Maria-Magdalena

Lili Trif

S-o ȋntrebǎm pe ea ce gust are pǎcatul

Ȋntipǎrit ȋn carnea ei profund,

Așa cum se ȋmbinǎ oceanul cu uscatul

Numele ei cu-al meu ades confund.

S-o ȋntrebǎm pe ea ce gust are iertarea

Ea, care a gustat din veșnicie,

Atunci pǎmȃntul s-a unit cu marea

De-atunci nimic la fel n-avea sǎ fie.

S-o ȋntrebǎm pe ea ce gust are iubirea,

A cunoscut iubirea cea mai purǎ

A-ngenunchiat smeritǎ cerșindu-și fericirea,

Lacrimi pecetluiau frumoasa-i gurǎ.

Cu bogǎția pǎrului ei negru

A șters picioarele lui Dumnezeu,

Acum, ȋngenunchiatǎ-n fața ta-s aceeași,

Maria- Magdalena, azi, sunt eu.

Lumina infinită în univers

Violeta Ionescu

Am sperat ca cineva să urce

Să vadă tot ce-i în inima mea

Și să coboare pe-un val ce-aduce

Speranța într-o inimă de stea.

Și am sperat că voi ajunge iar

La cerul cel mai pur, desăvârșit

Că fiecare vis nu e-n zadar

Atunci când tu iubești și ești iubit.

Și mi-am imaginat o dragoste

Un dar al zborului prin curcubeu

Să fie-o viață, a mea poveste

Și-a ta, într-un destin, la fel, mereu.

Și mi-am dorit să zbor într-un abis

Care m-aduce-n brațele tale

Să cuibăresc iubirea-n al meu vis

Și să înfloresc printre petale.

Dar am visat mereu atât de mult

Dorind o veșnicie să te am

Și-am încercat prin pletele-mi s-ascult

Sunetul mării-n care te-așteptam.

Și am zburat pe-aripa unui rând

Pe bolta valurilor albastre

Am scris pe arca fiecărui gând

Un poem al versurilor noastre.

Și am găsit aceeași veșnicie

Strălucitoare-n fiecare vers

Dragostea mea într-o poezie

Lumina infinită-n univers.

Aș broda stele pe cer !

Fritz Constantin

Aș broda stele pe cerul sufletului tău,

Ți-aș țese luna în păr cu fir de aur, zău.

Și soarele în piept, ți-aș prinde cu migală,

Să mă adăpostesc, mereu, în tine, iară.

Ți-aș culege din toate câmpurile flori,

Și aș trimite îngeri să ți- le dăruiască.

Să-ți faci cosițe, să mă lași fără fiori,

Să-mi treacă veșnicii să mă dezmeticească,

Dragostea n-am găsit-o, cred că o ai deja,

Dar am încă speranța, am să-ți trimit și ție.

Să n-o gonești, căci sincer, e bună, e și rea,

Dar nu te va lăsa, nici într-o veșnicie.

Iubire, am să-ți dăruiesc doar personal,

N-am încredere în nimeni că nu o va fura.

Și sper că nu îți va părea ceva banal,

Când ai să-mi găsești într-o cutie inima.

Mă tot gândesc, să-ți mai trimit oare ceva,

Cred c-am să vin chiar eu ca să te-întreb.

Nu vreau să pierd vre-un cuvânt din gura ta,

Și apoi să trăiesc viața toată într-un regret.

Maria-Magdalena

Liliana Trif

S-o ȋntrebǎm pe ea ce gust are pǎcatul

Ȋntipǎrit ȋn carnea ei profund,

Așa cum se ȋmbinǎ oceanul cu uscatul

Numele ei cu-al meu ades confund.

S-o ȋntrebǎm pe ea ce gust are iertarea

Ea, care a gustat din veșnicie,

Atunci pǎmȃntul s-a unit cu marea

De-atunci nimic la fel n-avea sǎ fie.

S-o ȋntrebǎm pe ea ce gust are iubirea,

A cunoscut iubirea cea mai purǎ

A-ngenunchiat smeritǎ cerșindu-și fericirea,

Lacrimi pecetluiau frumoasa-i gurǎ.

Cu bogǎția pǎrului ei negru

A șters picioarele lui Dumnezeu,

Acum, ȋngenunchiatǎ-n fața ta-s aceeași,

Maria- Magdalena, azi, sunt eu.

Încă o trîntă…

Rodica Grindea

Cu ani în urmă, nu prea mulți la număr,

m-ai tot pîndit ca piaza rea, singurătate,

într-un ungher de suflet, cel mai amar din toate,

cel mai ascuns, mai negru, mai ferit,

mi-ai pus o mînă-atît de bine cunoscută

rapace și apăsătoare pe un umăr

silindu-mă să mă opresc, o clipă, un răgaz,

din drumul încă șovăielnic, voindu-l infinit,

purtîndu-mi tălpile către limanul regăsit

și-n hohotele tale șuierate, care cad

din gura ta cea plină de năpîrci,

precum a tîrîturii ce nu mai are vad,

zvîrlindu-mi că am cîștigat, poate vremelnic,

o bătălie, numai una, în sfîrșit,

războiul însă – nu, nici pe departe.

M-am smuls atunci din hohotele tale,

m-am strecurat precum din ghearele de uliu,

care duhneau doar a pustiu și-a moarte.

Și un răstimp, imens precum un adevăr,

sau chiar cît mica mea eternitate

m-ai așteptat, cu o nemernică răbdare

și te-ai întors ca să-ți aduni răsplata

ori vama ce-o tot socotești și azi

gorgonă jalnică, singurătate,

că din rostogolirea anilor departe,

ți s-ar fi cuvenit și poate nu ți-am dat,

Dar bine vezi, lupoaică fără vlagă

cum hohotul ți se preface-n scheunat.

În hăul tău de neguri te-opintești să mă arunci,

doar că mai ai o veșnicie de-aștptat,

ca să-ți clamezi, printre stridențe fără har

izbînda ta, părelnică și-atunci. 

Rătăcire ...

versuri:

Loredana Vițelaru Nicoleta

muzica

Ennio Morricone

montaj

Sandu Alrox

și dacă ar fi, să fiu sărut pe o petală nemurita

ce veșnic își presar-al ei parfum în veșnicii,

și în răcori de rouă în clipă asfințită

să te adorm în patul nopții, tu ai să vii?

să nu mai fiu eternă voce tristă

ce-n zbuciumul lăuntric se ascunde după șoapte

și să îți cânt pe margine de tâmplă răsăritul

cu glasul umezit de-a mea iubire-n colț de pleoape.

să împletim în șnururi arginții dorință

cu brațe buimăcite de atâta dor nebun

să te înec în marile întinse din lacrimi de strigare

și-a dragostei licoare s-o bem, să fim doar un.

un curcubeu al nopții să fie ochii noștri

și-n mii petale așternut sub trupurile noastre

îmbăta-mă cu-a lor parfum din ține

iar eu te-oi înveli cu praf de astre.

mai lasă-mă o clipă să-ți fiu eu rătăcire

chemările din mine să-ți fie tălpi de zbor

și să oprești tu timpul în altă lume tristă

iar noi să fim petală sărutului de dor.

s-apoi să lași să curgă în șiruri de mătăsuri

priviri scânteietoare cu glasul din tăceri

să fiu din nou sărutul din flacără iubirii

în palmă ta petală a veșnicii chemări.