Şi fericiţi, vorbeam despre nimic

Bunget Marin

Îţi aminteşti destinul când a vrut

Să pună-n lanţ iubirile din noi

Mi-e-atât de-aproape ziua de-nceput

Şi clară precum lacrima din ploi

Timid ţi-am spus o vorbă fără sens

Tu mi-ai răspuns la fel cu-n zâmbet mic

Iubirea s-a aprins în noi intens

Si fericiţi vorbeam despre nimic

Limitele doctrinei Obama

Octavian Manea

Criza din Ucraina, precum și ascensiunea forțelor Califatului Islamic au surprins Casa Albă. În cele din urmă sunt variabile care ar trebui să impună o regândire a doctrinei americane de politică externă.


Oare de ce America nu face mai mult în Orientul Mijlociu împotriva ISIS sau pentru susținerea Kievului împotriva forțelor surogat ale Moscovei în Estul Ucrainei? Este o întrebare tot mai des ridicată în presa din întreaga lume. În cele din urmă, sunt crize care amenință să arunce în aer regiuni esențiale pentru stabilitatea internațională. Între timp, Administrația Obama devine tot mai contestată, fiind criticată din interiorul și din afara Statelor Unite pentru măsurile prea timide și pentru o politică externă a jumătăților de măsură.


În parte, răspunsul îl găsim în atitudinea de fond care a consacrat din primul moment viziunea administrației despre rolul Statelor Unite în lume. Din această perspectivă, anunțarea pivotului sau a „rebalansării“ spre Pacific devine metafora centrală a schimbării pe care Obama dorea să o implementeze. În cele din urmă, nu este vorba doar de o simplă reorientare geografică. Ideea de fond era mult mai extinsă, vizând restabilirea unui echilibru între lista nesfârșită de angajamente globale și fundamentele economice interne, între mult prea costisitoarele operațiuni de stabilizare societală derulate în Irak și Afganistan și imperativul de nation-building acasă, între o politică externă hipermilitarizată și instrumentele diplomației tradiționale, între angajamentele unilaterale unde Washingtonul achită nota de plată și eforturile colective asumate prin intermediul coalițiilor internaționale.


Pe undeva, asistăm la o doctrină de autoîndiguire sau anesteziere a exceselor post-9/11 și care acum pare să condiționeze mental gama răspunsurilor posibile în fața oricărei noi crize. Mai mult, este o atitudine care vine din conștientizarea unor limite obiective care înlănțuie până și o superputere ca Statele Unite: „Este dificil și aproape imposibil să ai o strategie limpede și clară într-o lume atât de fluidă, în care nu mai avem puterea de altădată. Într-un sens, aceasta este strategia lui Obama, recunoașterea acestui fapt. Astfel, atât în discursul său, cât și în realitate, el încearcă să reducă așteptarea că putem controla și determina evenimentele“, spune istoricul David Kennedy, de la Universitatea Stanford. Poate pe aceste coordonate găsim și miezul „doctrinei Obama“. Altfel, o filosofie reflectată și în componența echipei celui de-al doilea mandat și care condiționează în egală măsură și input-ul pe care îl primește președintele. Intervenționiștii din celebra „echipa a rivalilor“ (Petraeus, Clinton, până la un punct și Gates) au fost înlocuiți cu oameni aleși pe sprânceană - Hagel, Kerry, Dempsey - și care îmbrățișează programatic prudența doctrinei Obama. De-altfel în ultimii ani s-a văzut influența tot mai mare a cercului intim de consilieri din jurul președintelui Obama asupra deciziilor de limitare strictă a rolului Statelor Unite în crizele momentului.


