Ciuma (17)

Albert Camus

În septembrie şi octombrie, ciuma a ţinut oraşul încolăcit sub ea. Şi fiindcă pomeneam de târşâitul picioarelor, sute de mii de oameni şi le-au mai târât încă timp de săptămâni, parcă fără sfârşit. Ceaţa, căldura şi ploaia şi-au urmat pe cer. Sto­luri tăcute de sticleţi şi mierle, venind din sud, au trecut la mare înălţime, dar au ocolit oraşul, ca şi când simbolul evocat de Paneloux, strania ţepuşă de lemn care se învârtea şuierând pe deasupra caselor,  le ţinea la distanţă. La începutul lui octombrie, mari averse de ploaie măturară străzile. Şi în tot acest timp, nimic mai de seamă nu se produsese în afară de acest enorm târşâit de picioare.
Rieux şi prietenii lui au descoperit atunci cât erau de obosiţi. De fapt, oamenii formaţiilor sanitare nu mai ajun­geau să digere această oboseală. Doctorul Rieux îşi dădea seama de acest lucru observând la prietenii lui şi la el însuşi progresele unei ciudate indiferenţe. De pildă, aceşti oameni, care până acum arătaseră un atât de viu interes pentru toate ştirile care priveau ciuma, nu se mai preocupau de loc de aşa ceva. Rambert, care fusese însărcinat provizoriu să conducă una din casele de carantină, instalată in hotelul unde locuia el, cunoştea perfect numărul celor pe care îi avea sub observaţie. Era la curent cu cele mai mici amănunte ale sis­temului de evacuare pentru cei care dădeau în mod subit semne de îmbolnăvire. Statistica efectelor serului asupra ce­lor din carantină îi era gravată în memorie. Dar era incapabil să spună cifra săptămânală a victimelor ciumei, nu ştia real­mente dacă ea era în creştere sau în scădere. Iar el, în ciuda faptelor, păstra speranţa unei evadări apropiate.
Cât despre ceilalţi, absorbiţi zi şi noapte de munca lor, nu citeau ziarele şi nu ascultau radioul. Si dacă li se anunţa un rezultat, aveau aerul că îi interesează, dar de fapt primeau acest rezultat cu acea indiferenţă distrată pe care o găseşti la luptătorii marilor războaie, epuizaţi de eforturi, silindu-se numai să nu se abată de la îndeplinirea datoriei lor zilnice şi nemaisperând nici în atacul decisiv, nici în ziua armistiţiului.
Grand, care continua să efectueze calculele cerute de ciumă, ar fi fost cu siguranţă incapabil să spună care erau re­zultatele generale. Spre deosebire de Tarrou, Rambert şi de Rieux, în mod vizibil rezistenţi la oboseală, sănătatea sa nu fusese niciodată bună. Or, el cumula funcţia de auxiliar la primărie, de secretar la spitalul lui Rieux şi mai avea şi lucrarea sa nocturnă. Puteai să-l vezi astfel într-o continuă stare de epuizare, susţinut de două sau trei idei fixe, cum ar fi aceea de a-şi permite un concediu complet după ciumă, timp de o săptămână cel puţin, şi de a munci atunci într-un fel care să-i dea rezultate pozitive, "jos pălăria", la ceea ce lucra acum. Era de asemenea cuprins de bruşte înduioşări, şi în aceste momente îi vorbea bucuros lui Rieux despre Jeanne, se întreba unde putea fi ea chiar în acel moment şi dacă, citind ziarele, se gândea la el. Şi tocmai cu el se pomeni Rieux vorbind într-o zi despre propria lui soţie pe tonul cel mai banal, ceea ce nu făcuse niciodată până atunci. Nesigur pe creditul pe care trebuia să-l acorde telegramelor linişti­toare ale soţiei lui, se hotărâse să telegrafieze medicului şef al sanatoriului unde ea se îngrijea. Ca răspuns, primise şti­rea unei agravări a stării bolnavei şi asigurarea că vor face totul pentru a opri progresele răului. Păstrase pentru sine vestea şi nu-şi explica altfel decât prin oboseală faptul că pu­tuse s-o spună lui Grand. Funcţionarul, după ce îi vorbise de Jeanne, îl întrebase de soţia lui şi Rieux îi răspunsese. "Ştiţi, zise Grand, asta se vindecă foarte repede acum." Şi Rieux convenise, zicând numai că despărţirea începea să fie lungă şi că el ar fi ajutat-o poate pe soţia lui să-şi învingă boala, în timp ce acuma ea trebuie să se simtă foarte singură. Apoi tăcuse şi nu mai răspunsese decât evaziv la întrebările lui Grand.
