Referendum în Scoţia: „Pentru prima oară în istorie, noi am decis!“

Iulia Badea-Guéritée

biserica St Gilles din Edinburg

Se spune că a vota este o obligaţie morală, un gest democratic important. În Scoţia, la sfârşitul unui referendum ale cărui rezultate le cunoaştem deja, a vota s-a transformat în 18 septembrie dintr-un verb cu conotaţii imperative moral şi semnificative democratic într-o profesiune de credinţă.


Cele 4.3 milioane de scoţieni care s-au înscris la vot, cele 88 de procente care au votat efectiv, au făcut din acest gest - ignorat în multe alte state - o profesiune de credinţă. Pentru prima oară din 1991 încoace - data primelor alegeri libere din România - am văzut oameni care au crezut în puterea votului lor. Oameni care s-au sculat cu noaptea în cap şi care au votat înainte de a face orice altceva: înainte de a merge la serviciu, de a lua micul dejun, de a-şi duce copiii la şcoală. NU - 55%, DA - 45% 


Au votat până târziu, la ora 22, au votat dacă au avut 16 ani, dar şi dacă au votat dintr-un scaun cu rotile. Aceiaşi oameni au ieşit pe stradă, spre seară, mergând spre punctul sensibil al capitalei scoţiene, Edinburgh, mergând pe jos spre Parlamentul scoţian din Holyrood, simbol al unei independenţe visate, ca şi cum ar fi ieşit să aştepte Revelionul. Sau sfârşitul lumii. Am văzut fetiţe de câţiva anişori tropăind cu picioarele goale prin fântâna arteziană din faţa Parlamentului, sfidând frigul: 14 grade. Un simbol al libertăţii, al sfidării regulilor? Barmani şi vânzători arborând insigne cu Nu sau cu Da: un simbol al dorinţei de a se face auziţi?

Probabil că da, pentru că, până la urmă, despre aceasta a fost vorba: de dorinţa de a fi luat în seamăl. De a arăta că Scoţia există şi în afara turneelor de rugby. Că este o ţară cu o cultură şi o identitate proprie, cu un spirit economic dezvoltat şi liberal, o ţară în care magazinele, unele, sunt deschise non-stop, sau măcar până la 2 noaptea, nu din capriciu sau pentru turişti, ci pentru că astfel o parte din scoţieni au locuri de muncă şi o altă parte poate consuma după terminarea orelor târzii de lucru. 


A fost vorba, în acest referendum, şi despre multe întrebări la care nici Liam, nici Hanna, nici barmaniţa de la Elephant House, localul în care J.K. Rowling a scris primul tom din Harry Potter, nici vânzătorii indieni din magazinele pentru turişti, nici profesorii de origine australiană sau taximetristul venit din Noua-Zeelandă nu aveau un răspuns: despre rezervele de petrol din Marea Nordului, despre rezervele cu peşte, despre pieţele financiare, locurile de muncă, flota de submarine a Marii Britanii sau arsenalul cu arme nucleare. Cum va arăta viitorul? Cel în UE, cel în NATO, cel în silajul Marii Britanii?


Târziu, în noapte, piaţa din faţa bisericii St Gilles, simbol al capitalei scoţiene, a fost ocupată de mii de lumânări dispuse într-un mozaic care a redat steagurile Scoţiei şi ale Cataloniei. Bisericile au fost iluminate până târziu, dar nu doar pentru că fuseseră transformate în birouri de vot, ci şi pentru că mulţi localnici sau turişti - catalani, francezi, americani, nemţi - au dorit să se roage. 


Târziu, în noapte, partizanii şi voluntarii au plecat din faţa secţiilor de votare cu regret. Cu toţii au avut/am avut parte de o noapte a începuturilor. Tuturor începuturilor. De o noapte în care naţiunea a vorbit."Ştii, mi-a spus Ian, în Newington, în sudul capitalei, nici nu contează cine a câştigat alegerile. Ceea ce contează şi ceea ce va rămâne este faptul că pentru prima oară în istoria sa poporul scoţian a decis singur ce se va întâmpla cu el. Iar asta este enorm, este o mândrie pe care nimeni niciodată nu ne-o va putea lua".



