27 februarie 1948, ora 5 dimineața, București. Strada Anadol nr. 21.
Bate cineva la ușă. Ana Pauker, femeia care era în acel moment cel mai puternic om din România - Ministru de Externe, vicepremier, membră a Biroului Politic, femeia pe care revista TIME o pusese pe copertă sub titlul "Cea mai puternică femeie în viață" - deschide în cămașă de noapte.
În prag sunt doi ofițeri de Securitate. Nu o arestează. Încă. Îi spun doar că tovarășul Gheorghiu-Dej vrea să o vadă urgent la sediu.
Ana Pauker, evreică, intelectuală, vorbitoare de șase limbi, care făcuse 10 ani de închisoare și trăise 15 ani la Moscova ca agentă Comintern, nu înțelege. Ea îl adusese pe Dej din închisoare. Ea îl făcuse mare. Ea era "Moscova".
Patru ani mai târziu, în mai 1952, aceeași Ana Pauker va fi arestată în aceeași casă, va fi acuzată că e agentă a FBI-ului, a sionismului și a Vaticanului în același timp, și va muri în 1960 sub arest la domiciliu, uitată, bolnavă de cancer, cerând voie să iasă să-și cumpere medicamente.
Cum a fost posibil? Pentru că Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost cel mai bun elev al lui Stalin din tot blocul estic. Singurul care a învățat perfect lecția lui Cronos și a aplicat-o fără greșeală.
România avea două partide comuniste, nu unul
Ca să înțelegi România anilor '40-'50, trebuie să înțelegi că Partidul Comunist Român era de fapt două partide care se urau de moarte și care fuseseră forțate de Moscova să se unească.
Grupul 1: Grupul moscovit.
Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Leonte Răutu. Erau evrei, maghiari, intelectuali, oameni care trăiseră la Moscova în anii '30, scăpaseră ca prin minune de epurările lui Stalin - pentru că Stalin avea nevoie de ei ca translatori și agenți - și fuseseră parașutați în 1944 înapoi în România cu tancurile sovietice. Vorbeau românește cu accent rusesc. Credeau în comunismul internaționalist, în diversitate, într-o Românie multinațională. Aveau sprijinul total al Armatei Roșii și al lui Stalin personal.
Grupul 2: Grupul din închisoare, "din țară".
Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Constantin Pârvulescu, Alexandru Drăghici. Erau români, muncitori ceferiști, oameni cu 4 clase, care făcuseră 10-12 ani de pușcărie la Doftana și Caransebeș. Nu știau limbi străine. Nu citiseră Marx în original. Dar știau un lucru: cum să supraviețuiești în pușcărie. Iar pușcăria te învață că nu ideile contează, ci cine controlează pachetul de țigări și cine are cuțitul.
Între 1945 și 1947, grupul moscovit conducea. Ana Pauker era regina. Dej era un primus inter pares, un fel de lider sindical tolerat pentru că era român etnic.
Stalin însă, la fel ca Hitler cu generalii și Röhm, avea nevoie să aleagă. Războiul Rece începea. În Iugoslavia, Tito, un lider local din închisoare, îl trădase. Stalin nu mai voia lideri locali prea puternici. Dar în România, s-a întâmplat ceva neașteptat: Dej a fost mai stalinist decât moscoviții.
1952 - Cum și-a mâncat Dej binefăcătorii
Ana Pauker și Vasile Luca au făcut greșeala fatală a tuturor copiilor revoluției: au fost moderați.
Ana Pauker & Vasile Luca
În 1951, România era în foamete din cauza colectivizării forțate. Luca, care era Ministru de Finanțe, și Pauker, care răspundea de agricultură, au îndrăznit să spună în Biroul Politic: "Tovarăși, trebuie să încetinim colectivizarea, țăranii mor de foame. Trebuie să fim mai blânzi."
Dej a mirosit imediat oportunitatea. S-a dus în secret la ambasadorul sovietic și i-a spus: "Ana Pauker și Luca sunt deviaționiști de dreapta. Sunt împotriva liniei lui Stalin de colectivizare rapidă. Ei vor capitalism."
Stalin, care tocmai declanșase o campanie antisemită în URSS - Complotul Medicilor Evrei - a fost încântat. O evreică care sabotează colectivizarea? Perfect.