Ceilalţi erau în aceeaşi stare. Tarrou rezista mai bine, dar carnetele lui arată că, dacă curiozitatea sa nu scăzuse totuşi în adâncime, ea pierduse în diversitate. În timpul acestei întregi perioade, într-adevăr el nu s-a interesat aparent decât de Cottard. Seara, la Rieux, unde se instalase până la urmă, de când hotelul fusese transformat în casă de carantină, abia dacă îl asculta pe Grand sau pe doctor când aceştia anunţau rezultatele. El readucea imediat conversaţia asupra micilor mărunţişuri ale vieţii oraneze care îl preocupau în general.
Cât despre Castel, în ziua în care a venit să-l anunţe pe doctor că serul era gata şi după ce hotărâseră să facă prima încercare asupra băieţelului domnului Othon, pe care toc­mai îl aduseseră la spital şi al cărui caz îi părea lui Rieux dis­perat, în timp ce acesta îi comunica bătrânului său prieten ultimele cifre statistice, şi-a dat seama că interlocutorul său adormise adânc în fundul fotoliului. Şi, înaintea acestui chip pe care de obicei un aer de blândeţe şi ironie aşternea o ex­presie de veşnică tinereţe şi care, brusc relaxat, cu un firişor de salivă lunecând printre buzele întredeschise, lăsa să se vadă uzura şi bătrâneţea, Rieux simţi cum i se urcă un nod în gât.
Numai după asemenea slăbiciuni putea Rieux să-şi dea seama cât era de obosit. Sensibilitatea îi scăpa de sub control. Ferecată în cea mai mare parte a timpului, împie­trită şi uscată, ea izbucnea din când în când şi îl lăsa pradă unor emoţii pe care el nu mai era stăpân. Singura lui apărare era de a se refugia în această împietrire şi de a strânge şi mai mult acel nod încordat care se formase în el. Ştia foarte bine că era singurul fel potrivit de a continua. În rest, nu-şi făcea multe iluzii si oboseala i le ştergea şi pe cele pe care încă le mai păstra. Fiindcă el ştia că, pentru o perioadă al cărei sfârşit nu-l întrezărea, rolul lui nu mai era de a lecui. Rolul lui era de a diagnostica. Să descopere, să vadă, să descrie, să înregistreze, apoi să condamne, asta era sarcina lui. Unele soţii îl apucau de mână şi urlau: "Domnule doctor, salvaţi-i viaţa". Dar el nu venise acolo ca să salveze vieţi, el venise ca să ordone izolarea. La ce folosea ura pe care o citea atunci pe chipuri ? "N-aveţi inimă !" îi spusese cineva într-o zi. Ba da, avea o inimă. Îi folosea ca să suporte cele douăzeci de ore pe zi în care vedea murind oameni care erau făcuţi să trăiască. Îi folosea ca s-o ia de la capăt în fiecare zi. De-aici înainte, el avea exact atâta inimă câta îi trebuia pentru asta. Cum să-i fi ajuns această inimă ca să salveze vieţi ?
Nu, nu ajutoare distribuia el de-a lungul zilei, ci lămuriri. Asta nu putea să se numească o meserie de om, bineînţeles. Dar, la urma urmei, cui oare, din această mulţime terorizată şi decimată, i se îngăduia să-şi exercite meseria de om ? Tot era bine că avea parte de oboseală. Dacă Rieux ar fi fost mai odihnit, acest miros de moarte răspândit peste tot ar fi putut să-l facă sentimental. Dar când n-ai dormit decât patru ore nu eşti sentimental. Vezi lucrurile aşa cum sunt, adică le vezi conform dreptăţii, hidoasa şi derizoria dreptate. Iar ceilalţi, cei condamnaţi, simţeau şi ei acelaşi lucru. Înainte de ciumă îl primeau ca pe un salvator. El avea să aranjeze totul cu trei pilule şi o seringă, şi îi strângeau braţul conducându-l de-a lungul culoarelor. Era măgulitor, dar primejdios. Acum, dimpotrivă, se prezenta cu soldaţi şi era nevoie de lovituri cu patul puştii ca familia să se hotărască să deschidă. Ei ar fi vrut să-l ia cu ei şi să ia cu ei în mormânt întreaga omenire. Şi era, vai, foarte adevărat că oamenii nu se puteau lipsi unii de alţii, că era la fel de lipsit de mijloace ca şi aceşti nenoro­ciţi şi că avea dreptul la aceeaşi cutremurare de milă pe care o simţea crescând în el când îi părăsea.