Există momente în care votul uită să fie o obligaţie morală sau o atitudine democratică. Aceste momente sunt rare şi se numesc profesiuni de credinţă. Ele se nasc dintr-o foarte sensibilă şi prezentă mândrie. Cea, pentru ei, de a fi scoţieni. Îmi doresc ca într-o zi să fie şi a românilor. O merită cu prisosinţă.

Simțuri

Sandu Alrox

M-am pierdut în ochii tăi,

acea marea de smarald.

Îmbătat cu al tau miros,

când doreai sa mă tot laşi

lângă mine.

Ascult vocea ta

ca o dulce armonie

șoptind şoapte de iubire.

Atingând buzele tale

cu fierbinte sărutări,

pasiunea ne uneşte

în iubire.

Cum poate lua foc Europa?

Cristian Unteanu

Nu este deloc o întrebare cu răspuns teoretic. Din păcate. În mod constant, aproape programatic, au fost minimalizate, ridiculizate sau chiar scoase din ecuaţie analizele de risc asupra fenomenelor violente care pot zgudui Europa în perioada imediat următoare şi proiecţiile pe termen mediu asupra dezvoltărilor extrem de periculoase care se coagulau deja de câţiva ani.

Într-o Europă care nu dorea să supere pe nimeni pentru a câştiga timpul necesar propriei consolidări interne şi continuării procesului de extindere al diverselor pieţe unice, era incorect politic să insişti prea tare asupra unor perspective de tensiuni sau explozii într-un spaţiu care, din punct de vedere legislativ, este în mod real unul dintre cele mai democratice (şi, în consecinţă, permisiv) din lume. 


Tendinţa de minimalizare a semnalelor de alarmă apărute în analizele de risc respective se mai datorează şi credinţei profunde pe care decidenţii politici europeni o mai au (încă) în capacitatea logicii sistemului bunăstării comune de a triumfa împotriva oricăror ameninţări. Deoarece, argumentează ei, e foarte greu de conceput că respectiva bunăstare - construită cu greu şi în decenii de eforturi - poate ceda în faţa unor raţionamente ale urii, intoleranţei sau a unor construcţii alimentate din revendicări aparţinând unor timpuri trecute, înnecate în sânge şi uitare. 


Foarte rapid, neobişnuit de rapid dacă urmăm logica strict temporală în care operează în mod obişnuit marile mutaţii geopolitice, Europa se trezeşte în faţa unor ameninţări reale, profunde şi extrem de precise în sensul că vizează, toate, dar fiecare într-o formulă specifică, sistemul de forţă al înseşi construcţiei europene. 


Principiul este simplu şi este repetat, de cel puţin o generaţie, în toate taberele de antrenament ale mişcărilor revoluţionar-teroriste de toate credinţele, culorile şi orientările: statul trebuie lovit în zona sa cea mai sensibilă, în zona simbolurilor de forţă, pentru ca o singură mişcare să creeze efectul de spaimă şi să instituie teroarea şi nesiguranţa precum şi neîncrederea cetăţenilor în instituţiile dovedite incapabile să le asigure protecţia. Asta în paralel cu cealaltă mişcare, la fel de importantă, cea de destabilizare internă a statelor prin alimentarea mişcărilor separatiste, autonomiste şi independentiste. 


Este exact ceea ce se petrece acum în Europa. Pe de o parte, avem ameninţarea reală a destrămării unora dintre statele membre, supuse presiunii unor regiuni care revendică direct independenţa, asta chiar în ţări în care Constituţia naţională anunţă existenţa unui stat unitar şi indivizibil.. A revenit deci în actualitate, foarte rapid, principiul acordării drepturilor colective pe raţiuni exclusiv etnice, evoluţia cea mai probabilă fiind o reîntoarcere la raţionamentele "statului pur etnic" anunţate de Hitler drept bază a organizării a ceea ce se credea că va fi cel de-al Treilea Reich pe următorii o mie de ani. 