Mai există o lecție desprinsă din războaiele anilor 2000 și care îi face pe membrii administrației să se gândească de o sută de ori înainte de a da undă verde unei alte intervenții: limitele puterii militare in lumea de astazi. Cu alte cuvinte la ceea ce se poate în mod obiectiv îndeplini prin instrumente preponderent militare. Este din nou o realitate tot mai adânc internalizată. „Când m-am alăturat Corpului Pușcașilor Marini în 1961, v-aș fi spus că războaiele se decid în întregime pe câmpul de luptă“, spune generalul Tony Zinni, într-o carte lansată chiar în această săptămână. La sfârșitul carierei militare și după câteva războaie simultane, „unde trebuia să lupți și să reconstruiești o societate în același timp“, a înțeles că variabilele decisive care pot să asigure durabilitate unei eventuale victorii militare tactice se află în afara câmpului de bătălie, în sfera societală și politică. „Nu mai este suficient ca un președinte să găseasca un bun luptător, capabil să imagineze o schemă militară victorioasă. El mai trebuie să găsească și o persoană care poate să reconstruiască o societate“, spune Zinni.


Devine tot mai răspândită ideea că „stabilitatea este doar temporară fără buna guvernare“, după cum concluziona și un oficial care se pregătește să părăsească administrația. Este exact lecția învățata de Obama în Libia și care îl ține acum departe de Siria sau de revenirea terestră în Irak, pentru că, în cele din urmă, nota de plată aferentă va aparține tot Statelor Unite. În evaluarea administrației, componenta principală de răspuns în Orientul Mijlociu presupune formularea unor proiecte de societate capabile să răspundă aspirațiilor majorității sunite din Siria și minorității sunite din Irak. Dar vorbim de o sarcină mult peste disponibilitatea politică a administrației de a implica Statele Unite într-un nou exercițiu de state-building la o scară infinit mai complexă decât ceea ce își asumase George W. Bush și una care depinde mai degrabă de voința Bagdadului și, eventual, de mobilizarea ajutorului statelor sunnite din regiune.



Și criza din Ucraina a arătat o Americă reținută și relativ minimalistă în sprijinul acordat Kievului, foarte probabil pentru că vede acest lucru ca fiind preponderent responsabilitatea Europei. Acum se așteaptă implicarea sa în reasigurarea substanțială a flancului estic, inclusiv prin staționarea permanentă de trupe americane în Noua Europă. Dar cât de departe va merge în acest efort? Summit-ul  NATO este simbolic, pentru că ne va arăta și dacă Obama rămâne fidel sau este dispus să-și revizuiască fundamental doctrina pentru restul mandatului.

SUB CLAR DE LUNĂ

TEODORA POPESCU

În aerul umed de tăcere

Îmi hrănesc visele mele

Mă voi transorma în apă

Să-mi pot uda dragostea.

Visele mele pe infinit instant

Ce-mi filtralizeaza iubirea

Sub clar de luna în cer de stele

În raza ei vei vedea cât demult te iubesc.

Dragostea mea-i oglindită în raza de lună

O simplă iluzie de tot ce este grand

Mie dor de-o simplă atingere a ta

De gustul sărutului şi dorinţelor noastre.

Am obosit să mă întorc la tine

Epuizată mă energizez auzind vocea ta

Atunci când tu îmi şopteşti la ureche

Mă sting şi uit de-a mea durere de tine.

Număr secundele cu voce tare

Mi-e este teamă că voi pieri

Bonlava de oameni mă ignor

Şi aud şoşotind la ureche nu vei pieri.

Nu neg foamea mea de tine

Gândurile îmi sunt iraţionale

Când mă săruţi îmi sting setea de tine

Mă transformi şi te împodobesc cu o poezie.

Basescu: Iliescu a protejat sistemul, Constantinescu a fost infrant, eu am ingenuncheat sistemul

V.M.

Presedintele Traian Basescu a spus recent, ca de zece ani este intr-o disputa cu sistemul, pe care Ion Iliescu l-a protejat si care l-a infrant pe Emil Constantinescu, adaugand ca el a reusit sa ingenuncheze acest sistem, relateaza Mediafax.


