1984 (2)

George Orwell

Winston o visează pe mama lui.

Trebuie să fi avut, socoteşte el în minte, vreo zece-unsprezece ani când a dispărut mama lui. Era o femeie înaltă, ca o statuie, şi destul de tăcută; avea mişcări lente şi un păr blond minunat. Pe tatăl lui nu şi-l aminteşte prea bine: doar atât, că era tuciuriu şi slab, întotdeauna îmbrăcat corect, cu haine închise la culoare - mai ales tălpile foarte subţiri de la pantofii tatălui său şi le aminteşte - şi că purta ochelari. Este convins că şi unul şi celălalt au fost înghiţiţi într-una dintre marile epurări ale anilor cincizeci.

Se face că mama lui stă undeva sub el, mult mai jos, ţinând-o în braţe pe sora lui. Despre sora lui nu-şi aminteşte decât că era un copil micuţ şi slab, care nu scotea niciodată nici un sunet, dar avea ochi mari şi atenţi. Şi mama şi sora lui se uită în sus, spre el. Se află, amândouă, într-un loc subteran oarecare, în fundul vreunui puţ, de pildă, sau în vreun mormânt foarte adânc, dar locul respectiv, deşi se găseşte şi aşa cu mult sub picioarele lui, se afundă văzând cu ochii. Poate că sunt în salonul cutărui vas care se duce la fund şi se uită la el prin apa din ce în ce mai sumbră. Mai este încă aer în salonul acela, încă îl mai pot vedea, şi el pe ele, dar se scufundă, se scufundă în apele întunecate care din clipă în clipă le vor ascunde vederii lui pentru totdeauna. El este undeva afară, la lumină şi la aer, în timp ce mama şi sora lui sunt supte către moarte şi ele sunt acolo jos tocmai fiindcă el este aici sus; ştie şi el treaba asta şi o ştiu şi ele, şi li se poate citi pe chipuri că ştiu. Nu există, însă, nici urmă de reproş pe feţele sau în inimile lor, nu există decât atât, conştiinţa că ele trebuie să moară pentru ca el să trăiască şi că asta face parte din ordinea de neclintit a lucrurilor.

Nu-şi mai aduce aminte ce anume s-a petrecut, dar în vis este conştient că, într-un fel sau altul, mama şi sora lui şi-au sacrificat viaţa pentru ca el să trăiască. Este unul dintre acele vise care, deşi păstrează decorul caracteristic viselor, sunt o continuare a activit aţii intelectului treaz şi în care devii conştient de anumite fapte şi idei care ţi se par inedite şi valoroase şi după ce te trezeşti.

Ceea ce-l izbeşte acum, prin vis, este faptul că moartea mamei lui, cu aproape treizeci de ani în urmă, a fost tragică şi nefericită, dar într-un fel care acum, în ziua de astăzi adică, nu mai este posibil. Tragismul, aşa cum îl vede el, ţine de nişte vremuri mai îndepărtate, de un trecut în care mai existau viaţa particulară, dragostea şi prietenia, în care membrii unei familii stăteau alături unul de altul, fără să aibă nevoie de motivaţie pentru asta. Amintirea mamei lui îi rupe inima pentru că mama lui a murit iubindu-i pe el când el era prea mic şi prea egoist ca s-o iubească la rândul lui şi pentru că, într-un fel anume - dar concret în ce fel nu-şi mai aduce aminte -, s-a sacrificat pe ea însăşi unei concepţii despre loialitate care era deopotrivă personală şi imuabilă. Aşa ceva este clar că nu se mai poate întâmpla în ziua de astăzi. Azi există frică, ură şi durere, dar nu mai există nici o demnitate a sentimentelor, nici un regret profund sau complex.

Toate acestea i se pare acum, în vis, că le vedea atunci în ochii mari ai mamei şi ai surorii lui, care se uitau în sus la el, prin apa din ce în ce mai întunecată, de la sute de metri sub el şi scufundându-se şi mai adânc.

Deodată, brusc, se face că stă pe o iarbă deasă, scurtă, într-o seară de vară, când razele piezişe ale soarelui aruncă limbi de aur peste pajişte. Peisajul care i se întinde înaintea ochilor îi revine atât de frecvent în vise, încât niciodată nu este pe deplin sigur dacă l-a văzut sau nu în realitate. Când se trezeşte, îl numeşte în gând Tărâmul de Aur. Este de fapt o păşune veche, cu iarba roasă de iepuri, cu o potecă şerpuind de la un capăt la altul şi cu câte un muşuroi de cârtiţă din loc în loc. în liziera de pe partea cealaltă, crengile ulmilor foşnesc încet în adierea vântului, iar frunzele abia se mişcă, în mase compacte, ca părul unei femei. Undeva, prin apropiere, deşi nu se vede, curge liniştit un pârâu limpede. Pe sub sălciile de pe maluri, apa formează băltoace în care înoată ochene. Fata cu părul negru vine înspre el peste pajişte. îşi smulge hainele de pe ea, parcă dintr-o singură mişcare, şi le azvârle cât colo cu dispreţ. Are trupul alb şi neted, dar nu trezeşte în el nici o dorinţă şi, de fapt, abia dacă el se uită la trupul ei. Ceea ce-l copleşeşte în clipa aceasta este admiraţia pentru gestul cu care fata îşi aruncă hainele în lături, în graţia şi nevinovăţia lui, gestul ei parcă ar anihila o întreagă civilizaţie, un întreg sistem de gândire, ca şi cum Fratele cel Mare şi Partidul şi Poliţia Gândirii ar putea fi proiectate în nefiinţă printr-o singură şi splendidă mişcare a braţului. Şi gestul fetei ţine de trecutul îndepărtat. Winston se trezeşte cu cuvântul „Shakespeare” pe buze.

Tele-ecranul difuzează un fluierat asurzitor, care insistă pe aceeaşi notă timp de treizeci de secunde. Este şapte şi cincisprezece, ora de trezire pentru funcţionari. Winston se urneşte din pat gol - pentru că un membru al Partidului Exterior primeşte numai trei mii de cupoane pentru îmbră­căminte pe an şi o pijama costă şase sute - şi-şi trage pe el un maiou jerpelit şi un şort, care zac aruncate pe un scaun. Peste trei minute încep Mişcările Fizice, în clipa următoare, însă, îl apucă un acces violent de tuse, aşa cum păţeşte aproape de fiecare dată când se scoală din pat. Tuşea îi goleşte plămânii atât de tare, încât numai întins pe spate şi trăgând cu calm o serie de respiraţii profunde izbuteşte să-şi recapete suflul. I s-au umflat şi venele de efortul tuşitului, iar ulceraţia varicoasă a început din nou să-i dea mâncărimi.