Pe de altă parte, într-o mişcare mult prea bine coordonată şi perfect cronometrată pentru a fi o simplă întâmplare, apare seria ameninţărilor sau chiar atentatelor din partea membrilor sau acoliţilor fanatici ai organizaţiei Statul Islamic. Vizând personalităţi simbolice ale lumii occidentale, precum Papa Francisc sau Muzeu Evreiesc din Bruxelles sau, cel mai nou exemplu pe listă, ameninţările privind atacuri iminente asupra avioanelor americane şi, deja dovedit, încercarea de organizare a unui atentat împotriva sediului central al Comisiei Europene din Bruxelles, arestaţi fiind doi cetăţeni olandezi de origine turcă... 


Analizele europene de risc (despre care am vorbit pe larg în alte articole) anunţau în urmă deja cu aproape doi ani de zile faptul că ameninţările de acest gen nu trebuie tratate decât la nivel de sistem conex, deoarece ele au fost dintotdeauna realmente conexate. Să ne aducem aminte, dacă doriţi, de Libia, sursa preferenţială de arme a IRA, sau de navele cu armament şi explozibil care plecau din zona Orientului Apropiat pentru a alimenta depozitele ETA sau Brigăzilor Roşii...asta pentru a demonstra că încercarea de dinamitare din interior a sistemelor statale europene nu este deloc ceva nou. Ce este nou, specific acestui moment, este posibilitatea absolut reală de transfer logistic între acest tip de joc şi celălalt, al acţiunii directe. Acesta din urmă, restructurat şi completat acum cu o dimensiune absolut nouă şi extrem de periculoasă. 


A fost abandonat principiul mai vechi - propriu „epocii romantice” a terorismului - perioada în care nucleul central îl forma Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei a lui Arafat cu luptători trimişi din zona Maghreb sau din ţările Orientului Apropiat să execute misiuni în Europa. Acum, centrul de greutate s-a deplasat către logica nouă de joc, bazată pe folosirea „luptătorilor străini”, cetăţeni europeni cu experienţă de luptă pe multiplele fronturi din Afganistan până în Mali, reîntorşi acasă în Europa, trăind mai mult sau mai puţin liniştiţi în mijlocul familiilor lor şi gata să fie activaţi în operaţiuni unice de tip sinucigaş, la ordinul centrelor de comandă externe. 


Una dintre temerile de acum - deloc ilogică - este ca, în perioada intermediară, cea care precede ordinul de activare, aceşti „luptători străini” să nu fie recrutaţi pe post de combatanţi sau de instructori de către una dintre miliţiile paramilitare din Europa sau, la fel de probabil, să fie folosiţi pentru a asigura mai nou apărutele „forţe de auto-protecţie” care încep să patruleze prin cartierele mărginaşe din marile oraşe europene, zone majoritar sau compact locuite de populaţie de imigranţi din generaţia a doua sau a treia, mulţi aflaţi în situaţie de reşedinţă ilegală.  


Analizele de risc atrag atenţia şi asupra unui alt fenomen, direct conex cu toate acestea: posibila radicalizare a formaţiunilor naţionaliste, tot de tip paramilitar, care să găsească un pretext imediat şi incontestabil care să justifice acţiuni violente anti-imigranţi, totul în contextul creşterii în intensitate a propagandei xenofobe şi antisemite. 



Vrem sau nu s-o recunoaştem, Europa se află acum sub atac, iar ameninţările sunt absolut reale şi se dezvoltă rapid, într-o confuzie savant orchestrată de mesaje „cuminţi” şi cât mai corect politice care să acopere o realitate absolut îngrijorătoare. Este ameninţată nu numai o construcţie, cea a Europei Unite din care facem şi noi parte. Este pusă în primejdie stabilitatea, pacea şi supravieţuirea în bunăstare a continentului nostru. Despre asta este vorba şi la asta se reacţionează în acest moment.

Să vin …

Lusiana Drăguşin

Alb de iarnă îmi e gândul

 şi tot mătură pământul,

 fulgii-i simt tăcuţi şi grei

 precum glasu’ anilor mei.

 Trecură ierni şi veri şi clipe

 peste pustiul vieţii mele,

 aştept şi azi o zi iubite

 acolo, jos, pe reci podele.

 Îmi scârţâie şi azi oblonul

 iar holul casei e tot rece,

 te-aşteaptă în cuier paltonul

 şi uite viaţa mea cum trece.

 Aş vrea să vin să îţi aduc

 covrigi şi câteva scrisori

 păstrate-n frunzele de nuc

 sub care ne iubeam adeseori...

Scrisoare către Ion Iliescu

Vio Mihaela Gradinaru

“Mai dragă” Domnule Ion Iliescu

Vă scriu aceste rânduri pentru că zilele astea am primit o veste fabuloasă şi m-a făcut să mă gândesc intens la dvs. Vă scriu pentru că pe 17 Septembrie 2014, CEDO a decis că mineriada va fi investigată în continuare de statul român (considerată chiar crima împotriva umanitatii) şi de atunci nu mai am stare. Vă scriu pentru că dumneavoastră sunteţi păpuşarul absolut al acestor întâmplări sinistre pe care nu le putem uita. Nu avem cum! Cineva mă întreba zilele trecute dacă nu s-au prescris faptele. Nu! Anumite măgării şi orori nu se pot prescrie niciodată. Istoria nu poate uita. Nu trebuie! Nu am fost fizic prezentă la mineriade. Moral însă, mă simt lezată de fiecare gest nesăbuit care a înăbuşit democraţia şi a instaurat tirania nesimtirii şi cultul urii. Moral, şi eu simt că m-au bătut minerii în Piaţa Universităţii. Moral, pe toţi ne-au rănit evenimentele de atunci, au lăsat răni adânci ce se vindecă greu şi ne-au trimis cu zeci de ani în urmă, la coada istoriei. Moral, aţi făcut pipi cu boltă, de la trambulină, pe democraţie şi pe popor. Moral, doar pe dumneavoastră nu v-au atins întâmplările şi urmările. Moral, şi nu numai sper să va atingă. Moral... Să va fie ruşine!


Am doar 30 de ani dintre care ultimii 25 au fost trăiţi într-o permanentă tranziţie de nicăieri spre niciunde. O tranziţie grea de care sunteţi răspunzător împreună cu acoliţii dumneavoastră, întreaga “minunata” clasa politică postdecembristă. La fel şi de jaful naţional care a luat tot din ţara asta... inclusiv speranţa oamenilor, mai ales speranţa... Sub rânjetul ăla perfid al dumneavoastră se ascund 25 de ani de colaps, intrigi şi minciună. Să va fie ruşine!


Trebuia să fiu un copil blând şi visător, crescut în “liniştea” de după căderea comunismului, dar am învăţat să urăsc. Am învăţat să urăsc pentru că dumneavoastră şi cei la dvs există. Am învăţat să urăsc pentru că furaţi. Am învăţat să urăsc pentru că minţiţi. Am învăţat să urăsc pentru că manipulaţi şi distrugeţi. Am învăţat să urăsc pentru că dezbinaţi. Am învăţat să urăsc pentru că am crescut văzând nişte politicieni demni de dispreţ care au sfidat şi au alimentat ura unui popor. Un popor care fără dumneavoastră ar fi fost acum departe. Un popor care mai avea poate o şansă să înveţe să iubească ţara asta frumos, să o ocrotească şi să o crească, dacă nu aţi fi insistat cu lăcomia şi jaful până nu a mai rămas mai nimic. Un popor care a trebuit să îşi trimită fiii şi fiicele să spele bătrâni la fund în Spania şi Italia în timp ce bătrânii lor mor singuri şi măcinaţi de dor, acasă, în bătătură, aşteptând să fie bine şi în ţara lor şi să li se întoarcă odraslele. Da! De la dumneavoastră a început! Ne-aţi alungat din propria ţară iar pe cei rămaşi i-aţi învrăjbit unii împotriva alora. Să va fie ruşine!