Basescu a fost intrebat, sambata seara, la finalul vizitei de la Sannicolau Mare, cum comenteaza propunerea lui Calin Popescu Tariceanu privind o noua suspendare a sa din functie, seful statului evitand un raspuns direct.


"De zece ani sunt intr-o disputa cu sistemul, pe care domnul Iliescu l-a protejat pentru ca asa a inteles el, un sistem care pe domnul presedinte Constantinescu l-a infrant, asa cum declara chiar el, sistem pe care eu zic ca l-am ingenuncheat. A fost o lupta cumplita, dar energia mi-am luat-o de la oameni si aici sunt multi oameni care au crezut in mine", a spus presedintele Basescu.


Seful statului s-a aflat, sambata seara, la Sannicolau Mare, unde a luat parte la Zilele orasului.



Basescu, la Sannicolau Mare: Candidati la Presedintie, si asa nu prea avem candidaturi potrivite

Presedintele Traian Basescu le-a spus sambata locuitorilor din Sannicolau Mare aflati la Zilele orasului ca nu poti uita localitatea in care ti-ai anuntat candidatura la Presedintie, indemnandu-i pe cei prezenti sa testeze sentimentul, "ca si asa nu prea sunt candidaturi potrivite", mai relateaza Mediafax.


Dupa ce a participat la receptia oferita la Castelul Nako de catre primarul din Sannicolau Mare, Danut Groza (PDL), presedintele a mers la Teatrul de vara, unde au fost premiate cuplurile din oras care au implinit 50 de ani de casatorie.


"Ne reintalnim dupa aproape cinci ani, cinci ani pentru care va multumesc. Am simtit inclusiv in momentele grele ca alaturi de mine sunt destui romani, va asigur ca si trecerea prin criza economica si criza de securitate din regiune sunt lucruri care ar fi putut fi mai rele, dar in primul rand pentru ca romanii au fost cinstiti cu ei, au acceptat chiar si cu suparare sa se intample lucruri care s-au intamplat, astazi Romania este o tara sigura, in care e bine sa traiesti, iar in aceasta tara Sannicolau Mare e un loc aparte, este orasul care a evoluat foarte mult in ultimii ani, pentru ca a fost foarte bine condus si oamenii au facut ca azi in Sannicolau Mare sa se traiasca mai bine ca in alte locuri din tara", a afirmat presedintele.


El a spus ca nu o sa uite niciodata momentul lansarii candidaturii sale pentru al doilea mandat, care a avut loc la Sannicolau Mare.


"Mi-am dorit mult sa ma intorc in timpul mandatului si voi reveni dupa ce voi termin mandatul", le-a spus Basescu localnicilor adunati la Teatrul de vara.


El a fost rugat de primarul orasului sa premieze impreuna cuplurile care au implinit 50 de ani de casatorie, Traian Basescu chemand-o atunci pe scena si pe sotia sa.


"Eu sunt junior fata de dansii, am doar 39 de ani de casatorie si ca sa fac fata o rog si pe sotia mea, ca si ea are tot 39 de ani de casatorie, sa vina pe scena si o rog cu atat mai mult cu cat este ziua ei de nastere. 39 si cu 39, impreuna fac suficienti ani ca sa va putem premia. Fiecare separat nu indeplinim criteriile", a afirmat presedintele, care a primit de la primarul din Sannicolau Mare o placheta a orasului.


Seful statului le-a multumit primarului, dar si oamenilor, spunandu-le ca ii invita sa testeze sentimentul in care isi anunta candidatura la Presedintie.


"Va rog sa ma credeti si va invit sa testati acest sentiment, ca nu poti uita localitatea in care iti anunti candidatura la Presedintie. Puteti incerca sa va anuntati candidatura, ca si asa nu prea avem candidaturi potrivite, si va asigur ca nu veti putea uita sentimentul", le-a spus Basescu oamenilor.



