“Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi/ Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!”

Threedots

Motto: 
“Mi-am luat avion / Mor duşmanii, mor / Când stau la semafor”


La sfârşitul săptămânii în curs se împlinesc 18 ani de când am spus adio piciorului de plai şi gurii de rai, ce-i drept, la vremea respectivă cu inima îndoită şi un mare semn de întrebare. E bine, sau nu e bine ce fac?

Motivele au fost multiple şi nu le dezvolt pentru că sunt personale şi cum nu sunt o persoană publică, să le lăsăm aşa cum sunt, personale.

Ultima acţiune cu conotaţie politică, înainte de plecarea din ţară, a fost să-mi pun numele pe lista de semnături pentru candidatura celui care avea să fie marea deziluzie şi care a ratat maiestuos înscrierea ţării pe drumul pe care ar fi trebuit să pornească după ’89. L-am numit pe Emil Constantinescu. Constantinescu a ieşit câştigător în alegeri, la scurt timp după plecarea mea şi semnul de întrebare s-a accentuat. Oare a fost bine că am plecat? Speranţele renăşteau pentru ţară. Un Constantinescu hotărât putea să pună capăt devalizării naţionale, dar “structurile” l-au luat pe bietul Milică de guler şi au dat cu el de pământ atât de îndârjit că pe sărmanul preşedinte l-au podidit lacrimile şi a regretat cumplit momentul în care şi-a dorit să fie şef de stat.

După Milică, a revenit triumfal predecesorul acestuia, cel care ne-a fost preşedinte trei mandate, din două câte avea dreptul.

Predecesorul ăsta – după ce în zorii revoluţiei române şi-a ciuruit adversarul politic, la pachet cu odioasa lui soţie – a făcut tot ce a putut (şi a putut foarte bine, din punctul lui de vedere) să încerce să boiască o faţă umană, cancerului care a ros ţara timp de aproape jumate de secol.

Sub oblăduirea iresponsabilă (pigmentată de acţiuni criminale la adresa neamului, de genul mineriade, sau târg-mureşisme), a lui nea Nelu Fesenelu, s-au pus bazele (şi s-au pus temeinic) corupţiei, hoţiei, baronismelor, jafului la scară naţională, averilor de mucava, milionarilor şi miliardarilor făcuţi în timp record, ca un cincinal bine întocmit, mai pe scurt încrengăturii bolnave, caracatiţei politico-economice care sufocă acum ţara.

Au proliferat cohorte de parveniţi, evazionişti, pungaşi, corupţi.

Nume ca Voiculescu, Năstase, Vântu, Copos, Fenechiu, Becali şamd. sunt doar vârful aisbergului, sunt doar câteva dintre numele “grele”, numele cunoscute de toţi, ale celor care au devalizat ţara şi de la care trebuie recuperate zeci, sau sute de milioane de euro. Dar pe lângă ăştia au căpuşat zeci, sute, mii de alte persoane, alte nume, anonimi care au făcut şi fac acelaşi lucru, dar care nu sunt cunoscuţi, ale căror nume sunt inexistente pentru tot românul. Persoane care învârt tot felul de afaceri dubioase, oneroase, ilegale, putrede şi care prejudiciază statul cu multe alte sute de milioane, sau miliarde de euro.

Auzim de beizadele care nu sunt în stare să treacă examene de bacalaureat la limba maternă, dar care se lăfăie în bani şi elicoptere şi colecţii de maşini. Auzim de parlamentari, care şi-au completat studiile liceale la seral, la 40 sau 50 de ani, dar sunt afacerişti de succes, sau implicaţi în afaceri bănoase. Auzim de tot felul de tunuri, ţepe, tranzacţii, mişculaţii, sifonări de fonduri, toate la nivel înalt, dar când ăştia sunt arătaţi cu degetul ne prinde mila de “săracul bogat” şi ieşim în stradă, să-i apărăm nevoile şi neamul. De ce dracu’ facem asta? Şi nici ăştia nu sunt singuri. Armata nevăzută a devalizatorilor este mult mai mare şi tunurile, sau ţepele, cu statul român pe post de păgubit, sunt mult mai multe şi cu ramificaţii mult mai adânci.

