ORBITOR (59)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Acum trebuiau să se bată pantera neagră cu puma. Le ciocni bine cap în cap pînă ce puma, bineînţeles, ieşi învingătoare, căci cealaltă era aşa neagră şi urîtă, că lua bătaie de la toate animalele, chiar şi de la koala. Doar şarpele boa mai mînca atîta bătaie. Lui Mircea-i era antipatic din cauza cîntecului lui Jean: "în fluviul Congo de vrei să faci baie,/ Un şarpe boa te-apucă de... olari-olari-olari-o!" Erau multe strofe, şi peste tot cuvîntul urît era-nlocuit de "olari-o". Doar Lumpă îl spunea mereu, oricum, rînjind: "De coaie, de coaie!" şi lua şuturi de la toţi, dar nu-i păsa, rîdea. În cîntec mai era: "în Franţa pe stradă se zice bonjur,/ La noi se traduce pupa-m-ai în... olari-olari-olari-o l" Cel mai mult îl mira pe Mircea strofa cu "Ştefan cel Mare în luptă la Soci/ A prins o turcoaică şi-a tras-o de... olari-olari-olari-o!" Ştefan fu­sese un voievod foarte viteaz, doar că era mic de statură. Du­mitru Almaş povestea în Stejarul din Borzeşti cum Ştefan, pe cînd era copil şi-i ziceau Ştefăniţă, se juca de-a moldovenii şi tătarii cu copiii, şi au prins pe hanul tătar, care era tot un copil, şi l-au legat de-un stejar, stejarul din Borzeşti. Şi deodată au venit tătarii cei adevăraţi, şi copiii au fugit, dar cel legat de stejarul din Borzeşti a rămas. Pe el l-au ciuruit cu săgeţile. Atunci şi-a jurat Ştefăniţă să scape ţara de tătari. De-asta era atît de tîmpit cîntecul: de ce să prindă Ştefan turcoaica şi s-o tragă de floci? Şi ce căuta ea pe cîmpul de luptă? Dar era şi comic tocmai de asta, fiindcă era tîmpit. Jean spunea cele mai mari porcării, dar atît de vesel şi mucalit, că rîdeai şi tu cu el. Pe cînd, dacă zicea Lumpă ceva, chiar dacă nu era cu porcării, părea ceva urît şi copiii se su­părau. O dată Simfonia se certase cu Luţă, dar mai mult în glu­mă, şi se-njurau: "Pizda mă-ti!", spusese unul. "Ba a mă-ti, că-i mai grasă/ Şi-o mănînci cu sos la masă!" răspunsese celălalt. "Da' a mă-ti ce-are, e ocupată de fascişti?" "Ia nu te mai lega de mama!" La care Lumpă se băgase şi el: "Se leagă de mă-ta cu sfoară", şi-l bătuseră amîndoi.

Tatăl lui apăru în uşă încruntat: "Aştepţi lăutari?" "Vin, vin", spuse Mircea, şi trecînd cu sfială pe lîngă el merse în su­fragerie. "Ia vezi, crezi că dacă eşti pionier nu mai poţi s-o-ncasezi? De-acum, tocmai, trebuie să fii mai cuminte, mai ordonat... Trebuie să dai exemplu altora." Se aşezară la masă, dar se uitau mai departe la televizor, unde vedeai muncitori pe schele, apoi nişte sonde... Şi la film se dădea întîi jurnalul, unde vedeai mereu imagini de pe ogoare, cu secerătoarele înamtînd prin lan, apoi nişte fabrici... Te uitai, fiindcă tot n-aveai ce face pînă-ncepea filmul. Mama aduse mîncarea. Era mîncare de prune uscate cu orez, tata-i zicea mereu să nu mai facă mîncărun de-astea ţi­găneşti, mîncare de gutui, prune cu orez, colarezi... Ăştia erau cea mai ruşinoasă mîncare, mama-i spunea mereu lui Mircea să nu spună nimănui că o găteşte. Erau de fapt nişte cocoloaşe de făină plutind într-un lichid gros, lăptos, ca de mucenici. Copi­lului îi plăceau destul de mult, ca şi celelalte. "Lui tata nu-i plac fiindcă el e bănăţean şi astea-s mîncăruri munteneşti, de-aci, de la noi. Ce-am păţit pînă l-am hotărît să guste măcar ciorba cu i borş... De cîte ori n-am aruncat-o la ghivetă, că nici nu vroia să se atingă de ea... Ce mai plîngeam, ce ciudă-mi era! Şi-acuma bea borşul gol, de nici nu mai am ce pune-n ciorbă." Mîncau sporovăind, Mircea le povestea pentru a nu ştiu cîta oară cum îi pusese tovarăşa cravata la gît, apoi ce-i făcuse Porumbel. Din mîncare agăţa numai prunele, care se umflaseră de ziceai că-s proaspete, şi lăsa