Seful statului a ajuns la Sannicolau Mare sambata seara, in jurul orei 19.30, si a mers in centrul localitatii, unde au loc Zilele orasului, el dezvelind statuia unei personalitati locale - avocatul Nestor Oprean.

Comunitatea evreilor, reacţie dură la adresa lui Ponta: „O greşeală politică imensă şi de neacceptat”

Prim-ministrul Victor Ponta a făcut, la Antena 3, o comparaţie între regimul Băsescu şi regimul nazist din Germania. „Cred că efectele asupra societăţii româneşti lăsate de cei 10 ani de regim Traian Băsescu sunt destul de asemănătoare cu cele lăsate de regimul nazist în Germania”, a declarat Ponta.

 Aurel Vainer

Afirmaţiile premierului sunt criticate de deputatul Aurel Vainer, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România.

„Am fost foarte profund impresionat în rău şi amărât în acelaşi sens, pentru că în lupta asta politică de astăzi se utilizează comparaţii care nu-s de comparat. A spune că regimul Băsescu sau domnul Băsescu a avut rezultate asemănătoare cu regimul nazist e ceva incredibil. Nu se poate afirma aşa ceva. În fond, noi trăim într-o democraţie. Asta ar însemna că regimul Băsescu a fost dictatorial, a făcut ce a vrut şi, mai ales – cum nazismul este în mod firesc asociat cu Holocaustul -, a produs Holocaust. Nu cred că era cazul să se facă o astfel de afirmaţie. Sunt complet nedumerit. Nu pot înţelege cum se poate recurge la o astfel de comparaţie, oricât ar fi un preşedinte nu foarte democrat, ceea ce nu e adevărat, pentru că în toţi aceşti ani ai domnului Băsescu a funcţionat şi funcţionează democraţia românească, instituţiile parlamentare. Deci în niciun caz nu poate fi considerat un regim dictatorial. Este un om cu o voinţă mai puternică, e un jucător, cum spune dumnealui adeseori, dar a compara România de astăzi sau România ultimilor 25 de ani sau 10 ani cu regimul nazist este cu totul şi cu totul de neadmis. Nu-i de admis. Eu am trăit şi în Holocaust şi nici nu pot să cred că am trăit în aceşti ani într-un regim care a avut rezultate similare cu regimul nazist. De aceea, îmi exprim dezamăgirea totală şi convingerea fermă că este o greşeală politică imensă şi de neacceptat”, a declarat Aurel Vainer.



Întrebat dacă va avea o discuţie cu Victor Ponta pe acest subiect, Aurel Vainer a mai declarat: „Eu cred că am să-i şi spun. S-ar putea chiar mâine să mă întâlnesc cu dumnealui. Nu e în ordine. Mă doare enorm să spun cuiva că am trăit un regim nazist în aceşti ani de democraţie românească, cu toate lipsurile, cu toate bunele şi mai puţin bunele. Dar a spune că e aşa ceva nu pot accepta şi nu pot crede că un lider politic de astăzi poate afirma acest lucru. Îmi pare foarte rău. Eu am toată consideraţia pentru domnul prim-ministru, dar, ascultând aşa ceva, numai lipsa mea de timp de astăzi m-a făcut să nu am nicio reacţie încă. Dar lucrurile sunt de luat în considerare foarte serios.”

Bucla de taină

Anne Marie Bejliu

aminte ia când spaima mintea ţi-o trezeşte

şi lasă-n tine firul de apă ruginie

să îţi şoptească-n taină

poem de toamnă... fie...