Este incredibil cum mă întâlnesc cu prieteni la fel de tineri şi sarbatorim că a intrat un alde' Voiculescu la închisoare pentru 10 ani şi ne trezim spunând cu patos “Băi nene, eu pe Iliescu vreau să îl văd la răcoare”; "Iliescu trebuie să plătească”. Unii vă doresc şi chestii mai urâte dar eu sunt o delicată şi va las pe dumneavoastră să le ghiciţi. Nu vi se pare ciudat că oameni atât de tineri va urăsc atât de tare? Că îşi doresc atât de mult să vadă dreptate pentru o nedreptate întâmplată unor oameni mari, pe când ei erau încă la grădiniţă? Să vă temeţi de copiii ăştia frumoşi care au învăţat să gândească singuri şi să spună adevărul cu glas tare şi minte limpede. Ei au mai învăţat ceva de mare preţ: cum e să ai demnitate, decentă şi integritate. Ceva ce dumneavoatra nu aţi avut şi nu aveţi. Să vă fie ruşine!


Prin măsurile luate în toţi anii din urmă şi prin atitudinea despotică, aţi adus minerii printre noi în fiecare zi. Ne-aţi făcut să credem că orice opinie sau crez, odată exprimate, vor fi stinse cu o bată în cap. Aţi ucis cu sânge rece zeci de oameni în 90’ (cimitirul Străuleşti II nu minte şi chiar vă invit ca împreună cu Dl Petre Roman să îl vizitaţi zilnic, începând de astăzi şi să cugetaţi). Aţi ucis cu sânge rece civismul. Să vă fie ruşine!


Dacă astăzi se fură, se minte, se devalizează şi clasa politică nu îşi asumă nimic şi nimeni nu e e pedepsit, tot dumneavoastră vi se datorează. Pentru că aţi scăpat nepedepsit cu toate porcăriile făcute. Şi ei au văzut că se poate. Şi au făcut precum au văzut. Pentru că aţi dat naştere unei generaţii de monştri politici tupeişti care urmăresc doar interesul propriu şi au obrazul mult prea gros să îi mai atingă nevoile oamenilor. Să vă fie ruşine!


Anul trecut am ieşit în stradă şi am protestat pentru Roşia. M-am bucurat că sunteţi bătrân şi neputincios şi nu ne mai puteţi face nimic. M-am bucurat că sunt în 2014 într-o ţară UE (dar asta nu vi se datorează) şi jandarmii m-au privit cu simpatie, mi-au spus sărumana şi mi-au mărturisit că suntem faini şi tare s-ar bucura să fim un million, să nu aibă ce ne face şi să negociem mai bine viitorul ţării, pentru toată lumea. Bănuiesc că faceţi alergie când auziţi asta. Vremea pumnului în gură a trecut. Am fi fost în Rusia lui Putin dacă rămâneaţi la butoane. M-am bucurat că pot vorbi liber fără să îmi dea ortacii una peste bot... sau să îmi distrugă laptopul precum au fost distruse maşinile de scris “automate” găsite în 90… sau cum au fost vandalizate laboratoarele din Universitate şi sediile partidelor din opoziţie… sau distruse vieţile unor oameni care încă mai credeau în bine şi în democraţie dar a fost ultima oară când au mai crezut în ceva. M-am bucurat în toamna lui 2013 că Iliescu şi minerii lui sunt doar o amintire sinistră, o pată pe obrazul ţării ăsteia şi că pot sta în Piaţa Universităţii fără să mă tem de ei . Domnule Iliescu, aflaţi că şi Scaraoschi ar fi fost poate o varianta mai bună de lider decât dvs. Măcar ăla nu ar fi pretins că face bine în timp ce făcea atâta rău. El ar fi fost sincer de la bun început. Dumneavoastră însă, ne-aţi minţit cu neruşinare. Să vă fie ruşine!