orezul neatins. Dar acum mama parcă avea ceva, era distrată şi cu ochii în gol. Tata era doar în maieu, slab de-i numărai coastele, şi ţinea un picior pe scaun. Avea chiloţi de pînză, pînă aproape de genunchi, ca fotbaliştii. Li se şi zicea "chiloţi gen Dinamo Moscova". Ei ţineau cu Dinamo. Jumătate din copii ţineau cu Dinamo şi jumătate cu Steaua. Şi cînd jucau fotbal, echipele le numeau tot Dinamo şi Steaua. Pe Mircea, fiind­că nu ştia să joace, îl puneau mereu în poartă. Dacă se nimerea să se lovească mingea de el, însemna că apărase şi toţi îi strigau "Bravo, bă!" Dar dacă mingea intra-n poartă, îi strigau "Boule! Daca mai iei un gol ieşi afară!" Cînd se saturau de joc, copiii se adunau în jurul lui Mimi şi Vali şi vorbeau despre fotbal. Mimi zicea că fotbaliştii de-acum erau nişte nenorociţi faţă de ăia care jucaseră mai demult. Cică pe vremuri fusese unul Dobai, care avea un şut formidabil, toţi îi ziceau Tunarul. Şi cică o dată a venit la noi o echipă de prin Africa, şi ăştia aveau în poartă o gorilă adevărată. Stătea gorila pe bara de sus şi cum venea o minge, hop, se arunca şi-o prindea. Nu puteau să le dea nici un gol. Pînă s-a enervat Dobai şi cînd a tras un şut, a băgat-o pe gorilă cu tot cu minge-n poartă, de i-a scos şi maţele. A murit gorila chiar acolo, pe loc. Tatăl lui Mircea îl luase pe "Dinamo" la meci de cîteva ori. În faţa stadionului erau cozi foarte mari la bilete. Stă­teau mult acolo şi toţi oamenii vorbeau despre fotbal, despre echipe şi jucători. Mircea locuia pe scară cu un fotbalist care era-n echipa naţională, Popa de la Dinamo. Venea mereu beat. Avea o fetiţă foarte drăgălaşă. Ce de jucării îi aducea din toate ţările! După ce luau bilete, tata se oţăra că le băgau pe gît şi un program de doi lei cu numele jucătorilor şi nişte poze din care nu se-nţelegea nimic. Apoi, o dată cu sute de bărbaţi, intrau pe poarta stadionului. Ce statui ciudate erau în parc! Atleţi şi bo­xeri de bronz, gimnaste de piatră... Lui Mircea-i era mereu teamă că, trecînd pe lîngă ele, statuile i-ar putea şopti ceva... sau l-ar atinge cu degetele pe umăr... Stadionul era uriaş şi se umplea tot, de nu mai aveai loc să arunci un ac. Mii şi mii de bărbaţi in cămăşi albe, toţi cu părul pieptănat pe spate, ca al tatălui său, toţi cu obrajii verzui, bărbieriţi cu lame proaste, toţi mîncînd seminţe şi scuipînd cojile-n jur. Mircea nici nu era atent la ce se-ntîmpla pe teren. Jucătorii care fugeau acolo erau mici ca fur­nicile. De-aceea tresărea mereu cînd cei din preajma lui săreau m sus înjurînd şi urlînd ca nebunii. "Băăăă! Futu-ţi morţii mă-ti cu cine te-a-nvăţat fotbal!" zbiera cîte unul la arbitru, mai tare decît ai fi crezut că poate striga un om. Mult mai mult îi plăcea pe stadion seara, cînd se dădeau acolo filme în aer liber. Ecranul era sub cerul uriaş, încă albastru cînd intra lumea, dar tot mai trandafiriu către apus. Răsăreau uneori luna şi stelele şi tot era prea lumină ca să-nceapă filmul. Printre băncile curbe umblau ţigănci cu seminţe, şi aerul mirosea a liliac. Vreun sfert de oră din film nu vedeai decît nişte umbre vag colorate pe ecran, din care nu-nţelegeai nimic, fiindcă te tot apărai de ţînţari, dar apoi întunericul venea, albastru catifelat, vocile se auzeau zbîrnîit din boxele străvechi, cerul se umplea de stele, filmul curgea în lu­mea lui, iar Mircea rămînea singur în tribune, uitîndu-se aproape numai la cer, uimit şi fericit cînd mai cădea cîte-o stea, lăsînd o dîră lungă în urmă. Scaramouche se duela, se-ndrăgostea, se deghiza-n măscărici, apoi scria pe ecranul negru FIN şi ecranul se stingea. Lumea se-ngrămădea ca oile spre ieşirea slab lumi­nată de un neon. Plopii din depărtare acopereau şi descopereau stelele.