se naşte-atunci din tine izvor de sete vie

înfometată umbră

muşcă fuge-n vie

şi numără în boabe de câte ori amarul

s-a înfruptat din tine

păşeşti discret pe-aleea cu pietre prea rotunde

pentru a fi lăsate de Mâna Lui să-nfeşe

călcâiu-ncercuit de drumuri ramuri fumul

trecut peste câmpie în înfloriri răzleţe

surprinse în iubiri

ajungi din urmă vara prin primăveri lăsate

în inima-ncercării

să redevii inelul

fântânii fără gânduri

adâncă-ntunecare

cu luminări de ceruri în pântecul pustiu

în mijloc este stepa ce trupu-şi înfăşoară

pe arcuiri de gând

când inima ta cere iubire din pustie

arunci fântânii glasul

se-ntoarce mut la locu-i

şi buzele-ncleştate rămân veciei porţi

pe unde fugi tu fată când cearcănul în cearcăn

îţi rotunjeşte ochii

priveşte-o clipă-n fila pe care-ai aşternut

ca pe o masă totul şi toate-n început

sfârşitul nu-i aproape

e prea departe bucla din infintul reavăn

lăsat de cer pământ

să îţi înfigă stâlpul de foc de viu de arse

visuri răsfirate dintr-un întreg-pământ

aminte ia când spaima mintea ţi-o trezeşte

tu să nu taci credinţei

să te deschizi mereu prin tainice cotloane

în care glasul pasul

celui ce crede-n sine

n-ajunge

tu-l petreci

pe orbul din răscruce

------------------------

cândva bucla de taină înfiripa-va viaţa

vie iubirea-n tine o vei simţi cântând

Genocidul armean din 1915. Mărturiile ambasadorului Henry Morgenthau

Alexandra Șerban

Armenia a cunoscut în istoria ei numeroase perioade de glorie, dar şi vremuri tulburi. Unul dintre cele mai negre momente din istoria ţării, care a lăsat urme adânci în mentalitatea poporului şi a afectat relaţiile cu Turcia în numeroase rânduri, a fost masacrarea armenilor la ordinul autorităţilor otomane în 1915. Ambasadorul Henry Morgenthau la curtea otomană relatează detalii despre drama armenilor deportaţi spre zonele deşertice din Siria de astăzi.


Poporul armean îşi revendică istoria încă din Epoca Bronzului. În apogeul expansiunii sale în primul secol dinaintea erei noastre, Regatul Armean controla teritoriul dintre Marea Caspică şi Marea Mediterană, o suprafaţă comparabilă cu cea a Turciei moderne. Creştinismul s-a răspândit în această regiune în perioada imediat următoare morţii lui Hristos, iar în anul 301 Armenia a devenit primul stat care a proclamat creştinismul religie oficială.


La începutul secolului XX, zilele de glorie ale Armeniei erau demult apuse. Statul a fost cucerit de Imperiul Otoman şi ocupa un teritoriu mult redus, aflat în nord-estul Turciei de astăzi. Întrucât şi-au păstrat credinţa creştină, armenii au beneficiat de un oarecare grad de toleranţă din partea Imperiului Otoman musulman. Cu toate acestea, între 1892 şi 1894, armenii au suferit o serie de masacre instigate de Sultanul Abdul Hamid II, în care şi-au pierdut viaţa între 80.000 şi 300.000 de armeni.


Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial şi apariţia pericolului invaziei ruseşti, otomanii au început să suspecteze loialitatea armenilor, temându-se că aceştia ar putea sprijini în mod activ ruşii dacă ar fi avut loc invazia. În perspectiva prevenirii unui astfel de eveniment, otomanii au pregătit un plan de eliminare a armenilor de pe teritoriul lor, care a rezultat în unul dintre cele mai sângeroase şi sistematice masacre ale secolului XX. Atrocităţile au început în primăvara anului 1915 prin uciderea metodică, pe cât posibil, a bărbaţilor tineri şi apţi din punct de vedere al condiţiei fizice. A urmat evacuarea forţată a mii de armeni din patria lor în zona deşertică a Siriei de astăzi. Obligaţi să călătorească pe jos şi atacaţi continuu pe drum, mulţi şi-au pierdut viaţa, estimările indicând că între 600.000 şi un milion şi jumătate dintre aceştia nu au murit în această perioadă.