În 27 mai 1952, are loc Plenara care a schimbat istoria României. Dej, cu sprijinul lui Alexandru Drăghici - șeful Securității, un alt om din închisoare - îi acuză pe Pauker, Luca și Georgescu de "deviere de dreapta, cosmopolitism, sprijinirea chiaburilor".
Scena a fost demnă de Procesele de la Moscova. Vasile Luca, omul care fusese torturat în închisorile Siguranței regale, acum era torturat de Securitatea pe care tot el o crease. A fost bătut până a recunoscut că e agent al Siguranței încă din 1920. A murit în închisoarea de la Aiud în 1963, orb și paralizat.
Teohari Georgescu, șeful Miliției, a fost arestat și el.
Ana Pauker, pentru că era femeie și pentru că avea încă pile la Moscova - fiica ei era căsătorită cu un nepot al lui Molotov - nu a fost împușcată. A fost doar epurată, arestată la domiciliu și ștearsă din toate fotografiile oficiale, exact cum făcea Stalin cu Troțki. A apărut faimoasa poză retușată de la 1947, unde din grupul de lideri comuniști de pe balcon, Ana Pauker pur și simplu dispăruse.
1954 - Pătrășcanu, celălalt copil
Mai rămăsese un copil incomod: Lucrețiu Pătrășcanu.
Pătrășcanu era altceva. Era intelectual, profesor universitar, avocat, vorbea franceza și germana perfect, era român dintr-o familie burgheză din Bacău. Fusese în Partidul Comunist din ilegalitate, dar nu fusese nici moscovit, nici ceferist. Era creierul juridic al partidului, omul care în 1944 negociase întoarcerea armelor împotriva Germaniei.
Pătrășcanu făcuse greșeala supremă: credea că în România se poate face un comunism național, mai uman, mai românesc. Spunea în particular: "Noi nu trebuie să copiem orbește Moscova."
Dej l-a ținut la sertar. L-a arestat încă din 1948, dar nu l-a judecat imediat. L-a ținut 6 ani în beciurile Securității, la Jilava, în anchetă permanentă, fără proces. De ce? Pentru că îi era frică de Moscova. Pătrășcanu avea mulți prieteni la Moscova.
Abia după moartea lui Stalin, în 1953, când Dej s-a simțit suficient de puternic și când Hrușciov i-a dat undă verde să-și facă ordine în țară, a organizat procesul.
În aprilie 1954, Pătrășcanu a fost judecat de un Tribunal Militar, acuzat de spionaj în favoarea Angliei și de tentativă de răsturnare a regimului. Procesul a fost secret. Soția lui, Elena, a fost și ea arestată.
A fost condamnat la moarte și executat în noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, în închisoarea Jilava. Trupul i-a fost ars în crematoriul de la Cenușa și cenușa aruncată la gunoi, ca să nu aibă mormânt.
De ce a fost Dej singurul Cronos care a murit în pat?
Pentru că a înțeles regula de aur pe care Troțki, Zinoviev, Röhm, Pauker și Pătrășcanu nu au înțeles-o:
Niciodată să nu ai o ideologie.
Ideologia te face previzibil și atacabil. Dej nu a avut nicio ideologie. A fost stalinist când trebuia să fie stalinist, naționalist când a trebuit să fie naționalist după 1960, antirus când i-a convenit. Nu putea fi acuzat de deviere, pentru că el era linia.
Controlează Securitatea, nu partidul.
Troțki controla Armata Roșie, dar a pierdut partidul. Röhm controla SA, dar a pierdut SS-ul. Dej nu a vrut armata. L-a pus pe Drăghici la Securitate și pe Nicolschi, un agent NKVD, ca adjunct. Cine controlează dosarele, controlează tot.
Ucide-i pe rând, nu pe toți odată, și fă-i să se urască între ei.
Dej i-a folosit pe moscoviți ca să-l izoleze pe Pătrășcanu în 1948. Apoi i-a folosit pe cei din închisoare ca să-i lichideze pe moscoviți în 1952. Apoi, când a rămas singur, nu mai avea pe nimeni care să-l amenințe.
A murit în martie 1965, în vila de la Snagov, de cancer la ficat, înconjurat de doctori aduși din URSS. A murit la putere, după 20 de ani de domnie absolută. Singurul dictator comunist est-european din prima generație care nu a fost executat, sinucis sau dat jos de ruși.
Succesorul lui, Nicolae Ceaușescu, avea să învețe lecția și mai bine. El nu a mai așteptat să-și devoreze copiii. I-a împiedicat pur și simplu să se nască.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu