„Am fost la Tribunalul Militar, Secția a II-a, când ne-au dat jos din dubă, securiștii și milițienii aveau arme automate, la un moment dat unul dintre noi, un bătrân din lotul Curții de Casație, nu s-a uitat în jos și milițianul l-a lovit peste cap cu patul armei, pentru că nu avea voie să ridice privirea. Erau animale, ajunsesem dimineața, se mijea de ziuă. Am văzut cu ochii mei scena asta. Toată lumea trebuia să meargă cu capul în jos.”
Uneori, pentru a înțelege un regim politic, nu este nevoie să începem cu discursurile conducătorilor, cu rezoluțiile congreselor de partid sau cu fotografiile oficiale în care oamenii zâmbesc în fața unor lozinci despre viitorul luminos. Este suficientă o asemenea mărturie, în care câteva propoziții descriu mai exact decât ar putea-o face zeci de pagini de propagandă ceea ce însemna, în realitate, întâlnirea dintre individ și aparatul represiv al statului comunist.
Un bătrân este scos dintr-o dubă, într-o dimineață care abia începe. În jurul lui se află oameni înarmați. Nu este pe câmpul de luptă, nu este într-o situație de război și nu reprezintă, în acel moment, o amenințare pentru nimeni. Se află în custodia statului, iar singura lui „vină”, în logica unei dictaturi care își construise mecanismele de control asupra întregii societăți, este aceea de a fi devenit indezirabil pentru noua putere.
Ridică privirea.
Pentru acest gest simplu, aproape instinctiv, este lovit cu patul armei. Iar ceea ce urmează este poate mai important decât lovitura în sine: toată lumea trebuia să meargă cu capul în jos.
Aici se află una dintre cheile înțelegerii comunismului românesc. Represiunea nu urmărea doar să pedepsească un om pentru ceea ce făcuse sau spusese. Ea urmărea să-l transforme, să-l umilească, să-i transmită că statul are puterea absolută asupra corpului, libertății și demnității sale și, mai ales, să-i învețe pe ceilalți să privească acea umilință și să nu reacționeze.
Capul plecat nu era doar o poziție a trupului, era o lecție.
Când statul devine dușmanul propriilor cetățeni
Instaurarea regimului comunist în România nu s-a făcut printr-o simplă schimbare de guvernare, după regulile obișnuite ale unei democrații. În anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial, comuniștii au preluat progresiv controlul asupra instituțiilor statului, beneficiind de sprijinul Uniunii Sovietice, iar mecanismele democratice au fost distruse unul după altul.
Partidele politice au fost eliminate, presa independentă a dispărut, alegerile au fost falsificate, iar instituțiile care ar fi trebuit să reprezinte garanții împotriva abuzului de putere au fost transformate în instrumente ale noului regim.
În această transformare, Securitatea a ocupat un loc central.
Nu trebuie însă să reducem represiunea comunistă la existența unei singure instituții sau la activitatea unor câteva mii de oameni. Sistemul a funcționat printr-o rețea mult mai largă, în care Securitatea, Miliția, procuratura, instanțele, administrația penitenciară, aparatul de partid și numeroși colaboratori au contribuit, în forme diferite, la controlul societății.
Pentru cei care au devenit victime ale represiunii, această distincție instituțională conta prea puțin în momentul în care ușa era spartă noaptea, când erau ridicați din case, când erau interogați, când erau condamnați sau când ajungeau în închisori unde foamea, frigul, boala și umilința puteau deveni instrumente ale pedepsei.
Comunismul nu a avut nevoie ca fiecare cetățean să fie arestat, a avut nevoie ca fiecare cetățean să știe că poate fi arestat. Si tocmai aceasta este diferența dintre simpla represiune și teroarea politică.
Cei care nu s-au potrivit în noua Românie
După război, România avea o societate extrem de diversă din punct de vedere politic și social. Existau liberali, țărăniști, social-democrați, conservatori, intelectuali, militari, membri ai vechilor elite administrative, oameni ai Bisericii, proprietari de pământuri și oameni care, pur și simplu, nu acceptau ideologia comunistă.
Pentru noul regim, însă, o asemenea diversitate devenea intolerabilă.
Comunismul de tip sovietic nu își propunea doar să guverneze o societate existentă, ci să o transforme radical. Pentru aceasta trebuia eliminată rezistența politică, economică și culturală, iar vechile structuri sociale trebuiau dezmembrate.
Așa au ajuns în vizorul regimului politicieni și foști demnitari, militari, intelectuali, preoți, țărani care se opuneau colectivizării, membri ai partidelor istorice și oameni care participaseră la forme de rezistență anticomunistă.
Mulți au fost condamnați în procese politice, iar alții au fost trimiși în lagăre de muncă, deportați sau supuși unor forme administrative de represiune.
Într-un asemenea sistem, justiția nu mai reprezenta întotdeauna un zid între cetățean și stat, ci putea deveni una dintre armele statului împotriva cetățeanului.