O mare parte a informaţiilor privind carnagiul din aceste timpuri provin din scrierile lui Henry Morgenthau, ambasadorul american în Imperiul Otoman între 1913 şi 1916. Ambasadorul a completat observaţiile personale privind tratamentul aplicat armenilor cu mărturii ale informatorilor de pe întreg cuprinsul ţării:

„Rugaţi-vă pentru noi!”

„Deportările au avut loc toată primăvara şi vara lui 1915. Rareori câte un armean era scutit de la ordin, indiferent de educaţia sau avuţia sa, sau indiferent de clasa socială din care făcea parte. În unele sate, erau postate afişe dispunând ca întreaga populaţie armean să se prezinte într-un loc public la un anumit moment stabilit – de obicei, o zi sau două înainte, şi în alte locuri din oraş, un strigător public mergea pe străzi răspândind ordinul. Totuşi, în altele nu era dat nici cel mai mic avertisment.


Jandarmii apăreau în faţa unei case armeneşti şi comandau tuturor locuitorilor să îi urmeze. Luau femei ocupându-se de treburile casei fără să le lase posibilitatea să îşi schimbe hainele. Poliţia se arunca asupra loc aşa cum erupţia Vezuviului s-a aruncat asupra oraşului Pompeii; femeile erau luate din ligheane de baie, copiii erau smulşi din paturi, pâinea era lăsată pe jumătate coaptă în cuptor, masa în familie era abandonată înainte de a fi terminată, copiii erau luaţi din sala de clasă, lăsându-şi cărţile deschise la tema de zi, şi bărbaţii erau forţaţi să îşi abandoneze plugurile pe câmp şi vitele în munţi. Chiar şi femeile care tocmai născuseră erau forţate să îşi părăsească paturile şi să se alăture mulţimii în panică, cu bebebluşii dormind în braţe. Lucrurile pe care le-au putut înşfăca în grabă, precum un şal, o pătură, poate câteva resturi de mâncare, au fost tot ce au putut lua din bunurile gospodăriilor lor. La întrebările lor frenetice ‘Unde mergem?’, jandarmii binevoiau sa acorde numai răspunsul: ‘În interior.’


‘Rugaţi-vă pentru noi’, spuneau ei în timp ce îşi părăseau casele – casele în care strămoşii lor trăiseră de 2.500 de ani. ‘Nu vă vom mai vedea în lumea asta din nou, dar cândva ne vom întâlni. Rugaţi-vă pentru noi!’.


Armenii cu greu şi-au părăsit satele natale când au început persecuţiile. Drumurile peste care călătoreau erau cu puţin peste cărările pentru măgari; şi ce începuse cu câteva ore înainte ca o procesiune ordonată, a devenit curând o gloată dezorientată şi agitată. Femeile au fost separate de copiii lor şi soţii de soţiile lor. Bătrânii au pierdut contactul cu familiile lor şi au devenit obosiţi, cu dureri de picioare. Conducătorii turci ai carelor trase de boi, după ce storceau până la ultimul ban pentru plata lor, îi aruncau, dintr-o dată, cu toate bunurile lor, pe marginea drumului, şi se întorceau în sat pentru alte victime.


Astfel că într-un timp scurt practic toată lumea, tineri şi bătrâni, a fost obligată să călătorească pe jos. Jandarmii trimişi de autorităţi, se presupune pentru a îi proteja pe exilaţi, în câteva ore au devenit persecutorii lor. Îi urmau cu baionetele, împungând pe oricine arăta vreo tendinţă de a încetini ritmul. Aceia care încercau să se oprească pentru a se odihni, sau care cădeau obosiţi pe drum, erau forţaţi, cu cea mai mare brutalitate, să se alăture mulţimii în mişcare. Au împuns cu baioneta chiar şi femei însărcinate; dacă vreuna, aşa cum se întâmpla des, năştea pe drum, era forţată să se ridice şi să se alăture marşului. Întregul parcurs al călătoriei a devenit o luptă perpetuă cu locuitorii musulmani.


