Iubirea n-are reguli

Lazar Violeta Sabina

Privește iubite, a-nceput din nou să ningă

Fulgi de catifea peste amintirea noastră,

E iarnă afară da-n suflet este primăvară,

Razele din mine până la tine vor s-ajungă.

E noapte-n ziua ce lipsește din calendare,

O dată anume scrisă pe o filă neînsemnată,

Descrie o poveste veche ce n-a fost trăită,

Decât în bătaia inimii stinsă-ntr-o suflare.

Am adunat la piept fulgi albi de speranță

Și i-am cristalizat, gerul să nu-i rănească,

Așteptând anotimpul fără timp să treacă

Și-mpreună să ne bucurăm de o nouă viață.

În lumea mea astrală nimic nu ne desparte,

Dar viața pe pământ e crudă și nedreaptă,

De prea multe legi iubirea-i mereu umbrită,

Dar inima de reguli nicicând n-o s-asculte.

Iluzii pământene

Lazar Violeta Sabina

Dacă astăzi omenirea condusă-i de principii,

Iar credința se măsoară în portul din icoane,

Plătim arginți pentru păcat, sufletul s-aline,

Cerșetori de mântuire, aducând omagii popii.

Ne facem griji de suferință și rugă înălțăm,

Vorbim despre lumină, iubire și de bunătate,

Vrem schimbare-n lume și îngerul s-asculte,

Dar dacă cerul se înnorează, vinovați căutăm.

Vrem s-avem de toate dar nimica să nu dăm,

Atenția și zâmbetul, pe lucruri adesea risipim,

Iar sufletul de lângă noi, nu știm să-l prețuim

Și-n inima știrbită, ocară multă iarăși adunăm.

Învățători și sfeșnici suntem mereu la oricine,

Nu cunoaștem adevărul dar soluția iute găsim,

Auzim cuvântul, dar nu ascultăm și ne amăgim,

Că ziua ce încă n-a-nceput, cu schimbare vine.

Dar zilele sunt aceleași iar peisajul neschimbat,

Viața însă poate fi frumoasă dacă știi a o picta,

Doar de legile omenirii, încearcă a te îndepărta,

Că ce vezi e doar decorul și nimic nu-i adevărat.

Furtuna stârnită-n univers

Lazar Violeta Sabina

De mic copil, în lumina pură m-am scăldat,

Iar de iubirea părintească fost-am privat,

O încercare a vieții sau o datorie neplătită,

Ce rămăsese restantă din treapta trecută.

Am iubit tot ce-i viu, curcubeul l-am privit,

Dar astăzi văd ce suflete haine am întâlnit.

Vor din puținele zile ce mai am de petrecut,

Să-mi amputeze clipa, să existe doar trecut.

Putere n-am, nici dorință de-a mă razbuna,

Dar acum că-n univers s-a stârnit furtuna,

Zile înnorate, fulgere din adâncuri s-arată

Că tot ce ați dăruit, se-ntoarce ca răsplată.

Eu ură n-am să port, nici n-am să condamn,

Însă vă invit la un taifas, ba chiar vă-ndemn

Să gustați din cupa mea, deși-i cam ruginită

Licoarea din el, de voi, mult mă face diferită.

Ce divinul a salvat, o mână pământească nu poate să distrugă!

Clipa cernită prin ochiul de cristal

Lazar Violeta Sabina

Tu, iartă-mă că n-am avut curaj să-ţi mărturisesc

Cât dor și câte lacrimi scălda anotimpul singuratic,

În bruma cernită din globul ocular, genele trosnesc

Sub greutatea gândului, am devenit acest pustnic.

Doar iubita lună știe cât am plâns și am blestemat

Urma pașilor ce mă-ndepărtau de ținutul înverzit,

Rătăcind prin păduri de mărăcini, eu te-am căutat,

Neștiutor fiind de raza ce-n taină te-a convertit.

Când șoapta mută răscolește prin file nedescrise,

În vis, o adiere blândă îmi săruta pleoapa obosită,

Iară un blestem se-abate peste tâmplele-mi ninse

Ce nu mai știu de odihnă și gândurile le frământă.

Ascult tăcerea unui strigăt frânt de seceta vremii

Și ochii s-adapă cu roua căzută pe frunzele pătate,

O ultimă șoaptă rămâne-ntemniţată de malul mării,

Ca oglindirea lunii să-ţi amintească de clipele furate.