- Treizeci la patruzeci, alinierea !! - latră o voce ascuţită de femeie. Treizeci la patruzeci, alinierea, vă rog! Luaţi poziţia de începere, treizeci la patruzeci!

Winston sare în poziţie de drepţi în faţa tele-ecranului, pe care a apărut deja imaginea unei femei destul de tinere, uscăţivă, dar musculoasă, în ţinută de sport şi încălţată cu papuci de gimnastică. - îndoirea şi-ntinderea braţelor! - zbiară instructoarea. Ritmul la mine! Unu, doi, trei, patru! Unu, doi, trei, patru! Haideţi, tovarăşi, mai multă viaţă-n mişcări! Unu, doi, trei, patru! Unu, doi, trei, patru!...

Durerea provocată de accesul de tuse nu i-a alungat cu totul din minte, lui Winston, impresia lăsată de vis, iar mişcările ritmice ale exerciţiului de înviorare au darul de a i-o readuce în minte. Tot aruncându-şi braţele mecanic înainte şi înapoi, cu acea mină de neclintită satisfacţie întipărită pe faţă, care este considerată potrivită în timpul Mişcărilor Fizice, se străduieşte să parcurgă, în gând, drumul invers, către perioada cea mai tulbure a primei lui copilării. Extraordinar de greu îi vine să-şi reamintească. Dincolo de ultimii ani cincizeci, totul devine confuz. Neavând nimic palpabil de luat ca reper, până şi propria-ţi viaţă îşi pierde contururile clare, îţi aminteşti detaliile unor întâmplări, fără să le mai poţi reconstitui atmosfera, şi apoi mai sunt şi lungi perioade goale, albe, de care nu poţi lega nimic.

Totul era altfel pe atunci. Până şi numele ţărilor, până şi forma lor pe hartă erau altele. Aerobaza Unu, de exemplu, nu se numea aşa în zilele acelea; se numea Anglia, de fapt Marea Britanie, deşi Londra - despre asta chiar că ar putea pune mâna în foc - s-a chemat dintotdeauna Londra, în schimb, nu-şi aminteşte cu siguranţă de nici o perioadă în care să nu fi fost război, deşi se pare că în copilăria lui a fost o perioadă destul de lungă de pace, fiindcă una dintre primele lui amintiri este legată de un raid aerian care a luat pe toată lumea prin surprindere - cel puţin lui aşa i s-a părut. Asta se întâmpla cam prin anii când peste Colchester a căzut bomba atomică. Raidul în sine nu şi-l aminteşte, în schimb şi astăzi simte mâna tatălui său, cum îl ţinea pe el strâns de mână în timp ce coborau nişte scări în jos, în jos, din ce în ce mai jos, către un loc oarecare aflat adânc în pământ. Scara cobora în spirală şi zdroncănea sub paşii lui şi până la urmă aşa de tare i-au obosit picioarele, încât a început să bâzâie şi au trebuit să se oprească să-şi mai tragă sufletul. Mama lui, în felul ei lent şi visător, venea după ei doi, mult mai în spate. Ea o ducea în braţe pe sora lui mai mică -sau poate nu ducea decât o legătură de pături: nu ştie sigur dacă sora lui se născuse deja pe-atunci. Până la urmă, au ajuns într-un loc zgomotos şi aglomerat, iar el, Winston, a văzut că era vorba de o staţie de metrou.

Erau acolo unii care stăteau pe dalele de piatră de pe jos ; alţii, strânşi compact la un loc, stăteau pe paturi de fier aşezate unul peste altul. Winston şi mama lui şi tatăl lui şi-au găsit un loc pe jos, iar alături de ei, pe un pat de fier, stăteau doi bătrâni, un bărbat şi o femeie, lipiţi unul de altul. Bătrânul avea un costum închis la culoare, modest, şi o şapcă de stofa neagră dată pe spate de părul foarte alb; avea faţa roşie şi ochii albaştri şi plini de lacrimi. Duhnea a gin. Parcă i se evapora gin din piele în loc de transpiraţie şi n-ar fi fost imposibil ca şi lacrimile care i se revărsau din ochi să fi fost gin curat. Dar, cu toate că era destul de beat, avea şi o suferinţă oarecare, autentică şi insuportabilă, în felul lui copilăresc, Winston şi-a dat seama atunci că bătrânului tocmai i se întâmplase cine-ştie-ce lucru cumplit, ceva ce nu se putea nici uita, nici repara vreodat ă. Ba chiar i s-a părut că şi ştia despre ce era vorba. Cineva fusese ucis, poate vreo nepoţică pe care bătrânul o iubea. La fiecare câteva minute, spunea:

- Nu trebuia s-avem noi încredere-n ăştia. Am spus eu, mamă, sau n-am spus?! Uite ce iese când te-ncrezi-n ăştia. Eu aşa am spus tot timpu^l. Nu trebuia s-avem noi încredere-n nenorociţii ăştia. Dar cine erau nenorociţii în care n-ar fi trebuit avut încredere - asta Winston nu a aflat niciodată.

Cam de prin vremea respectivă, războiul a fost literalmente neîntrerupt, deşi, teoretic vorbind, nu a fost mereu acelaşi război. Timp de câte luni, când era el copil, au avut loc lupte de stradă confuze chiar în Londra, dintre care pe unele şi le mai aminteşte încă, şi anume foarte limpede. Dar să contureze istoria întregii perioade, să spună cine se lupta cu cine în fiecare moment - aşa ceva i-ar fi cu totul imposibil, pentru că nici un document scris şi nici un cuvânt rostit nu vorbeşte de vreo grupare a forţelor alta decât cea prezentă. Uite, de exemplu în momentul de faţă, în 1984 - presupunând că este, într-adevăr, anul 1984 -, Oceania se află în război cu Eurasia şi în alianţă cu Estasia. In nici o situaţie publică sau particulară nu se recunoaşte că ar fi existat vreodată vreun moment în care cele trei puteri să fi fost altfel grupate, în realitate, după cum el, Winston Smith, ştie foarte bine, nu au trecut decât patru ani de când Oceania era în război cu Estasia şi în alianţă cu Eurasia. Dar acesta nu este decât un amănunt pe care el, cum-necum, îl ştie pe ascuns, fiindcă memoria lui nu este suficient de bine disciplinată. Oficial, schimbarea alianţelor nu a avut loc niciodată. Oceania este în război cu Eurasia: asta înseamnă că Oceania este dintotdeauna în război cu Eurasia. Duşmanul din fiecare moment reprezintă răul absolut şi, prin urmare, orice înţelegere cu el, trecută, pre­zentă sau viitoare, este de neconceput. Chestia cea mai îngrozitoare, se gândeşte el pentru a zece-mia oară, în timp ce-şi trage umerii înapoi atât de tare, încât îl dor (cu mâinile proptite în şolduri, îşi roteşte corpul din mijloc, exerciţiu, cică, bun pentru muşchii spatelui), chestia cea mai îngrozitoare este că s-ar putea să fie adevărat. Dacă Partidul poate să-şi bage mâinile până la coate în trecut şi să afirme, despre cutare sau cutare eveniment: nu a avut loc niciodată - oare nu este chestia asta mai înfricoşătoare şi decât tortura şi chiar decât moartea?