Aici se află una dintre cele mai grave rupturi produse de dictatură: momentul în care omul care intră într-o sală de tribunal nu mai poate presupune că judecata se va face în funcție de lege și probe, ci trebuie să se teamă că verdictul a fost decis înainte ca procesul să înceapă.
Tribunalul Militar și spectacolul fricii
Mărturia de la care am pornit capătă astfel o semnificație mai largă.
Tribunalul Militar nu era, în imaginația celor care intrau acolo, doar un loc al justiției. Pentru mulți dintre cei anchetați și condamnați politic, drumul către tribunal reprezenta ultima etapă a unei proceduri în care omul fusese deja redus la statutul de „dușman”.
Cuvântul este esențial: dușman.
Regimurile totalitare au nevoie de această categorie pentru a-și justifica violența. Dacă adversarul politic este doar un cetățean care gândește diferit, atunci statul trebuie să-l convingă. Dacă adversarul este declarat „dușman al poporului”, „trădător” sau „element dușmănos”, represiunea poate fi prezentată drept apărare a societății.
Această schimbare de limbaj are consecințe teribile.
Un om nu mai este judecat pentru ceea ce a făcut, ci pentru ceea ce reprezintă în ochii regimului. Iar odată ce o categorie întreagă de oameni este declarată indezirabilă, abuzul devine mult mai ușor de justificat.
Lovitura aplicată bătrânului care a ridicat privirea nu este, prin urmare, doar un act de brutalitate individuală. Ea exprimă, în miniatură, raportul de forțe dintre statul totalitar și cetățeanul dezarmat.
Arma spune: eu am puterea.
Lovitura spune: tu nu ai dreptul nici măcar să mă privești.
Iar capetele plecate ale celor din jur spun ceea ce orice regim represiv își dorește să audă: am înțeles lecția.
Închisorile nu erau doar locuri de detenție
Represiunea comunistă nu s-a terminat odată cu pronunțarea sentinței. Pentru foarte mulți dintre cei condamnați, condamnarea era începutul unei alte etape, în care sistemul penitenciar devenea instrumentul de zdrobire fizică și psihică a individului.
În închisorile politice românești au trecut de-a lungul deceniilor mii de oameni, iar condițiile de detenție au fost adesea extrem de dure. Foamea, frigul, izolarea, lipsa îngrijirilor medicale și munca forțată au făcut parte din experiența multor deținuți politici.
Dar una dintre cele mai teribile caracteristici ale represiunii comuniste a fost faptul că omul putea fi distrus fără să fie neapărat executat.
Îl puteai priva de familie.
Îl puteai separa de societate.
Îi puteai distruge cariera.
Îi puteai confisca proprietatea.
Îi puteai interzice profesia.
Îi puteai urmări copiii.
Îi puteai transforma existența într-o permanentă demonstrație că statul nu uită și nu iartă.
În acest sens, închisoarea reprezenta doar una dintre componentele unui mecanism mult mai vast.
Colectivizarea și pedepsirea celor care nu voiau să renunțe
Dacă intelectualii și politicienii au fost considerați dușmani pentru pozițiile lor politice, țăranii aveau să intre într-un alt tip de conflict cu regimul.
Colectivizarea agriculturii a însemnat desființarea treptată a proprietății agricole private și reorganizarea satului după principiile economice impuse de regim.
Pentru țăranul care muncise pământul și îl considera al familiei sale, ideea că trebuie să renunțe la proprietate nu era o simplă reformă economică.
Era o lovitură asupra întregii sale existențe.
Au existat forme de rezistență, refuzuri, revolte locale și opoziție față de colectivizare. Răspunsul autorităților a fost adesea represiv.
Astfel, comunismul nu a întâlnit rezistență doar în marile orașe și în mediile intelectuale. A întâlnit-o și în sate, acolo unde oameni care poate nu citiseră tratate politice și nu aveau nicio intenție de a organiza o conspirație împotriva regimului au spus pur și simplu: nu vreau să-mi dau pământul.
Pentru un stat totalitar, uneori și atât era suficient.
Cine au fost, de fapt, „criminalii poporului”?
De aici ajungem la partea cea mai complicată a discuției.
Expresia „criminalii poporului român” este puternică și încărcată moral. Dar tocmai de aceea trebuie folosită cu grijă.
Nu orice membru al Partidului Comunist a fost criminal.
Nu orice funcționar al statului comunist a fost torționar.
Nu orice om care a trăit în comunism a fost complice la represiune.
Dar au existat oameni care au ordonat, organizat, executat sau acoperit acte de represiune și care au contribuit direct la funcționarea sistemului.
Aici trebuie căutată responsabilitatea.
Nu într-o condamnare colectivă a unei generații, ci într-o analiză a responsabilităților individuale și instituționale.
Cine a dat ordine?
Cine a semnat?
Cine a anchetat?
Cine a torturat?
Cine a fabricat probe?
Cine a pronunțat sentințe politice?
Cine a administrat închisori în care oamenii au murit?
Cine a supravegheat deportările?
Cine a transformat aparatul statului într-un instrument de eliminare a adversarilor?