Când victimele călătoriseră câteva ore faţă de punctul de plecare, kurzii se strecurau din locuinţele lor din munţi. Se repezeau asupra tinerelor fete, le ridicau vălurile şi le cărau pe cele frumoase înspre dealuri. Furau asemea copii după bunul plac pe toată distanţa convoiului. Dacă exilaţii începeau să dea bani şi mâncare, atacatorii lor şi le însuşeau, astfel lăsându-i pradă foametei. Le furau hainele şi, câteodată, lăsând atât femei cât şi bărbaţi într-o stare de nuditate completă.  De fiecare datî când comiteau aceste jafuri, kurzii omorau la întâmplare, ţipetele femeilor şi ale bătrânilor contribuind la starea generală de groază.


Şi astfel, pe măsură ce exilaţii se mişcau, au lăsat în urmă o altă caravană – aceea a cadavrelor neîngropate, a bătrânilor şi a femielor aflaţi în faze terminale cu tifos, dizenterie, holeră, a copiilor mici stând pe spate şi ridicând ultimele vaiete jalnice de foame şi de sete. Au fost femei care şi-au dat bebeluşii străinilor, rugându-i să îi ia şi să îi salveze de persecutorii lor, şi, în cazul în care eşuau, îi aruncau în fântâni sau îi lăsau în spatele boscheţilor, în aşa fel, ei ar fi murit în pace. În spate era o mică armată de fete care fuseseră vândute scalve – adeseori pentru o ‘medjidie’, sau aproximativ opt cenţi – şi care, după ce îndeplineau scopurile brutale ale cumpărătorilor lor, erau forţate să îşi dedice vieţile prostituţiei.


Un şir de tabere, pline de bolnavi şi muribunzi, amestecaţi cu cadavre neîngropate sau trupuri pe jumătate îngropate, marcau cursul convoiului în mişcare. Vulturii îi urmau prin aer, şi câini lacomi, luptându-se unul cu altul pentru trupurile moarte. Cele mai teribile scene au avut loc la râuri, în special la Eufrat. Câteodată, la trecerea fluviului, jandarmii împingeau femeile în apă, împuşcând pe acelea care încercau sa se salveze înotând. Adesea, chiar femeile săreau în râu cu copiii în braţe, salvându-şi onoarea.  


Pe tot drumul spre Ras-ul-Ain, prima staţie pe linia spre Bagdad, existenţa acestor nefericiţi călători a fost un chin prelungit. Jandarmii au mers înainte, informând triburile semi-sălbatice din munţi că se apropie câteva mii de femei şi fete armene. Arabii şi kurzii au început să răpească fetele, muntenii s-au năpustit şi ei în repetate rânduri, violând şi omorând femei, iar jandarmii înşişi se alăturau orgiilor. Unul câte unul, cei câţiva oameni care s-au alăturat convoiului au fost omorâţi. Femeile au reuşit să ascundă bani de asupritorii lor, păstrându-i în gură sau în păr; cu aceştia au cumpărat cai, deşi erau furaţi deseori de triburile kurde. În final, jandarmii, după ce au furat, bătut, violat şi omorât pe cei pe care îi aveau în grijă timp de treisprezece zile, i-au abandonat complet.


După două zile, kurzii au mers şi au adunat toţi bărbaţii care încă erau în viaţă. Au găsit aproximativ 150, cu vârste cuprinse între 15 şi 90 de ani, iar pe aceştia i-au luat şi i-au măcelărit până la ultimul bărbat. Dar în aceeaşi zi, un alt convoi din Sivas s-a alăturat celui din Harpoot, crescând numărul întregii caravane la 18.000 de oameni.



În a şaptesprezecea zi, câţiva au ajuns la Aleppo. Din cele 18.000 de suflete, numai 150 de femei şi copii au ajuns la destinaţie. Câţiva din restul, cei mai atrăgători, trăiau în captivitate la kurzi şi turci; restul erau morţi.”