Cel puţin, acestea erau gândurile care îl frământau pe doctorul Rieux o dată cu cele care priveau starea lui de exi­lat în timpul acestor interminabile săptămâni. Şi acestea erau şi gândurile pe care le putea citi şi pe feţele prietenilor săi. Dar cel mai primejdios efect al istovirii care îi cuprindea puţin câte puţin pe toţi cei care continuau această luptă împotriva flagelului nu consta în indiferenţa faţă de eveni­mentele exterioare şi de emoţiile celorlalţi, ci în neglijenţa în voia căreia se lăsau. Căci aveau atunci tendinţa de a evita toate gesturile care nu era strict folositoare şi care li se păreau întotdeauna mai presus de puterile lor. Şi astfel aceşti oameni ajunseseră sa neglijeze din ce în ce mai des re­gulile de igienă pe care ei înşişi le instituiseră, să uite unele din numeroasele dezinfectări pe care trebuiau să le practice asupra lor înşişi, să alerge uneori, fără a fi apăraţi împotriva contagiunii, la bolnavii atinşi de ciumă pulmonară, din pri­cină că, preveniţi în ultimul moment că trebuie să se ducă în case infectate, li se păruse din capul locului istovitor să se mai întoarcă în vreun punct sanitar unde să-şi facă instilaţiile necesare. Asta era adevărata primejdie, căci atunci lupta însăşi împotriva ciumei îi făcea cei mai vulnerabili în faţa ei. Ei mizau, în cele din urmă, pe hazard, şi hazardul nu e al nimănui.
Exista totuşi în oraş un om care nu părea nici istovit, nici descurajat, şi care întruchipa imaginea vie a satisfacţiei. Era Cottard. El  continua să stea deoparte, păstrând în acelaşi timp relaţiile cu ceilalţi. Dar el se oprise asupra lui Tarrou pe care îl vedea pe cât de des îi permitea munca acestuia, pe de o parte din pricină că Tarrou era bine informat asupra cazului lui şi, pe de altă parte, pentru că acesta ştia să-l pri­mească pe micul rentier cu o cordialitate neschimbată. Era un veşnic miracol, dar Tarrou, în ciuda muncii grele pe care o depunea, rămânea tot binevoitor şi atent. Chiar atunci când, în unele seri, era zdrobit de oboseală, el revenea a doua zi cu forţe proaspete. "Cu ăsta, îi spusese Cottard lui Rambert, se poate sta de vorbă, e un om. Te înţelege întotdeauna."
Iată de ce notele lui Tarrou, în această perioadă, converg încet-încet spre persoana lui Cottard. Tarrou a încercat să dea un tablou al reacţiilor şi reflecţiilor lui Cottard, aşa cum îi erau destăinuite de către acesta din urmă, sau aşa cum le interpreta el. Sub rubrica "Raporturile lui Cottard cu ciu­ma", acest tablou ocupa câteva pagini din carnet, şi naratorul crede că este util să facă aici o expunere sumară asupra lor. Opinia generală a lui Tarrou asupra micului rentier se rezu­ma la această judecată: "Este un personaj care creşte, capătă importanţă." Aparent, de altfel, creştea întru bună dispo­ziţie. Cottard nu era nemulţumit de întorsătura pe care o luau evenimentele. El exprima uneori, faţă de Tarrou, fon­dul gândirii sale, prin remarci de acest gen : "Desigur, nu e mai bine. Dar cel puţin toată lumea e în aceeaşi oală."
"Bineînţeles, adăuga Tarrou, este ameninţat ca şi ceilalţi, dar tocmai asta e, că e ameninţat împreună cu ceilalţi. Şi apoi, sunt sigur că nu se gândeşte în mod serios c-ar putea să fie atins de ciumă. Are aerul că trăieşte cu această idee, nu atât de prostească de altfel, că un om în prada unei boli grave sau a unei temeri adânci este, prin însuşi acest fapt, scutit de toate celelalte boli sau temeri. «Aţi observat, mi-a spus el, că bolile nu pot fi cumulate ? Să presupunem că aveţi o boală gravă sau nevindecabilă, un cancer serios sau o tuberculoză ţeapănă, n-o să vă îmbolnăviţi niciodată de ciumă sau de ti­fos, e imposibil. De altfel, asta e valabil şi mai departe, deoa­rece n-am văzut niciodată un canceros murind într-un accident de automobil.» Adevărată sau greşită, această idee îi creează lui Cottard o foarte bună dispoziţie. Singurul lucru pe care nu-l doreşte este să fie despărţit de ceilalţi. Preferă să fie asediat împreună cu toţi ceilalţi decât prizonier de unul singur. Cât ţine ciuma nu mai poate fi vorba de anchete se­crete, de dosare, de fişe, de instrucţii juridice misterioase, de arestări iminente. Propriu-zis, numai există poliţie, crime vechi sau noi, nu mai există vinovaţi, nu mai există decât condamnaţi care aşteaptă cea mai arbitrară dintre graţieri şi printre ei poliţiştii înşişi." Astfel, Cottard, şi tot conform in­terpretării lui Tarrou, era îndreptăţit să privească simptomele de nelinişte şi de zăpăceală  pe care le prezentau concetăţenii noştri cu acea satisfacţie indulgentă şi înţe­legătoare care se putea exprima printr-un : "Daţi-i înainte, eu am trecut prin asta înaintea voastră".
"Degeaba i-am spus că singurul mod de a nu fi despărţit de ceilalţi este la urma urmei de a avea o conştiinţă curată, m-a privit răutăcios şi mi-a spus: «Atunci, dacă e s-o iei aşa, nimeni nu este niciodată cu nimeni. Singurul mod de a-i uni pe oameni rămâne tot acela de a le trimite ciuma. Ia uitaţi-vă in jur.» Şi, într-adevăr, înţeleg foarte bine ce vrea să spună şi cât de uşoară şi tihnită trebuie să i se pară lui viaţa în aceste zile. Cum să nu recunoască el, trecând pe lângă ele, reacţiile care au fost şi ale lui; tentativa pe care fiecare o face de a avea pe toată lumea de partea lui; bunăvoinţa care se depune uneori pentru informaţiile date unui trecător rătăcit şi reaua dispoziţie care i se arată alteori; năvala oamenilor spre restaurantele de lux, satisfacţia lor de a se afla acolo şi de a sta cât mai mult în ele; afluenţa dezordonată cu care fac coadă, în fiecare zi, la cinema, cu care umplu toate sălile de spectacol şi chiar dancingurile, afluenţa care se întinde ca o revărsare de apă dezlănţuită în toate locurile publice; darea înapoi dinaintea oricărei atingeri, dorinţa de căldură umană care împinge totuşi oamenii unii spre alţii, trup lângă trup, bărbat lângă femeie ? Cottard a cunoscut toate acestea înaintea lor, e evident. În afară de femei, fiindcă aşa cum arăta el... Şi eu presupun că atunci când s-a simţit pe punctul de a vizita anumite fete, s-a abţinut ca să nu-i facă un nume prost, care ar fi putut apoi să-i dăuneze.
Într-un cuvânt, ciuma îi prieşte. Dintr-un om singuratic şi care nu voia să fie singuratic, ea face un complice. Căci, în mod vizibil, el e un complice şi încă un complice care este fascinat. E complice la tot ce vede, la superstiţii, la spaimele nemotivate, la susceptibilităţile acestor suflete în alarmă; la mania lor de a dori să discute cât mai puţin posibil despre ciumă şi de a nu înceta totodată să discute; la ieşirea lor din minţi şi la paloarea lor la cea mai mică durere de cap de când ştiau că boala începe prin cefalee; şi la sensibilitatea lor iritată, susceptibilă, schimbătoare, în sfârşit, care transformă în jignire o simplă uitare şi care se mâhneşte de pierderea unui nasture la pantaloni.