"L-am visat pe tătica", zise deodată mama. La televizor vorbea de cîtva timp o prezentatoare, Sanda Ţăranu, vorbea de nu se mai termina. Nu se ştie ce film trebuia să urmeze şi ea se apucase să-l povestească dinainte. "Parcă pe cine puteai tu să visezi..." îi spuse tatăl, plimbînd o prună prin farfurie. "Da, dragă, mereu mă visez la Tîntava, nu ştiu de ce. Şi mă visez copil sau fată tînără, şi totul e chiar aşa cum era atunci, înainte de război, mămica şi tătica sînt tineri, cum erau... Vasilica şi Anica sînt cu cozi, în haine de la ţară... Să vezi, Costele, se făcea că eram acasă, în casa veche, dinainte s-o facă pe asta de-acum (asta e de prin '40-'41...). Întorceam ceasu-ăla mare de tablă din tindă, ăla pe care e o lo­comotivă. Cînd, intră mămica şi-mi spune: «Marioaro, aici mi­roase a mort.» Şi-atunci mi-am dat seama că mirosea a hoit, da ştii cum, să-ţi mute nasul din loc. «Ia vino cu mine», mi-a zis, şi-am ieşit cu ea-n curte. Şi era aşa, un vînt şi-un cer de parcă sta să ningă... Ne-am dus în şopron, dar parcă nu era şopronul nostru. Era gol şi pustiu, şi pe pereţi erau numai icoane. Era ca un fel de biserică, dragă..." "Păi da", zise tata, plictisit. "Şi nu ţi-ai făcut şi tu nişte cruci, acolo?" "Nu, stai să vezi. Brrr, uite, şi-acum mi s-a făcut pielea de găină. Şopronul era pustiu, erau doar roţi de păienjeni pe la colţuri. Şi se făcea că acum eram sin­gură şi mi-era frică, nu mai ştiam cum ajunsesem pe-acolo. Şi deodată se deschide, dragă, o uşă şi vine la mine o femeie în cămaşă de noapte largă şi boţită, cu un snop de flori în braţe, flori de cîmp de toate felurile, abia le putea duce de multe ce erau. Şi se opreşte-n faţa mea şi-mi aruncă toate florile alea la picioare. «Marioaro», zice, «ia lopata şi dezgroapă-l pe tătica.» Şi-a ple­cat, n-am mai văzut-o. M-am uitat în jur şi am văzut o lopată, am luat-o şi m-am întors în casă. Ştiam acum că de-aia miroase-a hoit în tindă, că era tătica-ngropat acolo, Doamne, iartă-mă! Multe prostii mai visează omul..." "Chiar că prostii", făcu tatăl atît de caraghios, că Mircea pufni în rîs. Dar mama nu-i dădu atenţie. "Şi-ncep să sap, dragă, acolo-n podeaua de pămînt, sap ce sap şi dau, aşa, de-o ladă. Ridic capacul şi... of, Doamne, iartă-mă!" Şi-ncepu deodată să plîngă, cu faţa-n palme. I se zguduia tot trupul. Copilul încremenise, cu lingura la gură. Tata se oprise din mîncat şi se uita nemulţumit la ea: "Hai, hai, potoleşte-te o dată!" "Era Dumnezeu, cu barbă albă şi-n odăjdii, ca-n icoa­ne... şi cu Evanghelia deschisă pe piept... Şi se uita drept în ochii mei şi zicea: «De ce m-ai îngropat, Mario? De ce m-ai îngro­pat?» Doamne! Doamne, iartă-mă!" "Bîzzzz... bîzzzz...", o imită tatăl, făcînd o figură lungă ca a lui Stan cînd se smiorcăia. "Fi-v-ar tîmpeniile să vă fie, că nu mai scăpaţi o dată de ele! V-au băgat bine popii-n cap toate prostiile!" "Doamne miluieş-te...", începu şi Mircişor, dar tatăl se răsti şi la el şi după-aia spu­se sever: "Ia, gata, de-acum ne uităm la film!" Mama, încă suspinînd, fugi în bucătărie şi nu mai ieşi de-acolo. Mircea se uită ce se uită la film şi-apoi se duse după mama lui.

Dar în bucătărie nu era nimeni. Încă mestecînd, băiatul ră­mase mirat în mijlocul odăii, între bătrînul bufet verde şi masa, cu muşamaua tăiată de cuţite, de care era prinsă o maşină de tocat. Deasupra aragazului, din găurile de aerisire îmbîcsite de fum, ieşeau şi umblau pe perete viespi mari, care nu-şi aflaseră încă odihna. Uşa balconului era închisă: mama nu putea fi aco­lo. Atunci nu putea decît să se fi topit în văzduh. "Mama!", strigă încet, uitîndu-se zăpăcit în jur. Pe aragaz, într-o cratiţă mare, era încă o grămadă de mîncare de prune, să le mai ajungă vreo două-trei zile. "Da, Mircişor, sînt aici", se auzi djn cămară, bineînţeles! Că doar nu făcuse aripi să zboare. Merse şi-o trase «ară, de mînă, din cămara îngustă, ocupată aproape cu totul de un raft plin de sticle goale, oale de lut, borcane cu nu se ştie ce, pungi dezumflate de făină... Avea obrajii uzi şi se ştergea cu palmele la ochi. "Taică-tu ăsta... parcă ce ştie el?" Se aşeză pe un scaun, cu Mircea-n braţe. Mirosea toată a prune uscate şi a rîntaş. Copilul se mira uneori cît putea să fie de slabă. O dată, la şedinţa cu părinţii, rămăseseră şi copiii puţin în clasă, fiecare în bancă cu mama sau cu tatăl lui. Şi mama lui era cea mai slabă dintre toate mamele, îi puteai număra vertebrele la ceafă, sub părul făcut coc. Şi avea obrajii atît de scobiţi, cu pielea moale... Şi buzele palide, chiar dacă, rar de tot, dădea cu puţin ruj. Iar părul ei spălăcit era subţire ca pînza de păianjen. "Ce ştie el? El parcă acolo s-a născut, la şcoala lui de ziarişti, nu la Banat. Da' maică-sa, cînd a venit la noi anu' trecut, ţii minte cum stătea în genunchi serile, în cămaşe de noapte, şi se ruga la capul patu­lui? Mircişor, io nu te-am învăţat să spui Doamne-Doamne la culcare, că sînt alte vremuri acum, da' nu-mi place să rîdă de obiceiurile astea cu care noi am crescut... pe care mămica, Dum­nezeu s-o..." începu să plîngă din nou. Lui Mircişor îi era milă de mama lui în împrejurări din acelea. De Paşti, de pildă, vopsea , şi ea cîteva ouă, cu multă osteneală, în cutii de conserve în care punea vopsea Gallus de mai multe culori. Şi urma masa, cu co­zonac, cu ouă, cu vin, cu lucruri mai bune ca de obicei. Bineîn­ţeles că de biserică nici nu putea fi vorba. Dar venea momen­tul cînd trebuiau să ciocnească ouă, şi-atunci tatăl lui devenea deodată ciufut, ca atunci cînd nu mai avea ţigări. "Ia hai", zicea veselă mama, "Hai să ciocnim, Costele, hai noi mai întîi! Cu ce dai, cu capul sau cu fundul?" Mircea studia îndelung ouăle, ca să-l găsească pe cel mai tare. "Hai, Cristos a-nviat!" la care taică-su răspundea mereu, făcîndu-i cu ochiul lui Mircea: "Cine l-a văzut?" şi, pac! turtea oul mamei, de jos în sus. "Hai, mă, păgînule, ce-are dacă zici şi tu, ca oamenii, «Adevărat a-nviat»? E aşa, o tradiţie, parcă trebuie să crezi?" Mereu ieşea scandal de la ciocnitul ouălor, şi ziua de Paşti, care-ncepea aşa de frumos, se irosea pînă la urmă întotdeauna. "Ia mai lasă-mă-n pace! Du-te şi ciocneşte cu popa Ciocoiu ăla al vostru care-ţi dădea premiu-ntîi la şcoală, nu cu mine!" Ca să scape de gălăgie, anul acela de Paşti hotărîseră să ciocnească fără să mai spună nimic. Şi cînd venea popa cu botezul era cîteodată scandal. Cînd era tata acasă, se ducea la uşă şi spunea din dosul ei: "Nu primim!"» uneori adăugînd grav: "Noi avem alte convingeri!", ceea ce-i plăcea lui Mircea foarte mult, i se părea