Acestea sunt întrebările care contează dacă vrem să vorbim serios despre responsabilitate.
A existat sau nu „Nürnbergul comunismului”?
Ideea unui „Nürnberg al comunismului” revine periodic în spațiul public românesc. Comparația face trimitere la procesele de la Nürnberg, unde principalii lideri naziști au fost judecați după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Ca simbol moral, comparația este ușor de înțeles.
România nu a avut însă un proces unic, de proporțiile și semnificația Tribunalului de la Nürnberg, în care întreaga structură a represiunii comuniste să fie examinată într-un cadru judiciar coerent, iar responsabilitățile principalilor arhitecți ai sistemului să fie stabilite într-o manieră care să ofere societății o concluzie juridică definitivă.
Au existat procese și condamnări, au existat investigații, cercetări istorice și instituții dedicate studierii crimelor comunismului, însă problema responsabilității pentru deceniile de represiune a rămas mult timp incomplet rezolvată.
Aici apare întrebarea dificilă: poate o societate să se vindece moral dacă nu își judecă trecutul?
Răspunsul nu este simplu.
Justiția nu poate repara trecutul. Nu poate reda viața celor care au murit în închisori și nici nu poate șterge anii furați din existența celor care au supraviețuit.
Dar justiția poate face ceva fundamental: poate spune oficial cine a fost victimă, cine a fost responsabil și ce s-a întâmplat cu adevărat.
Iar într-o societate care a trecut de la dictatură la democrație, această delimitare este esențială.
Memoria nu este răzbunare
Există însă un risc și în direcția opusă.
Dacă dorința legitimă de dreptate se transformă într-o condamnare colectivă, atunci riscăm să repetăm exact logica pe care vrem să o condamnăm: aceea în care individul este judecat nu pentru propriile fapte, ci pentru apartenența sa la o categorie.
Un stat democratic trebuie să fie capabil să facă diferența între responsabilitatea unui torționar și simplul fapt că cineva a fost membru de partid, între un ofițer care a participat la represiune și un funcționar care și-a văzut de slujbă fără să comită crime.
De aceea, memoria serioasă nu trebuie să fie răzbunătoare.
Trebuie să fie exactă.
Iar adevărul istoric nu are nevoie de exagerări pentru a fi cutremurător.
Este suficient să spunem că au existat oameni ridicați din case în toiul nopții, familii distruse, cariere eliminate, proprietăți confiscate, procese politice, detenții, tortură, deportări, muncă forțată și oameni care au murit în urma condițiilor de detenție.
Este suficient să spunem că toate acestea s-au întâmplat într-o țară europeană, în secolul XX, unor cetățeni ai României
De ce încă mai contează după atâția ani?
Pentru că memoria comunismului nu este doar o problemă pentru istorici.
Ea este o problemă pentru generațiile care au venit după.
Un tânăr care a crescut într-o Românie democratică poate privi fotografia unui om cu capul plecat în fața unui milițian și poate considera că este o imagine dintr-o lume îndepărtată, aproape neverosimilă.
Dar libertatea de astăzi nu este o stare naturală a societății.
Este rezultatul unei istorii.
Iar istoria poate fi pierdută dacă oamenii uită cât de ușor poate fi distrusă libertatea atunci când instituțiile sunt capturate, când justiția devine instrument politic, când presa este redusă la propagandă și când adversarul politic este transformat în „dușman al poporului”.
Poate că tocmai de aceea mărturia bătrânului din lotul Curții de Casație este atât de puternică.
Nu pentru că descrie o lovitură.
Ci pentru că descrie o lume în care oamenii trebuiau să meargă cu capul în jos.
O lume în care statul nu îi privea pe cetățeni ca pe proprietarii propriilor drepturi, ci ca pe niște oameni cărora li se permitea să existe atât timp cât nu deranjau puterea.
Iar aceasta este, poate, cea mai importantă lecție a comunismului românesc: o societate nu devine liberă doar atunci când dictatorul pleacă; ea devine cu adevărat liberă atunci când instituțiile sunt construite astfel încât nimeni să nu mai poată obliga un cetățean să meargă cu capul în jos.
De aceea, discuția despre un „Nürnberg al comunismului” nu trebuie redusă la dorința de răzbunare asupra trecutului. Ea trebuie înțeleasă ca o întrebare despre responsabilitate, memorie și justiție, despre cât de mult este dispusă o societate să afle despre propria sa istorie și despre cât de serios își asumă suferința celor care au refuzat să accepte că libertatea poate fi înlocuită cu obediența.
Pentru că acei oameni nu au fost doar victime ale unei epoci.
Au fost, în multe cazuri, cei care au refuzat să plece capul.
Și poate că tocmai de aceea trebuie să le păstrăm mărturiile, numele și poveștile: pentru ca generațiile care nu au cunoscut comunismul să înțeleagă că libertatea nu începe cu dreptul de a vorbi tare, ci cu dreptul fundamental de a privi înainte fără să te temi că, pentru simplul fapt că ai ridicat ochii, cineva te va lovi cu patul armei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu