M-a aprins din temelii un dor

Victor Valeriu Martinescu

Chinul viril şi-a întins tristeţea-n anotimpul meu,

şi toţi se simt cam înnodaţi în suflet,

aicia, unde-n fiecare moare câte-un zeu

cu paşii subţiaţi de-atâta umblet.

Oamenii pământului, mai trişti, mai fără sens,

îşi conjugă sângele strecurat între două ploi

şi uită grozăvia unui suflet dens

şi inimile storcoşite în noroi.

O tuse democrată piepturile seacă,

păpuşile cu lacrimi de vopsea oftează la răscruci

şi cerul peste tine coboară de ne-neacă

şi nu mai ştiu pe care drum s-apuci.

Te întinzi la toate câte-ascult

şi-n vreme mă scufunzi înconjurat de nici un drum

şi nu mai eşti TU ÎNSUMI cam de mult

aicia, în oraşu-n care, nu ştiu cum,

toate problemele sociale sunt cosmice şi frumoase,

mulţimea anonimă se spune că e luată în vedere tot mai mult,

o simţi o vâlvâtaie în creieri şi în oase,

cum trece-o vezi prin sânge ca un imens tumult.

Credinţele dau buzna în pieptul meu flămând,

îşi sfâşie plămânii, asmute între coaste durerea unui dor,

incendiază codrii din fiecare gând,

să uiţi că dincolo de mine cu aripile arse se tânguie-un cocor.

Şi tu închis în mine, pitit după poeme,

ai început să arzi pe rug grămezi de sentimente,

din inimă arzi chipuri, din gânduri arzi sisteme,

să pot porni mai vesel spre ţări adiacente.

Ţi-ademeneşti pământul de umbră dezlegat şi mie mi-l întorni

din tine cât mai mult un tot să întregesc,

te laşi scurs în tipare şi-aşa cum eşti mă torni,

când chinuit de spaţiu cazi în genunchi şi cresc.

Plăcerea cunoscută ca un fum a năvălit pe străzi,

durerea ţipă-n baruri şi carnea s-a destins

şi Foamea stă la pândă prin colţuri după prăzi,

Şi uit că mâine poate vei plânge şi voi râde la ţâţa ei, învins.

De-atâta ceaţă sufletul s-a rătăcit şi-n seară

gândul îşi scuipă glasul putred incendiind plămânii

şi inima se strânge sbârcită şi învinsă de viaţa din afară.

O, încercase lumii să-i fure toţi stăpânii.

Neliniştea din tine, ca o trompetă-n noapte,

răsună jos la scară, răsună pentru noi,

acolo unde propriul tău trup ne-aşteaptă-n doi

cu armăsarii roşii înrăiţi de sexe ne-ncepute şi coapte.

Îl simţi aşa de-aproape de parc-ar fi tot az'

cum bat copita-n mine, cum te frământă-n fugă,

să smulgă depărtării o clipă de extaz,

Pământului răbdarea şi cerului o rugă.

O linişte absurdă ucide gându-n faşe

şi sângele zbiceşte prin vine în urcuş.

Te simţi prea mult în mine, acum când în oraşe,

alunecă iubirea pe nervi ca un arcuş.

O, ţi-ai uitat pornirea printre atâţia oameni.

Oraşul cască-n spaţiu şi duduie în noi.

Te vezi în fiecare şi parcă nu mai sameni.

Doar fetele visează un somn cu demoni goi.

Un râs răsună-n urmă şi-n urmă moare-n seară

şi viaţa şi cu moartea la braţ se pierd în ceaţă,

le simţi pe amândouă-n vopseaua de paiaţă

cum se retrag uşure din mine în imagini.

Şi beat de-atâta schincet, de-atâta gol,

mă-nchizi cu greu în seară

şi-ncerci să-mi svânt nădejdea-ntr-un milion de pagini.