I se întâmpla adesea lui Tarrou să iasă seara cu Cottard. El povestea apoi în carnetele sale cum se pierdeau în mulţi­mea întunecată din ceasurile amurgului sau ale nopţii, umăr lângă umăr, scufundându-se ca într-o masă albă şi neagră în care, din loc în loc, o lampă aruncă sclipiri rare, şi însoţind turma umană spre plăcerile fierbinţi care o apărau împotriva frigului ciumei. Ceea ce Cottard, cu câteva luni mai înainte, căuta în locurile publice, luxul şi viaţa largă, acel ceva la care visa fără să şi-l poată satisface, adică plăcerea neînfrânată, în braţele ei se zvârlea acum un popor întreg. Deşi preţul oricărui lucru urca fără încetare, niciodată nu se cheltuiseră atâţia bani şi, în vreme ce strictul necesar lipsea celor mai mulţi, nicicând nu fusese mai bine risipit prisosul. Se vedeau înmulţindu-se toate formele vesele ale unei trândăvii care nu era de fapt decât şomaj. Tarrou şi Cottard urmăreau câteodată, timp de minute întregi, una din acele perechi de îndrăgostiţi care mai înainte se străduiau să ascundă ceea ce îi lega şi care, în prezent, lipiţi unul de altul, mergeau cu încăpăţânare prin oraş fără să vadă mulţimea care îi încon­jura, cu neluarea-aminte neclintită pe care o dau marile pasiuni. Cottard se înduioşa. «Ai naibii», zicea el. Şi vorbea tare, se simţea în largul lui în mijlocul febrei colective, a bacşişurilor regeşti care zăngăneau în jur şi a intrigilor care se înnodau înaintea ochilor lor."
Totuşi, Tarrou socotea că nu era prea multă răutate în atitudinea lui Cottard. Acel "Am trecut prin asta înaintea lor" marca mai mult nefericire decât triumf. "Cred, zicea Tarrou, că începe să ţină la aceşti oameni închişi între cerul şi zidurile oraşului lor. De exemplu, el le-ar explica bucuros, dacă ar putea-o face, că lucrurile nu sunt atât de cumplite pe cât par: «Îi auziţi, zicea el: după ciumă o să fac aia, o să dreg ailaltă ... Îşi otrăvesc existenţa în loc să stea liniştiţi. Şi nici măcar nu-şi dau seama de avantajele pe care le au. Oare eu puteam să zic: după arestarea mea o să fac aia ? Arestarea e un început şi nu un sfârşit. În timp ce ciuma ... Vreţi să ştiţi părerea mea ? Sunt nenorociţi pentru că nu se destind, nu se lasă în voia momentului. Şi eu ştiu ce spun»".
"El ştie într-adevăr ce spune, adăuga Tarrou. El judecă la adevărata lor valoare contradicţiile locuitorilor Oranului care, în timp ce simt profund nevoia căldurii umane care să-i apropie, nu pot totuşi să i se lase în voie din pricina neîncre­derii care îi îndepărtează pe unii de alţii. Se ştie prea bine că nu poţi să ai încredere în vecin, că el e în stare să-ţi dea ciu­ma fără să ştii şi să profite de delăsarea ta ca să te infecteze. Când ţi-ai petrecut timpul în felul lui Cottard, văzând de­nunţători posibili printre toţi cei cărora, totuşi, le căutai tovărăşia, poţi să înţelegi acest sentiment. Înţelegi foarte bine durerea oamenilor care trăiesc cu ideea că flagelul poate, de la o zi la alta, să le pună mâna pe umăr şi că se pregăteşte poate s-o şi facă în momentul în care ei se bucură de a fi încă sănătoşi şi zdraveni. Pe cât e cu putinţă, Cottard se simte bine în mijlocul terorii. Dar pentru că a simţit toate acestea înaintea lor, eu cred că el nu poate să resimtă în întregime, împreună cu ei, cruzimea acestei incertitudini, într-un cuvânt, cu noi, care nu suntem încă morţi de ciumă, el simte foarte bine că libertatea şi viaţa sa sunt în fiecare zi în ajun de a fi distruse. Dar pentru că el însuşi a trăit în teroare, găseşte normal ca şi ceilalţi s-o cunoască la rândul lor. Mai exact, teroarea i se pare acum mai puţin grea de dus în spinare decât dacă ar fi cu totul singur. Tocmai aici n-are drep­tate şi e mai greu de înţeles decât alţii. Dar, la urma urmei, tocmai pentru asta merită el mai mult decât alţii să încerci să-l înţelegi."