cumva nobil. Dar ma­mei, dacă era singură acasă, îi era ruşine să nu deschidă, aşa că de vreo cîteva ori Mircişor, doar în chiloţi şi-ntr-un maieu jer­pelit, cum stătea prin casă, trebuise să pupe şi el cruciuliţa şi să primească-n creştet stropii de apă cu miros de busuioc. Un popă într-un apartament de bloc era curios şi nelalocul lui, co­pilului i se făcea şi frică... Zdrăngăneau geamurile cînd cînta, şi tot ce zicea, şi hainele lui largi şi sclipitoare erau parcă dintr-un vis... Mama-i zicea "părinte" şi-i săruta mîna, ceea ce-l umplea de indignare pe copil. Popii erau nişte paraziţi care nu munceau nimic, spuneau de două ori "Doamne miluieşte" şi-ţi luau banii. Şi tatăl lui se supăra de cîte ori mama-l primea pe popă cu bo­tezul. Noroc că era doar o dată pe an. Tovarăşa Dogaru, la şcoa­lă, îi încredinţase de multe ori pe copii că Dumnezeu nici nu există. Cea mai bună dovadă, zicea, era că Gagarin fusese-n cer (sau în cosmos, cum se spunea acum) şi nu-l văzuse pe-acolo. Şi-atunci nici Cristos nu putea să fie fiul lui, nici Maica Dom­nului, maică-sa, şi-aşa mai departe. Nici sfinţii nu existau. Dar mama îi povestea de multe ori, cînd venea vorba de şcoală, cît iubise ea şcoala, cu cît drag stătea şi citea cînd o trimiteau cu vaca pe islaz. Cît de mult ţinea popa din sat, popa Ciocoiu, om cu două facultăţi, la ea şi la Vasilica, mereu primele la învăţă­tură. Şi, mai cu jumătate de gură, dar încăpăţînat, mai spunea mereu ce mult îi plăcuseră orele de religie de la şcoala din sat. Mircea rîdea mereu cînd auzea asta, "ore de religie". I se părea de necrezut să vină un preot în clasă şi să-nceapă să cînte pe nas. "Dar nu, Mircişor, nu cînta, ne povestea multe lucruri din Evan­ghelie, viaţa lui Isus Cristos, erau lucruri aşa de frumoase..." Mir­cea însă-şi acoperea urechile şi nu vroia să mai asculte. Pentru el toate erau ca păcăleala cu Moş Gerilă, în care credeai cînd erai mic şi-apoi rîdeai de cei care încă mai credeau. Pe cînd taică-su mai lucra încă la Atelierele I.T.B., muncitorii şi copiii lor fuse­seră chemaţi să se-ntîlnească cu Moş Gerilă în sala de festivi­tăţi a-ntreprinderii. Fiecare copil urca pe scenă, spunea poezia Şi primea un dar. L-au suit şi pe Mircea, care avea doi ani şi jumă­tate, dar cînd a dat cu ochii de Moş Gerilă, copilul a-nceput să urle din toate puterile: moşul ăla al lor avea barba lui naturală, neagră pana corbului! Mama plecase cu copilul la subţioară din sală. Pînă-acasă Mircea o ţinuse într-un urlet. Tot ce ţinea de religie se amesteca, pentru el, în mod ciudat, cu icoanele de dea­supra paturilor pe pari văruiţi de la Tîntava: Arhanghelul Mi-hail, Dumnezeu Tatăl, zecile de sfinţi care-şi turteau aureolele unele-n altele, toţi în straie de azur şi purpură, toţi pe un fond siniliu scrijelit cu un scris strîmb. Pozele de pe acelaşi perete, colorate cu mîna, înfăţişînd militari şi ţărănci, în rame de sti­clă pisată sub ştergare de borangic, odaia umbroasă cu pămînt pe jos, lampa cu sticlă din perete, oglinda înclinată şi grinzile cu busuioc ale tavanului, crengile părului, pline de pere mălăieţe ciugulite de păsări, bătînd în geamul îngust şi zăbrelit, toate acestea-nsemnau pentru Mircişor o lume enigmatică, de care-i era puţin teamă, dar după care şi tînjea într-un fel. Cît de uimit fusese cînd aflase din întîmplare primele lucruri despre Isus pe care el le putea înţelege, pentru că se potriveau cu ce mai ştia