M-aş bucura tare să plătiţi. Atât de tare încât am decis că dacă ajungeţi să faceţi chiar şi o zi de închisoare... nu le mai cer nimic vreodată următorilor: Lui Moş Crăciun, Moş Nicolae, Iepuraşului sau lu' tanti Ziua mea de naştere & nume. Am avut mereu aşteptări mari de la cei menţionaţi şi cadouri consistente dar imaginaţi-vă că demascarea şi acuzarea dumneavoastră ar fi cadoul suprem, pe viaţă.


Din nou, închei fără stimă, respect şi fără aşteptări prea mari. Vă amintesc însă ca in inimile multor cetateni sta scris asa: “Dreptate, ochii plânşi cer să te vadă”. Dreptatea însă s-a rătăcit şi umblă năucă încă, cu capul spart …de la mineriada, revolutie şi nu numai. O asteptam, ca si cand...



În încheiere aşadar, vă doresc doar un sincer : SĂ VA FIE RUŞINE!

Lasă dorul...

Gabriel Constantin

Lasă, dorul să te bată,

Vântul să-ţi adie-n plete,

Dulce fată, dulce fată,

Cu mişcări de pas încete.

Lasă, dorul să te ducă

Unde râurile cântă,

Pe sub rami cu verde nucă

Înmuiaţi în apă sfântă.

În poiană doar cu luna

Să te laşi moale pe fân,

Astupând iarba cu spuma

Rotunjimilor de sân.

Din răchita înfrunzită

Să îţi faci o cingătoare

Şi-o cunună împletită,

Dulce floare, dulce floare.

Să cutreieri prin văioagă

Cu rotiri de braţe-albii

Şi la cât le eşti de dragă

Pajii arbori te-or umbri.

Mergi, pe drumuri cunoscute

Împânzite cu ferigă,

Că vreau dorurile multe

Inimioara să ţi-o frigă.

Lasă, dorul să te poarte

Pân’ la pragul casei mele,

Să dau iedera-ntr-o parte

Să-mi văd viaţa vieţii mele.

Din a dragostei vâltoare

Nu ştiu de scăpăm noi teferi,

Până iese-un fir de soare

Şi apun în lac luceferi. 

Ce posturi TV sunt pe telecomanda lui Victor Ponta

Cristian ANDREI

Ponta dă impresia că a uitat să fie tolerant. Că şi-a uitat discursul din perioada opoziţiei. În schimb, ne serveşte zilnic breaking-news-uri false despre creşterea pensiilor, despre creşterea salariilor, despre creşterea alocaţiilor pentru copii. Despre orice. Şi asta doar pentru că pe telecomanda sa are multe butoane. Poate ajunge să le aibă pe toate.


Echipa de manipulare de la Guvern funcţionează ca o maşină de scris care imprimă mesajele lui Ponta direct pe creierul alegătorului pesedist. Palatul Victoria este centrul de comandă, partidul a trecut în plan secund. Şcoala lui Adrian Năstase a rămas şi funcţionează la Palatul Victoria. Nu a dispărut, s-a perfecţionat.


Au apărut între timp, în plină „dictatură a regimului Băsescu”, Antena 3 şi RTV-ul lui Sebastian Ghiţă care sunt folosite intens pentru a se propaga mesajul de la centru. O realitate paralelă ni se prezintă zilnic, se construieşte cu migală, dar constant. Şi să ştiţi că are succes. O regăsim în vorbele simple ale alegătorului pesedist, care îşi însuşeşte deplin ce „a auzit la televizor”. Am trăit-o direct la Craiova, Bucureşti şi Alba Iulia, cu ocazia marilor reuniuni organizate de PSD, dialogând direct cu alegătorii. Majoritatea vorbesc exact ca la televizor, prea puţini reuşesc să iasă din predică. 