În sfârşit, paginile lui Tarrou se termină cu o povestire care ilustrează această conştiinţă ciudată la care ajungeau în acelaşi timp şi Cottard, şi ciumaţii. Această povestire redă oarecum atmosfera grea a acestei epoci şi de aceea povesti­torul îi acordă importanţă.
Se duseseră la Opera Municipală unde se cânta Orfeu şi Euridice. Cottard îl invitase pe Tarrou. Era vorba de o trupă care venise primăvara, la începutul ciumei, să dea reprezen­taţii în oraşul nostru. Blocată de epidemie, această trupă se văzuse constrânsă, după un acord cu Opera noastră, să-şi reia spectacolul o dată pe săptămână. Astfel, de luni de zile, în fiecare vineri, teatrul nostru municipal răsuna de vaietele melodioase ale lui Orfeu şi de chemările neputincioase ale Euridicei. Totuşi, acest spectacol continua să se bucure de favoarea publicului nostru şi aducea mereu încasări bune. Instalaţi pe locurile cele mai scumpe, Cottard şi Tarrou do­minau un parter plin până la refuz de cei mai eleganţi dintre concetăţenii noştri. Cei care soseau se străduiau vizibil să nu-şi rateze efectul apariţiei lor în sală. La lumina orbitoare din faţa cortinei, în timp ce orchestra îşi acorda discret instrumentele, siluetele se detaşau cu precizie, treceau dintr-un rând în altul, se înclinau cu graţie. În murmurul de voci al unei conversaţii alese, oamenii îşi reluau siguranţa de sine care le lipsea cu câteva ceasuri mai înainte pe străzile negre ale oraşului. Hainele alungau ciuma.
În actul întâi, Orfeu se văita cu uşurinţă, câteva femei în tunici îşi comentau cu graţie nefericirea, şi iubirea era cântată in mici arii. Sala reacţiona cu însufleţire discretă. Abia dacă se observa că Orfeu introducea, în aria lui din actul al doilea, tremolouri care nu figurau în text şi îi cerea cu un uşor acces de patetism stăpânului Infernului să se lase înduioşat de vaietele sale. Unele gesturi sincopate care îi scăpaseră, celor mai pricepuţi li s-au părut un efect de stili­zare care se adăuga şi el la interpretarea cântăreţului.
A fost nevoie de marele duet al lui Orfeu şi Euridice din actul al treilea (era momentul în care Euridice fugea de iubi­tul ei) pentru ca o anume surpriză să străbată sala. Şi, ca şi când cântăreţul n-ar fi aşteptat decât această mişcare a pu­blicului sau, şi mai exact încă, ca si când rumoarea care venea de la parter ar fi confirmat parcă ceea ce simţea, el şi-a ales un moment ca să înainteze spre rampă într-un fel grotesc, cu braţele şi picioarele îndepărtate, în costumul său antic, şi să se prăbuşească în mijlocul decorului păstoresc care nu înce­tase niciodată să fie anacronic, dar care, în ochii spectatori­lor, a devenit anacronic abia acum şi într-un fel cumplit. Căci, în aceeaşi clipă, orchestra s-a oprit, cei de la parter s-au ridicat şi au început să părăsească încet sala, mai întâi în linişte, aşa cum se iese dintr-o biserică după slujbă sau dintr-o cameră mortuară după o vizită, femeile strângându-şi rochiile şi ieşind cu capul plecat, bărbaţii conducându-le şi ţinându-le de cot, ferindu-le să se lovească de strapontine. Dar, încetul cu încetul, mişcarea s-a precipitat, şoaptele au devenit excla­maţii şi mulţimea a început să curgă spre ieşiri şi s-a îngră­mădit  în faţa lor ca să sfârşească prin a se înghionti între uşi ţipând. Cottard şi Tarrou, care doar se ridicaseră, stăteau singuri în faţa uneia dintre imaginile a ceea ce era viata lor de atunci: ciuma pe scenă, sub înfăţişarea unui actor dezar­ticulat şi, în sală, tot luxul devenit inutil, sub formă de evantaiuri uitate şi de dantele atârnând pe roşul fotoliilor.


va urma