şi el! O dată, după ce fusese cu mama lui la Muzeul Satului, ie­şiseră pe altă parte şi se rătăciseră pe nişte alei umbroase. Dă­duseră acolo peste un fel de capelă veche, părăsită. Mircea arun­case o privire-năuntru şi rămăsese foarte mirat. Pe peretele capelei era o mare pictură lucioasă, cam ca acelea de pe pereţii Poli­clinicii 10, unde-l duceau cînd era bolnav. Dar, bineînţeles, aici nu erau pictate gîze, flori uriaşe şi spiriduşi coborînd pe o rază de soare, ci un mormînt deschis şi un bărbat în veşmînt alb, însuşi Isus, ridicîndu-se-n aer biruitor şi binecuvîntînd cu o în­făţişare severă. În jurul lui era un fel de cerc de lumină. Neaş­teptat şi straniu era însă că în jurul mormîntului dormeau trîn-tiţi pe unde apucaseră cîţiva soldaţi romani. De fapt, vreo doi se treziseră şi se uitau orbiţi şi înspăimîntaţi la Isus. Nu era nici o-ndoială că erau romani, erau îmbrăcaţi exact ca în cartea de istorie de-a patra, cu coifuri, zale şi scuturi dreptunghiulare, tot ce trebuia. Şi suliţe lîngă ei. Copilului nu-i venea să creadă. "Mamă", întrebă el, "Isus Cristos a trăit pe vremea romanilor?" Mama nu ştiuse să-i spună, dar nu credea. Isus fusese Dum­nezeu, nu trăia aşa, pe o vreme, ca oamenii. El era în icoane, pe altă lume, cu Maica şi Taica lui şi cu sfinţii. "Ei, mamă", zise­se ea şi de data aceea, ca de-atîtea ori, "ce mi-ar fi plăcut şi mie să citesc şi să ştiu mai multe, aş fi vrut să ies şi eu învăţătoare...

Dar atunci erau alte vremuri. Ştiau oamenii de-nvăţătură? Parcă-l aud pe tătica:«Las', că nu te fac preoteasă!» Şi la şcoală mergeam aşa, iarna, cînd nu aveam nimic de făcut. Cum se desprimăvăra, la muncă, la grădină... sau du-te cu vaca la păscut. N-aveai nici trei ani cînd o luai de funie. Vai de lume... Atît am făcut şi io, patru clase, şi dup-aia nu m-a mai dat la şcoală. A venit războiu'... Mătuşi-ta Anica a rămas în sat, că se măritase, şi io cu Vasilica ne-am dus la Bucureşti, ucenice. Atît ne-a fost învăţătura. Dup-aia mi-am completat şapte clase, da' mai mult de formă, o dată cu toate fetele de la noi, de la «Donca Simo»."

Tatăl apăru şi el după o vreme, spăşit. "Mărie şi Mărioarăăăă", îi cîntă ca-ntotdeauna cînd vroia să se-mpace, "Ochii tăi mă bagă-n boală". "Ba-n oală", strigă şi Mircea şi mama-ncepu să rîdă, şi deodată totul era din nou bine. "Ce ziceţi să mergem şi noi la circ, să vedem spectacolu-ăsta nou?" le spuse tatăl, şi bucuria lui Mircea nu mai avu margini. Cum stăteau chiar lîngă Circ, vedeau oricum toate spectacolele, dar ce-avea a face? Era nemaipomenit. "Eu mă duc mîine cu copiii la menajerie, să ve­dem animalele", îi anunţă Mircea. "Da, dragă, au nişte lei, tigri, ce-or fi, că rag toată ziua de bagă aleea-n sperieţi. Zicea ieri ma-dam Guruianu că nici nu putuse să stea pe bancă de frică. Mai ales cînd le dă de mîncare rag ceva de groază..."

Mama se-apucă să spele vasele iar tatăl, cocoţîndu-şi ambele picioare pe scaun, ca un indian bătrîn, rămase cu ochii-n gol. Era ciudat de frumos cînd încremenea cîteodată aşa. Părul îi era atît de negru, cu firul atît de gros, încît, cum era dat pe spate, cu doar cîteva şuviţe atîrnîndu-i pe frunte, îi schimba toată faţa într-un fel de mască palidă, de o ciudată nobleţe, în care doar ochii luceau şi ei negri catifelaţi, ochii altcuiva parcă. Şi Mircea rămînea adesea cu ochii în gol, exact ca tatăl lui, şi trebuia une­ori zgîlţîit ca să revină pe lume.


va urma