Partidul afirmă că Oceania nu a fost niciodată în alianţă cu Eurasia. Iată, însă, că el, Winston Smith, ştie că Oceania a fost în alianţă cu Eurasia nu mai departe decât cu patru ani în urmă. Dar de unde ştie el treaba asta? Numai din propria lui conştiinţă care, oricum, mai are puţin şi urmează să fie anihilată. Dacă toţi ceilalţi acceptă minciuna pe care Partidul le-o impune, dacă toate documentele povestesc aceeaşi gogoriţă, atunci minciuna se transferă în istorie şi devine adevăr. „Cine controlează trecutul”, zice o lozincă a Partidului, „controlează viitorul; cine controlează prezentul controlează trecutul.” Şi totuşi, trecutul, deşi prin însăşi natura lui supus modificărilor, nu a fost niciodată modificat. Orice este adevărat în clipa de faţă a fost şi va fi întotdeauna adevărat. E foarte simplu. Nu-ţi trebuie decât o nesfârşita serie de victorii asupra propriei tale memorii rebele. Controlul realităţii, cum i se spune, sau, în Nou-vorbă, dublugândit.

- Pe loc repaus! - strigă instructoarea, ceva mai blând.

Winston îşi lasă braţele să-i cadă pe lângă corp şi-şi umple din nou plămânii cu aer. Mintea îi alunecă în lumea ca un labirint a dublugânditului. Să ştii şi să nu ştii, să fii conştient de o totală veridicitate în timp ce spui minciuni cu grijă construite, să susţii în acelaşi timp două idei care se exclud reciproc, ştiind că sunt opuse, şi totuşi să crezi în amândouă; să foloseşti logica împotriva logicii, să renegi morala în timp ce o pretinzi altora, să crezi că democraţia este imposibilă şi că Partidul este păstrătorul democraţiei; să uiţi orice este necesar să uiţi, pe urmă să readuci lucrul respectiv în memorie exact când este nevoie de el şi să-l uiţi imediat din nou; şi, mai presus de toate, să aplici acelaşi proces de gândire procesului însuşi. Iată care este cea mai înaltă subtilitate : să provoci în mod conştient inconştienţa şi pe urmă să redevii conştient de actul de auto-hipnoză pe care tocmai l-ai săvârşit. Chiar şi simplul fapt de a înţelege cuvântul dublugândit presupunea folosirea dublugânditului. Instructoarea a luat din nou poziţia de drepţi.

- Şi acum, să vedem cine îşi poate atinge vârfurile picioarelor! -comandă ea cu entuziasm. De la şold, vă rog, tovarăşi! Unu - doi! Unu -doi! ...

Winston detestă exerciţiul ăsta, fiindcă îi dă dureri ascuţite de jos de la călcâie până sus la fese şi de multe ori sfârşeşte prin a-i provoca un nou acces de tuse. Calitatea lui zice-se plăcută iese din sfera meditaţiilor lui Winston. Trecutul, se gândeşte, nu a fost doar modificat, a fost de fapt distrus. Pentru că, uite, cum poţi să mai stabileşti cronologic până şi întâmplarea cea mai evidentă, când nu există nici un document în afară de propria ta memorie? încearcă să-şi aducă aminte în ce an a auzit pentru prima oară vorbindu-se de Fratele cel Mare. Trebuie să fi fost cândva prin anii şaizeci, dar când anume - asta îi este imposibil să precizeze. Bineînţeles, în cărţile de istorie a Partidului, Fratele cel Mare trece drept conducătorul şi apărătorul Revoluţiei încă din primele ei zile. Faptele lui de arme au fost, încetul cu încetul, împinse înapoi în timp, p ătrunzând până şi în lumea fabuloasă a anilor treizeci şi patruzeci, când încă se mai plimbau pe străzile Londrei capitaliştii cu pălăriile lor ciudate, de formă cilindrică, în automobile mari şi strălucitoare sau în trăsuri cu cai, care aveau pereţii laterali din sticlă. Nu ai cum să ştii cât din legenda asta este adevăr şi cât este invenţie. Winston nu-şi mai aduce aminte nici măcar Partidul însuşi în ce an şi-a început existenţa. Nu crede să fi auzit vreodată cuvântul SOCENG înainte de 1960, dar poate că, în forma lui din Vechivorbă - adică Socialismul Englez -, termenul a existat şi mai înainte. Totul se topeşte în ceaţă. Bineînţeles că, uneori, ţi se întâmpla să poţi pune degetul pe o minciună evidentă. De exemplu, nu este adevărat ceea ce pretind cărţile de istorie a Partidului, şi anume că Partidul ar fi inventat avioanele. El, Winston, îşi aminteşte că avioane existau şi pe vremea când el era copil mic de tot. Dar nimic nu se poate dovedi. Nu există nici o probă. O singură dată în viaţă a avut în mână un document care dovedea incontestabil falşi fîcarea unui fapt istoric. Şi în ziua aia...

- Smith!! - răcneşte deodată vocea arţăgoasă de la tele-ecran. Şase mii şapte'ş-nouă Smith W.!! Da, da, tu! Apleacă-te mai jos, te rog! Poţi şi mai mult de-atât! Nu te străduieşti. Mai jos, te rog! Aaa-şa, tovarăşe! Şi-acum, toată lumea, pe loc repaus şi ochii la mine !