Extrem de recent am avut ocazia să “admir” un exemplar din armata umbrelor, din armata celor care devalizează. Un adevărat “afacerist” român (unul din mulţi alţii), care învârte şi el o firmă prin România, venit în vizită la o terţă persoană. Venit nu cu gândul de-a vedea şi el ce mai e prin lumea largă, de a-şi largi orizontul, de a vedea sau vizita ceva interesant, ci mai mult cu dorinţa de-a vedea cam pe unde e el raportat la lumea de aici. Aşa am aflat, direct de la sursă, că el are un BMW nou-nouţ de 60.000 €.

- Tu ai un BMW de 60.000 € ?

- N-am, am recunoscut eu, ruşinat. Maşinile mele amândouă de-abia dacă fac 50.000 $.

- Eu am în construcţie o casă de 700.000 €. Casa ta cât face?

- Păi cam 350.000 $ la preţul actual al pieţii (preţ normal pe aici pentru o casă nici palat, nici cocioabă), am admis eu şi mai ruşinat.

- La casa mea numai gardul costă 20.000 €, am fost informat pe un ton care trebuia să mă facă să mă simt ca un gândac raportat la un elefant. Pe ţine cât te-a costat gardul?

Turtit de informaţia primită am încercat să estimez cam cât ar face gardul meu, dar nu am putut să vin cu o cifră exactă; în orice caz gardul meu (aşa parţial cum e şi mai mult de formă, pentru ce pe aici nu prea se poartă gardurile la case) nici măcar nu putea să deschidă gura în faţă gardului lui. Ruşinea se adâncea in mine, cam ca marele canion de la vecinii mei din sud.

- Tu cât plăteşti la stat impozit pe venit?

- Păi cam 26-27 % din venitul meu, per ansamblu.

- Ce fraieri sunteţi pe aici, eu nu plătesc nimic, mi-a dat el peste nas. Uite aici ce înseamnă să fii deştept.

A deschis un site al firmelor din ţară, iar la informaţiile legate de firma lui, mi-a arătat graficul de venituri, profit şi pierderi.

- Ia uite aici, în ultimii 9 ani, doar într-un an apare că am avut un uşor profit, în rest după cum vezi apar doar la pierderi. Tu poţi să faci chestia asta?

Am recunoscut că nu pot. Ruşinea căpăta proporţii gigantice. Discuţia a mai continuat vreo câteva minute în acelaşi ton şi pe aceleaşi subiecte iar lovitură de graţie mi-a dat-o în momentul în care a tras concluzia:

- Peste toate astea reţine că eu am cu vreo cinşpe ani mai puţin ca tine, tu, în timp ce munceşti ca fraierul ca inginer şi mai ai şi un concediu de numai 4 săptămâni, eu doar cu liceul terminat (şi ăla la mişto) nu fac mai nimic şi mă doare la bască de toţi şi mai presus de orice, nu am nici un credit, la nici o bancă. N-aş schimba România pe tot occidentul vostru de rahat. Acolo e ţara tuturor posibilităţilor, nu aici, trebuie doar să ştii să te descurci şi să cunoşti pe cine trebuie.

A rânjit satisfăcut, suficient de larg ca să pot să constat că cel puţin o treime din dantură îi lipsea sau era compromisă definitiv. Cu siguranţă nici un stomatolog nu se numără printre amicii sau cunoscuţii lui. Ruşinea a fost atât copleşitoare că nu am mai deschis gura. De ce mi-a fost tot timpul ruşine cred că nu mai e cazul să specific.

P.S. Am rămas îngrozit de câte firme obscure există în România. Oare câte din ele sunt proprietatea vreunui afacerist de succes ca cel de mai sus?

Mi-am amintit de Ponta şi de bancurile lui, cu colectarea impozitelor şi taxelor de la firme. Eşti copil Viorele, sau imbecil sau ne crezi pe noi copii sau imbecili. Afaceristul român, cultivat cu grijă de partidul din care faci parte şi care în scurt timp va ţine din nou toate frâiele în mâna, îşi râde de toţi cu gardul lui de 20.000 €.


P.P.S. Marele semn de întrebare pe care l-am avut la plecarea din ţară, mi-a dispărut de mulţi ani, dar acum mi-a apărut un alt mare semn de întrebare. Cum de am rezistat atât de mult sau cum de rezistă alţii, în ţara tuturor posibilităţilor ?