conducător, tovarăşul Napoleon. Nu vă amintiţi cum, exact în clipa în care Jones şi oamenii lui intra­seră în curte, Snowball s-a întors brusc şi a fugit, iar multe animale s-au luat după el? Şi nu vă amintiţi, de asemenea, că, exact în clipa aceea, cînd panica se răspîndise şi totul părea pierdut, tovarăşul Napoleon a sărit înainte strigînd "Moarte umanităţii!" şi şi-a înfipt colţii în piciorul lui Jones? Chiar nu vă amin­tiţi asta, tovarăşi? exclamă Squealer, învîrtindu-se dintr-o parte în alta.

Acum, cînd Squealer le descrisese scena atît de realist, li se păru şi animalelor că-şi aminteau de ea. În orice caz, îşi aminteau că, în momentul critic al luptei, Snowball se întorsese să fugă. Dar Boxer tot nu era convins.
― Eu nu cred că Snowball a fost un trădător încă de la început, zise el în cele din urmă. Ce a fă­cut el de atunci încoace e altceva. Dar eu cred că, în Bătălia de la Grajdul Vacilor, el a fost un tovarăş de nădejde.
― Conducătorul nostru, tovarăşul Napoleon, zise atunci Squealer, vorbind foarte lent şi hotărît, a afir­mat categoric ― categoric, tovarăşe ― că Snowball a fost spionul lui Jones încă de la început ― da, şi chiar cu mult timp înainte ca Revoluţia să fi fost şi concepută.
― A, asta-i altceva! exclamă Boxer. Dacă tovară­şul Napoleon spune aşa, înseamnă că aşa este.
― Iată adevăratul mod de a gîndi, tovarăşe! ţipă Squealer, dar se putu observa că-i aruncase lui Boxer o privire foarte urîtă, cu ochii lui mici scînteietori. Se întoarse să plece, apoi se opri şi adăugă tăios: Previn fiecare animal de la această fermă să-şi ţină ochii foarte larg deschişi. Pentru că avem motive să cre­dem că unii dintre agenţii secreţi ai lui Snowball stau la pîndă printre noi chiar în acest moment!

Patru zile mai tîrziu, spre seară, Napoleon ordonă tuturor animalelor să se adune în curte. După ce se strînseră toate la un loc, Napoleon ieşi din casă pur­tînd ambele lui medalii ― pentru că, de curînd, îşi decernase lui însuşi "Erou Animal ― Clasa întîi" şi "Erou Animal ― Clasa a Doua" ―, cei nouă cîini uriaşi trepidînd în jurul lui şi scoţînd mîrîituri care dădeau tuturor animalelor fiori pe spinare. Toate se cuibăriră tăcute la locurile lor, parcă presimţind că un lucru îngrozitor urma să se întîmple.

Napoleon stătea încruntat, observîndu-şi audito­riul; apoi, scoase un geamăt ascuţit. Cîinii se năpus­tiră imediat înainte, apucară de urechi pe patru din­tre porci, care guiţară de durere şi de groază şi-i tî­rîră la picioarele lui Napoleon. Urechile porcilor sîn­gerau; cîinii gustaseră sînge şi, timp de cîteva mo­mente, părură a fi turbat. Spre, uimirea tuturor, trei dintre ei se năpustiră la Boxer. Acesta îi văzu venind, înălţă copita lui mare, prinse un cîine în aer la semi-înălţime şi-l placă la pămînt. Cîinele schelălăi, cerşind milă, iar ceilalţi doi fugiră cu cozile între pi­cioare. Boxer se uită la Napoleon, ca să ştie dacă să strivească sub copită cîinele sau să-i dea drumul. Na­poleon păru a se schimba la faţă şi-i ordonă lui Boxer cu asprime să dea drumul cîinelui, drept care Boxer îşi ridică piciorul şi cîinele o zbughi urlînd de durere.

Zarva se stinse de îndată. Cei patru porci aştep­tau, tremurînd, cu vinovăţia scrisă pe fiecare linie a chipurilor lor. Napoleon îi somă să-şi recunoască de­lictele. Erau aceiaşi patru porci care protestaseră cînd Napoleon desfiinţase Şedinţele de duminica. Fără vreun alt îndemn, ei recunoscură că fuseseră în legă­tură secretă cu Snowball încă de la alungarea lui, co­laboraseră cu el la distrugerea morii de vînt şi se în­ţeleseseră cu el să dea Ferma Animalelor pe mîna domnului Frederick. Mai adăugară că Snowball le mărturisise, în particular, că fusese el însuşi agentul secret al lui Jones de ani de zile. După ce îşi termi­nară declaraţiile, cîinii îi muşcară de beregate imediat şi, cu o voce cumplită, Napoleon întrebă dacă vreun alt animal mai avea de recunoscut ceva.

Cele trei găini care fuseseră instigatoare în tenta­tiva de rebeliune, în legătură cu ouăle, ieşiră atunci în faţă şi afirmară că Snowball le apăruse în vis şi le întărîtase să nu mai asculte ordinele lui Napoleon. Şi ele fură măcelărite. Apoi o gîscă ieşi în faţă şi mărtu­risi că ascunsese şase spice de grîu în timpul secerişu­lui din anul precedent şi că le mîncase în timpul nop­ţii; o oaie mărturisi că urinase în apa de băut, îm­pinsă la această faptă, zise ea, de către Snowball, iar alte două oi recunoscură că omorîseră un berbec bă­trîn, adept înfocat al lui Napoleon, fugărindu-1 în ju­rul unui foc, în timp ce el suferea de tuse. Şi, în acest fel, suita de mărturisiri şi execuţii continuă pînă cînd la picioarele lui Napoleon se formă o grămadă de ca­davre, iar aerul deveni greu de miros de sînge, care nu se mai răspîndise de la alungarea lui Jones.

Cînd totul se termină, animalele care supravieţui­seră, cu excepţia porcilor şi a cîinilor, se tîrîră de acolo în masă. Erau tulburate şi se simţeau nenoro­cite. Şi nu ştiau ce era mai tulburător ― trădarea animalelor care se aliaseră cu Snowball sau răsplata crudă la care asistaseră. În vremurile trecute avuse­seră loc frecvent vărsări de sînge, la fel de cumplite, dar li se părea tuturor că era cu mult mai rău acum, cînd se întîmpla între ele. De cînd plecase Jones de la fermă, nici un animal nu omorîse nici un alt animal. Nici măcar un şobolan nu fusese ucis.

Se îndreptară spre mica movilă unde se înălţa moara de vînt pe ju­mătate terminată şi, ca un singur trup, se aşezară toate la pămînt, de parcă s-ar fi înghesuit la un loc pentru a căuta căldură ― Clover, Muriel, Benjamin, vacile, oile şi un întreg cîrd de gîşte şi găini, toată lu­mea, într-adevăr, cu excepţia pisicii, care dispăruse exact înainte ca Napoleon să ordone animalelor să se adune. O vreme, nimeni nu vorbi. Doar Boxer ră­mase în picioare. Se mişca fără încetare încoace şi în­colo, plesnindu-şi crupele cu coada lungă şi neagră şi scoţînd uneori un scurt nechezat de mirare. În cele din urmă, zise:
― Eu nu înţeleg asta. N-aş fi crezut că asemenea lucruri se pot întîmpla la ferma noastră. Trebuie să fie din cauza unor defecte din noi înşine. Soluţia, aşa cum o văd eu, este s'ă muncim mai mult. De acum înainte, eu o să mă scol cu o oră întreagă mai de­vreme dimineaţa.

Şi, zicînd asta, plecă în trapul lui greoi, îndreptîn­du-se spre carieră. Ajungînd acolo, adună două în­cărcături de pietre una după alta şi le cără la moara de vînt înainte de a se retrage pentru noapte.