O năduşeală fierbinte îl cuprinde brusc pe Winston, parcă din tot corpul. Faţa îi rămâne, însă, la fel de imobilă. Niciodată să nu-ţi arăţi disperarea! Niciodată să nu-ţi etalezi resentimentele ! O singură clipire din ochi te poate pierde. Rămâne în picioare, urmărind-o pe instructoare care îşi ridică braţele deasupra capului - nu se poate spune că ar avea graţie în mişcări, dar le execută cu o precizie şi o eficienţă remarcabile -, se apleacă înainte şi-şi bagă vârfurile degetelor de la mâini sub degetele de la picioare.

- Priviţi, tovarăşi! Aşa vreau să vă văd lucrând. Uitaţi-vă din nou la mine. Am treizeci şi nouă de ani şi am născut patru copii. Priviţi! Se apleacă din nou. Vedeţi? Genunchii mei nu sunt îndoiţi! Toţi puteţi executa această mişcare, dacă vreţi cu adevărat, adaugă ea, îndreptându-se. Oricine sub patruzeci şi cinci de ani poate foarte bine să-şi atingă degetele de la picioare. Nu avem toţi privilegiul de a lupta în prima linie, dar cel puţin ne putem menţine în formă. Gândiţi-vă la băieţii noştri de pe frontul Malabar! Şi la marinarii de pe Fortăreţele Plutitoare! Gândiţi-vă numai la ce trebuie să facă ei faţă. Haideţi, mai încercaţi o dată! Aşa, tovarăşe Smith, e mai bine. E mult mai bine! - adaugă ea încurajator, în timp ce Winston, aplecându-se brusc, mai mult aruncându-se înainte, reuşeşte să-şi atingă degetele de la picioare, pentru prima oară după cine-ştie-câţi ani

Cu acel oftat adânc, involuntar, pe care nici măcar în apropierea tele-ecranului nu se poate abţine să-l scoată la începutul unei noi zile de muncă, Winston îşi trage scrievorbitorul către el, suflă praful de pe microfon şi-şi pune ochelarii pe nas. Apoi derulează şi prinde la un loc cu o clamă patru suluri mici de hârtie care au sosit deja prin tubul pneumatic aflat în dreapta biroului lui.

În pereţii boxei sunt trei orifîcii. în dreapta scrievorbitorului, un mic tub pneumatic pentru mesaje scrise; în stânga, unul mai mare, pentru ziare; iar în peretele lateral, la îndemână lui Winston, se găseşte o fantă mare, dreptunghiulară, protejată de un grătar de sârmă, în care se aruncă hârtiile inutile. Asemenea fante există cu miile sau cu zecile de mii prin toată clădirea, şi nu numai în fiecare încăpere, ci şi, din loc în loc, pe fiecare coridor. Din cine-ştie-ce motiv, au fost poreclite găuri de memorie. Când ştii că un document urmează să fie distrus, sau chiar când vezi o bucată de hârtie inutilă, a devenit un gest automat să ridici apărătoarea de la cea mai apropiată gaură de memorie şi să arunci hârtia înăuntru, după care un curent de aer cald o poartă către imensele cuptoare ascunse undeva în subsolurile clădirii. Winston începe să studieze cele patru foiţe de hârtie pe care le-a derulat. Fiecare dintre ele conţine câte un mesaj de numai unul sau două rânduri, scrise în jargonul abreviat de care se face uz în Minister în scopuri interne şi care nu este tocmai Nouvorbă, dar constă, în mare parte, din termeni de Nouvorbă. Mesajele sună astfel:

times 17.3.84 discurs f.m. malrelatat africa verifică

times 19.12.83 prevederi p3a trim 4 1983 greşeli tipar

verifică variantă curentă

times 14.2.84 minabund malcitat ciocolată rectifică

times 3.12.83 relatare ordin zi f.m. dubluplus-nebune refe

nepersoane rescrie întregeşte supsup anteclasat

Cu un vag sentiment de satisfacţie, Winston pune al patrulea mesaj deoparte: lucrare complicată, de răspundere, cel mai bine este s-o lase la urmă. Celelalte trei sunt probleme de rutină, deşi pentru al doilea va trebui, mai mult ca sigur, să străbată nişte liste plicticoase de cifre. Formează „Numere vechi” la tele-ecran şi cere exemplarele respective din Times, care, după câteva minute de aşteptare, se ivesc din tubul pneumatic. Mesajele primite de el se referă la nişte articole sau ştiri despre care se consideră, dintr-un motiv sau altul, că este necesar să fie modificate - sau „rectificate”, cum se spune în mod oficial. De exemplu, din numărul din 17 martie al ziarului Times, aflai că, în discursul din ziua precedentă, Fratele cel Mare anticipase că frontul din sudul Indiei avea să rămână calm, dar şi că o ofensivă eurasiană avea să fie lansată în scurt timp în nordul Africii, în realitate, însă, comandamentul suprem eurasian a lansat ofensiva în sudul Indiei şi a lăsat în pace nordul Africii. Prin urmare, este necesar să fie rescris un pasaj din discursul Fratelui cel Mare, în aşa fel, încât acesta să anticipeze chiar ceea ce s-a întâmplat.

Sau în numărul din 19 decembrie trecut se publicau prevederile de producţie la diverse categorii de bunuri de consum pentru trimestrul patru 1983, care era al şaselea trimestru al celui de-ai Nouălea Plan Trienal. Numărul de astăzi, însă, conţine declaraţia asupra producţiei reale, din care se vede că prevederile au fost, la fiecare capitol, cu totul şi cu totul greşite. Datoria lui Winston este să corecteze cifrele iniţiale, făcându-le să corespundă cu cele ulterioare. Cât despre al treilea mesaj, este vorba de o greşeală foarte simplă, care poate fi îndreptată în câteva minute. Nu mai departe decât în februarie, Ministerul Abundenţei a făcut publică promisiunea - termenul oficial este „angajament ferm” - că raţia de ciocolată nu se va reduce în cursul anului 1984. Or, după cum ştie şi Winston, raţia de ciocolată urmează să fie redusă de la treizeci la douăzeci de grame chiar săptămâna asta. Tot ce trebuie el să facă este să înlocuiască promisiunea iniţială cu un avertisment că, în cursul lunii aprilie, s-ar putea dovedi necesară o reducere a raţiei de ciocolată.

De îndată ce a rezolvat fiecare dintre cele trei mesaje, Winston îşi ataşează corecturile, dictate la scrievorbitor, numerelor respective din Times şi le împinge în tubul pneumatic. Pe urmă, cu o mişcare pe cât posibil inconştientă, mototoleşte mesajele iniţiale şi orice note pe care şi le-a făcut el însuşi şi le dă drumul în gaura de memorie, ca să fie înghiţite de flăcări.