Forţa televiziunii, a imaginilor, este uriaşă. Românul care se informează de la „televizor” nu are curiozitatea de a verifica ce i se livrează. Când îl întrebi despre o temă, remarci cu uşurinţă cum a fost injectat deja cu răspunsul prefabricat de consultanţii de imagine. E drept, sunt şi mulţi români care au renunţat la orice formă de informare, preferă să ignore contactul cu politicul. Iar aici, câştigă cine deţine supremaţia asupra mass-media. Puţini aleg să compare, să privească cu ochi critic ceea ce primesc gratis, dar nu dezinteresat. Nu este show gratuit, este show electoral.


Dispărând critica, din dicţionarul premierului au dispărut două cuvinte simple: „am greşit”. Gafează nepermis când compară ultimii zece ani cu regimul nazist, poporul pesedist îl apără şi sare şi el să spună că Băsescu este mai rău decât Hitler. Nu există limită. Îl critică ambasadele, comunitatea evreiască, Ponta trece mai departe. A învăţat de la Traian Băsescu faptul că niciodată nu trebuie să pari slab, să dai impresia că poţi greşi. Sunt prea puţini în jurul său care au curajul să-i spună când greşeşte, când depăşeşte orice limită. Pare că orice spune poate fi acoperit de maşinăria de propagandă.


Ponta visează să deţină cea mai puternică armă: o mega-telecomandă prin care să controleze totul. Obsesia pentru control a avut-o şi Adrian Năstase. La fel şi actualul premier a investit cel mai mult în echipa de comunicare, trăieşte politic din modul în care îşi diseminează mesajele.


Am văzut ură la mitingul Antenelor din jurul Palatului Cotroceni. Multă ură şi îndreptată nu numai împotriva lui Traian Băsescu, ci şi împotriva celor care nu-l susţin pe Victor Ponta. Gândirea e simplă: dacă nu eşti cu noi, eşti adversarul nostru. Nu există cale de mijloc. Ori cu unii, ori cu alţii. Dihotomia societăţii este principalul mesaj al campaniei prezidenţiale, deşi candidatul se declară unionist. Băsist vs antibăsist este ringul spre care eşti împins.


La zece ani după Adrian Năstase, nu te gândeai că îl vom auzi pe directorul TVR care acuză public ”presiuni enorme din partea cercurilor foarte înalte de la PSD”, că vom vedea cum dispar emisiuni din grila televiziunii publice, doar pentru că nu sunt pe placul puterii. Este cea de-a doua ameninţare dezvăluită în public de Stelian Tănase. Ştia unde a ajuns când a fost numit politic la TVR, dar acum trebuie să spună clar ce pesedist de frunte, din ce Cabinet s-a sunat pentru a se interveni la postul public de televiziune.


Ponta dă impresia că a uitat să fie tolerant. Că şi-a uitat discursul din perioada opoziţiei. În schimb, ne serveşte zilnic breaking-news-uri false despre creştere pensiilor, despre creşterea salariilor, despre creşterea alocaţiilor pentru copii. Despre orice. Şi asta doar pentru că pe telecomanda sa are multe butoane. Poate ajunge să le aibă pe toate.


Câţi vor rezista să nu răspundă acestor comenzi, acestei uriaşe telecomenzi? Poate unii se vor revolta şi vor spune că nimeni şi nimic nu îi controlează. Ieşiţi din casă şi vorbiţi cu oamenii din jurul vostru, vedeţi ce şi cum gândesc. Câţi vorbesc cu cuvintele lor şi câţi sunt doar ca nişte bureţi care au absorbit ce li s-a dat.



Aici suntem. Unde vrem să ajungem?