Animalele se înghesuiră în jurul lui Clover, fără să vorbească. Movila unde stăteau întinse le oferea o perspectivă largă de-a latul regiunii. Cea mai mare parte din Ferma Animalelor se găsea sub ochii lor, păşunea cea lungă întinzîndu-se pînă departe către drumul mare, cîmpul cu fîn, păduricea, iazul de adă­pat, cîmpurile arate, unde grîul tînăr era des şi verde şi acoperişurile roşii ale clădirilor fermei, cu fumul ieşind în rotocoale pe coşuri. Era o seară senină de primăvară. Iarba şi gardurile vii erau aurite de razele piezişe ale soarelui. Niciodată ferma ― şi cu un fel de surpriză îşi amintiră că era propria lor fermă, că fiecare palmă de pămînt a ei le aparţinea ― nu le păruse animalelor un loc mai îmbietor de trăit decît acuma. Privind în jos de pe colină, lui Clover i se umplură ochii de lacrimi. Dacă şi-ar fi putut exprima gîndurile, ar fi făcut-o ca să spună că nu asta plănui­seră cînd se aşternuseră la muncă, în urmă cu mulţi ani, pentru răsturnarea speţei umane. Aceste scene de măcel nu aveau nimic comun cu ceea ce întrevăzu­seră în acea noapte cînd bătrînul Senior instigase pentru prima oară la revoltă. Dacă ea însăşi şi-ar fi făcut o imagine a viitorului, ar fi fost imaginea unei societăţi a animalelor eliberate de foamete şi bici, toate egale, toate muncind, atîta cît puteau, Cei mai tari apărîndu-i pe cei mai slabi, aşa cum ea protejase cu piciorul ei din faţă cîrdul de răţuşte rătăcite, în noaptea discursului Seniorului. În schimb ― şi ea nu ştia de ce―, ajunseseră într-o vreme cînd nimeni nu îndrăznea să spună ce gîndea, cînd nişte cîini fioroşi se plimbau mîrîind peste tot şi cînd trebuia să stai să-ţi priveşti tovarăşii măcelăriţi după ce mărturiseau crime tulburătoare. Nu era nici un gînd de răzvrătire sau de neascultare în mintea ei. Ştia că lucrurile, chiar aşa cum erau, stăteau cu mult mai bine ca pe vremea lui Jones şi că, înainte de toate, trebuia îm­piedicată revenirea oamenilor. Orice s-ar fi întîmplat, ea avea să rămîftâ credincioasă, avea să muncească din greu, să execute ordinele ce aveau să i se dea şi să accepte conducerea lui Napoleon. Totuşi, nu era ceea ce speraseră şi ea şi toate celelalte animale şi nici pentru ce asudaseră. Nu pentru aşa ceva constru­iseră ei moara de vînt şi înfruntaseră gloanţele puştii lui Jones. Acestea erau gîndurile ei, deşi îi lipseau cu­vintele prin care să şi le exprime. În cele din urmă, simţind că exista, într-un fel, un înlocuitor pentru cu­vintele pe care nu şi le găsea, ea începu să cînte Ani­male din Anglia. Celelalte animale din jurul ei o imi­tară şi intonară cîntecul de trei ori, de la un capăt la altul, foarte melodios, dar lent şi îndoliat, aşa cum nu-l mai cîntaseră niciodată. Tocmai terminaseră de cîntat a treia oară, cînd se apropie Squealer, secon­dat de trei cîini, cu aerul că avea ceva important de spus. El anunţă că, printr-un decret special al tovară­şului Napoleon, Animale din Anglia fusese desfiinţat. De atunci înainte, era interzis să se mai cînte.

Animalele rămaseră buimăcite.
― De ce? strigă Muriel.
― Nu mai este necesar, tovarăşă, zise Squealer tăios. Animale din Anglia a fost cîntecul Revoluţiei. Dar Revoluţia este acum înfăptuită. Executarea tră­dătorilor, în această după-amiază, a fost actul ei fi­nal. Duşmanul, atît cel din exterior, cît şi cel din in­terior, a fost înfrînt. În Animale din Anglia ne expri­mam speranţa într-o societate mai bună în zilele ce vor veni. Dar acea societate este acum înstăpînită. E limpede că acest cîntec nu mai are nici un rost.

Aşa speriate cum erau, unele dintre animale ar fi protestat, probabil, dar, în clipa aceea, oile începură cu behăială obişnuită "Patru picioare bine, două pi­cioare rău!", care continuă timp de cîteva minute şi puse capăt discuţiei. Aşa încît Animale din Anglia nu se mai auzi. În locul lui, Minimus, poetul, compusese un alt cîntec, care începea cu:

"Ferm-a Animalelor, Ferm-a Animalelor, De la mine nu vei şti care-i gustul relelor"
şi acesta se cînta în fiecare duminică dimineaţa, după înălţarea drapelului. Dar, într-un fel, animalele sim­ţeau că nici prin cuvinte, nici prin melodie nu se ri­dica pînă la Animale din Anglia.

(va urma)