Ce anume se întâmpla în labirintul invizibil la care duc tuburile pneumatice nu ştie în detaliu, dar ştie aşa, în general, că, odată corecturile considerate necesare la cutare număr din Times adunate la un loc şi colaţionate, numărul respectiv se retipăreşte, exemplarul original se distruge, iar cel ajustat se arhivează în locul lui. Acest proces de continuă modificare se aplică nu numai ziarelor, ci şi cărţilor, revistelor, broşurilor, afişelor, foilor volante, filmelor, înregistrărilor, desenelor animate, fotografiilor - într-un cuvânt, oricărui text sau document care ar putea avea o cât de mică semnificaţie politică sau ideologică. Zi de zi şi aproape clipă de clipă, trecutul este adus la zi. In acest fel, se poate dovedi cu ajutorul probelor documentare că orice previziune făcută de Partid a fost corectă; şi nici o ştire sau opinie care ar putea veni în conflict cu nevoile momentului nu este lăsată să rămână în vreo arhivă. Toată istoria este un palimpsest scris şi rescris indiferent de câte ori se dovede şte necesar. Nu ai nici o posibilitate de a demonstra, odată acţiunea terminată, că a avut loc vreo falsificare. Cel mai mare serviciu al Secţiei Documente, cu mult mai mare decât cel la care lucrează Winston, este format, pur şi simplu, din persoane a căror datorie constă în a depista şi aduna toate exemplarele din cărţi, ziare sau documente care au fost înlocuite şi, deci, trebuie distruse. Un număr din Times care, din cauza schimbărilor în alianţele politice sau a unor predicţii greşite făcute de Fratele cel Mare, a fost rescris poate şi de zece ori încă se mai găseşte în arhive cu data iniţială şi nici un alt exemplar mai vechi nu mai există, care să-l contrazică. Şi cărţile sunt adunate şi rescrise de mai multe ori si, de fiecare dată când sunt retipărite, nimeni nu recunoaşte că ar fi avut loc vreo modificare. Nici măcar mesajele scrise pe care le primeşte Winston şi pe care el, de fiecare dată, le aruncă imediat după ce le rezolvă, nici măcar ele nu afirmă şi nu dau vreodată de înţeles că s-ar comite vreo falsificare: întotdeauna se referă la scăpări, la erori, la greşeli de tipar şi citate greşite care trebuie să fie îndreptate în interesul unei cât mai exacte informări.

De fapt, se gândeşte el în timp ce ajustează cifrele Ministerului Abundenţei, nici măcar nu este vorba de o falsificare: înlocuieşte, pur şi simplu, o aberaţie cu alta. Cea mai mare parte a materialului cu care lucrează nu are nici un fel de legătură cu nimic din lumea reală, nici măcar acel gen de legătură pe care o conţine o minciună sfruntată. Statisticile sunt la fel de fanteziste în versiunea lor originală, cum sunt şi în versiunea aşa-zis rectificată. De multe ori, se presupune că sunt compuse din cap. De exemplu, previziunile Ministerului Abundenţei estimaseră producţia de ghete în trimestrul respectiv la o sută patruzeci şi cinci de milioane de perechi. Producţia reală este dată ca fiind de şaizeci şi două de milioane. Cu toate astea, rescriind previziunile, Winston coboară cifra la cincizeci şi şapte de milioane, pentru a lăsa loc obişnuitei pretenţii că planul a fost depăşit. Oricum, şaizeci şi două de milioane nu este cu nimic mai aproape de realitate nici decât cincizeci şi şapte de milioane, şi nici decât o sută patruzeci şi cinci de milioane. Mai mult ca sigur că nu s-a produs nici măcar o singură gheată. Adică, de fapt, cel mai sigur este că nimeni nu ştie cu siguranţă câte anume s-au produs, şi nici nu are nici o importanţă. Tot ce ştii este că în fiecare trimestru se produc cantităţi astronomice de ghete pe hârtie, în timp ce jumătate, poate, din populaţia Oceaniei umblă desculţă. Şi la fel se întâmpla cu fiecare categorie de produse şi cu toate faptele scrise, mari sau mici. Totul se topeşte într-o lume neguroasă unde, în cele din urmă, până şi anul devine incert.

Winston îşi ridică ochii şi se uită peste hol. în boxa corespunzătoare de pe partea opusă, lucrează de zor un bărbat mic de statură, cu o mutră meticuloasă şi o umbră de barbă, pe care-l cheamă Tillotson. Individul ţine un ziar împăturit pe genunchi şi microfonul scrievorbitorului foarte aproape de gură. Are aerul că vrea să facă un secret din ce spune el acolo, între propria-i persoană şi tele-ecran, îşi ridică şi el ochii: lentilele ochelarilor lui aruncă o lumină ostilă în direcţia lui Winston, care nu-l cunoaşte mai deloc pe Tillotson şi habar nu are cu ce se ocupă. La Secţia Documente, oamenii nu se grăbesc să vorbească despre ce lucrează, în holul cel mare, fără ferestre, cu două rânduri de boxe şi un interminabil fâsâit de hârtii şi zumzet de voci care şoptesc în scrievorbitoare, sunt cel puţin zece inşi pe care Winston nu ştie nici cum îi cheamă, deşi în fiecare zi îi vede fâţâindu-se pe coridoare şi gesticulând la cele Două Minute de Ură. Ştie că în boxa de lângă a lui lucrează femeia cea mică de statură, cu părul ca nisipul, care se chinuie zi de zi să urmărească şi să radieze din presă numele celor care au fost vaporizaţi si, deci, se cheamă că nici nu au existat. Treaba asta i se potriveşte, pentru că şi soţul ei a fost vaporizat acum câţiva ani. Iar ceva mai încolo, peste vreo trei boxe, este o fiinţă blândă, searbădă şi visătoare, care se numeşte Ampleforth, cu păr în urechi şi cu un talent surprinzător de a jongla cu versificaţia. Individul lucrează la producerea unor versiuni deformate - sau, cum li se spune, „texte definitive” - ale unor poeme care, ideologic vorbind, au devenit inoportune, dar, dintr-un motiv sau altul, trebuie să rămână totuşi în antologii. Şi holul ăsta, cu cei cincizeci de lucră­tori ai lui, cam atâţia sunt, constituie numai o subsecţie, o singură celulă, dacă se poate spune aşa, în imensa complexitate a Secţiei Documente. Alături, deasupra, dedesubt se află alte şi alte roiuri de funcţionari, angajaţi într-un număr inimaginabil de lucrări. Sunt imensele ateliere tipografice, cu sub-redactori, cu experţi în tipărituri şi cu studiouri utilate cu o aparatură complicată de trucare a fotografiilor. Este şi subsecţia de teleprograme, cu tehnicieni, producători şi echipe de actori aleşi special pentru talentul lor de a imita vocile. Sunt armatele de arhivişti care nu au decât de întocmit liste de periodice şi cărţi care trebuie date la revăzut. Sunt şi marile magazii unde se depozitează documentele corectate şi cuptoarele ascunse unde se distrug exemplarele originale. Şi undeva, cine poate şti unde anume, cu totul necunoscute, stau capetele conducătoare care coordonează toate eforturile celorlalţi şi trasează liniile politice, în aşa fel, încât o bucată de trecut urmează să fie păstrată, cealaltă falsificată, iar a treia ştearsă de pe faţa pământului. Şi Secţia Documente, la urma urmei, nu este decât o singură branşă în Ministerul Adevărului, a cărui primă îndatorire nu este aceea de a reconstrui trecutul, ci de a oferi cetăţenilor Oceaniei ziare, filme, cărţi de şcoală, programe de tele-ecran, piese de teatru, romane - orice modalitate de informare, de educare, sau de recreere, de la statuie la lozincă, de la poezia lirică la tratatul de biologie şi de la abecedar la Dicţionarul Nouvorbei. Şi Ministerul nu are numai de asigurat diversele necesităţi culturale ale membrilor Partidului, ci şi de repetat întreaga operaţie la un nivel mai jos, în folosul proletariatului. Există un lanţ întreg de subsecţii separate, care se ocupă cu literatura pentru proli, cu muzica, teatrul şi distracţiile în general. Aici se scot ziare de aruncat la gunoi, în care nu găseşti aproape nimic altceva decât sport, crime şi horoscopuri, se produc povestioare senzaţionale de doi bani, filme numai despre sex şi cântece sentimentale compuse exclusiv prin mijloace mecanice, la un caleidoscop special numit versificator. Există şi o întreagă subsecţie - în Nouvorbă, i se spune Pornosec - specializată în producerea celui mai abject soi de pornografii, care se expediază în colete sigilate şi la care nici un membru al Partidului, cu excepţia celor care lucrează la ele, nu are voie să se uite.

Trei mesaje noi au ieşit din tubul pneumatic de când Winston lucrează la primele trei; dar sunt treburi simple şi le rezolvă până să-l întrerupă cele Două Minute de Ură. După Ură, se întoarce în boxa lui, ia Dicţionarul Nouvorbei de pe raft, împinge scrievorbitorul într-o parte, îşi şterge ochelarii şi se apucă de lucrarea cea mai delicată, al patrulea mesaj de azi-dimineaţă.

Lui Winston, cea mai mare plăcere în viaţă i-o dă munca pe care o face. Majoritatea lucrărilor sunt treburi plicticoase, de rutină, dar printre ele se mai strecoară uneori şi câte unele atât de dificile şi de complicate, încât te poţi pierde în ele la fel ca în profunzimile unei probleme de matematic ă -nişte ticluiri subtile, în care nu ai nimic care să te ghideze, afară de propriile tale cunoştinţe în materie de principiile SOCENG-ului şi de propria ta intuiţie în legătură cu ce anume aşteaptă Partidul de la tine să spui. El, Winston, este bun la aşa ceva. De câteva ori i s-a încredinţat rectificarea articolelor de fond din Times, care se redactează exclusiv în Nouvorbă. Derulează din nou mesajul pe care l-a lăsat deoparte mai devreme şi care sună astfel:

times 3.12.83 relatare ordin zi f.m. dublu-plusnebune refe nepersoane rescrie întregeşte supsup ante-clasat

în Vechivorbă, adică în Engleza Standard, textul mesajului ar putea fi redat cam aşa:

Relatarea Ordinului de Zi al Fratelui cel Mare apărută în numărul din 3 decembrie 1983 al ziarului Times este extrem de nesatisfăcătoare şi face referiri la persoane non-existente. Rescrie în întregime şi supune versiunea unei autorităţi superioare înainte de a o clasa.

Winston se apucă să citească articolul incriminat, de la cap la coadă. Din câte îşi dă seama, ordinul de zi al Fratelui cel Mare conţinea mai ales laude la adresa activităţii unei organizaţii cunoscute sub sigla TAFP, care îi aproviziona cu ţigări şi alte articole strict necesare pe marinarii de pe Fortăreţele Plutitoare. Un anume tovarăşul Withers, membru de frunte al Partidului Interior, era evidenţiat printr-o menţiune individuală şi fusese decorat cu Ordinul Meritul Special, Clasa a Doua. După trei luni, însă, iată că TAFP a fost desfiinţată fără nici o explicaţie. Este de presupus că Withers şi oamenii lui sunt acum în dizgraţie, dar nici în ziare, nici la tele-ecran nu s-a pomenit o vorbă despre aşa ceva. Bineînţeles că nu se spune nimic, din moment ce acuzaţii politici nu sunt, de regulă, judecaţi, şi nici măcar demascaţi în mod public. Marile epurări care lovesc mii de oameni, cu procese publice de trădători şi criminali în gândire, cu mărturisiri abjecte ale tuturor ticăloşiilor de pe lume, urmate de execuţii - astea sunt spectacole excepţionale şi nu au loc decât o dată la câţiva ani. De obicei, oamenii ajunşi pe lista neagră a Partidului dispar pur şi simplu şi nu se mai aude nimic despre ei niciodată. Nimeni nu dispune de nici cel mai mic indiciu despre ce s-ar fi putut întâmpla cu ei. în unele cazuri, poate că nici nu sunt morţi. Vreo treizeci de inşi, poate, numai dintre cei pe care Winston i-a cunoscut personal, plus părinţii lui, au dispărut fără urmă în cutare sau cutare moment.

Se scarpină tacticos la nas cu o clamă. în boxa de vizavi, tovarăşul Tillotson tot mai stă aplecat peste scrievorbitor, cu aerul lui secretos, îşi înalţă şi el capul pentru o clipă: din nou lumina aia ostilă de la lentilele ochelarilor lui. Nu cumva tovarăşul Tillotson lucrează la aceeaşi problemă ca şi el, ca şi Winston? Foarte posibil. O temă atât de delicată nu se încredinţează niciodată unui singur lucrător, pe de o parte; iar pe de altă parte, a supune problema unei comisii ar însemna a recunoaşte deschis că are loc un act de falsificare. Cel mai sigur este că în jur de zece inşi lucrează chiar în acest moment la versiuni concurente a ce a spus, de fapt, Fratele cel Mare. După care, cine-ştie-ce cap de conducere din Partidul Interior alege una sau alta dintre variante, o dă spre reeditare, pune în mişcare procesele complicate, dar necesare, de stabilire a trimiterilor şi, până la urmă, minciuna aleasă de el trece în arhivele permanente şi devine adevăr.

Winston habar nu are din ce motiv a căzut în dizgraţie tovarăşul Withers. Pentru corupţie, poate, sau pentru incompetenţă. Poate că Fratele cel Mare s-a săturat de un subaltern prea cunoscut. Poate că Withers însuşi, sau altcineva din anturajul lui, a fost suspectat de tendinţe deviaţioniste. Sau poate - de fapt, este cea mai sigură explicaţie - totul s-a întâmplat pur şi simplu pentru că epurările şi vaporizările fac parte integrantă, în mod inevitabil, din mecanismul conducerii. Singurul indiciu clar îl dau cuvintele „refe nepersoane”, care arată că Withers este deja mort. De obicei, nu poţi fi sigur de aşa ceva în legătură cu cei arestaţi. Se întâmpla, uneori, să li se dea drumul şi să rămână în libertate chiar şi un an înainte de a fi executaţi. Câteodată, foarte rar, un individ pe care tu îl credeai mort de mult timp reapare ca o fantomă la câte un proces public, unde înfundă sute de inşi prin mărturiile lui, şi abia pe urmă dispare, de astă dată definitiv. Şi totuşi, Withers este deja o nepersoană. El nu există; nu a existat niciodată. Winston hotărăşte că nu este suficient să orienteze mesajul Fratelui cel Mare în direcţia opusă. Cel mai bine este să-l facă să se refere la cu totul altceva.

Ar putea transforma ordinul de zi în obişnuita denunţare a trădătorilor şi criminalilor în gândire, dar prea e cusut cu aţă albă. Iar dacă inventează vreo victorie pe front, sau cine-ştie-ce depăşire triumfătoare a celui de-ai Nouălea Plan Trienal, se complică exagerat de mult trimiterile. Ii trebuie ceva pur fantezist. Deodată, îi răsare în minte, confecţionată de-a gata, dacă se poate spune aşa, figura unui anume tovarăşul Ogilvy, care a murit de curând pe câmpul de luptă, în împrejurări eroice. Se mai întâmpla, uneori, ca Fratele cel Mare să-şi dedice ordinul de zi menţionării câte unui umil membru de rând al Partidului, ale cărui viaţă şi moarte le scoate în evidenţă ca pe nişte exemple demne de urmat. Ei bine, astăzi o să-l menţioneze pe tovarăşul Ogilvy. Sigur că nu a existat nici un tovarăş Ogilvy, dar câteva rânduri scrise şi câteva fotografii trucate sunt ingredientele venirii sale pe lume.

Winston se gândeşte câteva momente, pe urmă îşi trage scrievorbitorul spre el şi începe să dicteze, în stilul cu care s-a obişnuit deja al Fratelui cel Mare, milităros şi pedant în acelaşi timp, uşor de imitat din cauza unui tic de a pune întrebări la care dă imediat şi răspunsul („Ce învăţăm noi, tovarăşi, din acest fapt? învăţăm - şi acesta este şi unul dintre principiile fundamentale ale SOCENG-ului - că...” ş.a.m.d., ş.a.m.d.).

La vârsta de trei ani, tovarăşul Ogilvy a refuzat orice altă jucărie afară de o tobă, un pistol-mitralieră şi un elicopter în miniatură. La şase ani - cu un an mai devreme decât prevedea regulamentul, dar cu aprobare specială -, a intrat la Spioni, iar la nouă ani, a ajuns comandant de grupă. La unsprezece ani, şi-a denunţat unchiul Poliţiei Gândirii, după ce a ascultat pe ascuns o conversaţie care i s-a părut lui a avea tendinţe criminale. La şaptesprezece ani, a ajuns comandant de district şi instructor la Liga Tineretului Anti-Sex. La nouăsprezece ani, a proiectat o grenadă de mână care a fost omologată de Ministerul Păcii şi care, la primul test, a omorât treizeci şi unu de prizonieri eurasieni dintr-odată. La douăzeci şi trei de ani, tovarăşul Ogilvy a pierit în luptă. Urmărit de avioanele cu reacţie duşmane, în timp ce zbura deasupra Oceanului Indian cu nişte mesaje importante, şi-a luat mitraliera drept lest şi a sărit din elicopter în apă, cu tot cu mesaje - iată un sacrificiu, subliniază Fratele cel Mare, despre care nu poţi afla decât cu un sentiment de invidie, după care adaugă câte ceva şi despre viaţa curată şi cinstită a tovarăşului Ogilvy. Era total abstinent şi nefumător, neavând nici o altă distracţie afară de o oră pe zi în sala de gimnastică, şi jurase să rămână neînsurat, fiindcă era de părere că actul căsătoriei şi grija unei familii sunt incompatibile cu o viaţă consacrată douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru îndeplinirii datoriei. Nu avea alte subiecte de conversaţie decât principiile SOCENG-ului şi nici alt scop în viaţă decât înfrângerea duşmanului eurasian şi hăituirea spionilor, sabotorilor, criminalilor în gândire şi a trădătorilor în general.

Aici, Winston se opreşte şi dezbate în sinea lui dacă să-l decoreze pe tovarăşul Ogilvy cu Ordinul Meritul Special; în cele din urmă, renunţă, pentru că asta ar atrage după sine trimiteri de care nu este nevoie.

Aruncă din nou o privire către rivalul lui din boxa de vizavi. Nu ştie nici el de ce, dar este convins că Tillotson este cufundat în aceeaşi lucrare ca şi el. Nu are cum afla a cui variantă va fi adoptată, dar este încrezător că a lui. Şi iată cum tovarăşul Ogilvy, la care nimeni nu se gândea în urmă cu o oră, a devenit acum realitate. Curios lucru: poţi crea morţi, dar nu şi oameni vii. Tovarăşul Ogilvy nu a existat niciodată în nici un prezent, dar există acum în trecut; si, după ce toată lumea va uita de falsificare, el va continua să existe, la fel de autentic şi pe baza aceloraşi dovezi cum au existat, la vremea lor, Carol Quintul şi Iuliu Cezar.

(va urma)

Oglinda durerii

Petre Violeta

Blestemele pândesc neadormirea,

Insinuându-se viclean în molecule

Şi strangulează cu venin iubirea.

Vaccinul se strecoară prin branule

Spre inima ce-abia se mai trezeşte

Din letargia toamnelor târzii,

Mai cânt o clipă, mai pictez un peşte

Dar, de-aşteptat nu te aştept să vii.

Rămâi în noaptea ta prea ostenită

Fără de stele, fără semilună,

Eu te-oi lăsa nu voi mai fi ispită

Şi nici nu-ţi voi mai spune ''noapte bună''.

Singurătatea să-ţi fie pe-aproape,

Nici şoapte de iubire să n-auzi,

Coşmarul să-ţi aducă peste pleoape,

Doar lipsa mea şi clopotarii surzi.

Ce-mi bat de moarte prin pustiu şi ger,

C-o lacrimă pierdută-n agonie,

Am agăţat-o-azi-noapte în cuier,

Oglindă a durerii să îmi fie ...

Sfirsitul unei domnii singeroase (30)

Horia Sima

Ultima audienta la Rege

In momentul când primisem vestea de la Doamna Edith von Coller ca ne-a fost concediata audienta la rege, se aflau la Bucuresti Traian Braileanu si Corneliu Georgescu. Era un prilej minunat sa ne prezentam la Palat cu o delegatie legio - nara reprezentativa a întregii miscari si de cea mai înalta categorie politica.

Profesorul Braileanu era senator legionar si un stralucit om de stiinta, iar Corneliu Georgescu apartinea grupului de întemeietori ai Legiunii. Am inclus în delegatie si pe Radu Mironovici, care avea acelasi rang în Legiune ca si Cor - neliu Georgescu. Cu parere de rau n-am putut sa luam în audienta pe Ilie Gârneata, caci în acel moment urma o cura la Slanicul Moldovei, si nici pe Vasile Iasinschi, care se afla în Bucovina.

In ajunul audientei, ne-am adunat tuspatru ca sa ne punem de acord asupra strategiei de urmat în tratativele cu Regele. Am ajuns la unanima hotarâre ca nu vom accepta sa intram în guvern în conditiile în care se aflau cei trei ministri legionari,ci numai daca ni se va oferi o participare suficient de mare ca sa putem conduce destinele tarii.

Contrar asigurarilor lui Edith von Coller, n-am gasit pe Rege atât de dispus sa ajunga la o întelegere leala cu miscarea.

Nu oferea nimic nou. Din discutiile avute, am constatat ca nu si-a modificat un milimetru pozitia lui anterioara.Vroia participarea noastra la guvern, dar numai ca trupe auxiliare. Nu deschidea usa guvernului mai mult decât înainte. N-am remarcat nici un progres în ce priveste exigentele noastre fundamentale, care reclamau un guvern de predominanta legionara.

Vreau sa adaug ca atunci când ceream un guvern de predominanta legionara, urmaream sa obtin de la rege aprobarea principiului, ramânând ca formula în concret sa se stabileasca cum e mai bine. Nu excludeam alte colaborari. Esential era ca miscarea sa dispuna de o platforma suficient de puternica în guvern ca sa se vada la Roma si Berlin ca nu se poate trece peste ea.

Evident, cu cât situatia tarii se înrautatea cu atâta si participarea legionara trebuia sa fie mai ampla. In August, n-as fi putut accepta formarea unui nou gu- vern fara sa obtina si Ministrul de Interne.

Audienta a fost o deceptie. Sperantele ce mi le trezise Edith von Coller, cu pledoariile ei pasionate în favoarea Regelui, n-aveau nici o baza reala.

De la aceasta audienta mi-a ramas în minte o temerara iesire a lui Corneliu Georgescu. In timp ce regele perora solicitând colaborarea noastra, în numele intereselor supreme ale tarii, Corneliu Georgescu l-a întrerupt zicându-i:
– Dar cum putem noi sa colaboram cu Majestatea Voastra când acei ce au ucis pe legionari nu numai ca sunt liberi, dar continua sa ocupe posturi de raspunde- re în Stat?

Am ramas înmarmurit. Declaratia lui Corneliu Georgescu nu era prevazuta în programul comun. Ma asteptam ca Regele sa se scoale si sa întrerupa audienta. Dar nimic. In loc de aceasta, Regele ne-a marturisit pe un ton blând ca el a dat ordinul de represalii, dar ca totusi vinovatii de aceste executii, care au abuzat de aceste ordine, vor fi scosi din functii si pedepsiti. Nu prea întelegeam cum cele doua afirmatii puteau fi sustinute de aceeasi persoana. In orice caz, am luat act cu satisfactie ca Regele era hotarât sa faca putina curatenie în Stat, debara - sându -se de echipa de ucigasi.

Când a vazut, la urma, ca toata straduinta lui de a ne reîncorpora în guvern a fost zadarnica, ne-a rugat atunci, si extrem de staruitor, sa facem propaganda, pentru a se vedea la Berlin si Roma ca miscarea este cu el.
– Va pun la dispozitie toate organele de presa. Scrieti. Aparati Tara si Coroana.
Ceea ce ne cerea, era si mai greu de îndeplinit,caci vroia ca noi sa ne solidarizam cu regimul fara sa beneficiem macar de o participare la guvern. Nici n-am ras - puns la aceasta întrebare. Ca si cum nici n-as fi existat. La urma i-am declarat eu, pentru a nu se termina audienta cu o ruptura, ca miscarea nu-si poate asuma raspunderi în faza actuala, pentru a nu fi asociata la pierderile teritoriale, de care ea nu este vinovata, dar odata trecuta aceasta perioada si conturul viitor al României limpezit, tineretul legionar este gata sa participe la refacerea tarii.

Facând bilantul situatiei, am ajuns la urmatoarele concluzii:
1. Guvernul german, prin mijlocirea Doamnei Edith von Coller, urmarea sa se ajunga la o întelegere între Garda de Fier si Rege, pentru a neutraliza opozitia legionara când se va afla de sfâsierea Ardealului. Guvernul german îi era teama de o reactie a miscarii, care ar putea pune în primejdie aplicarea deciziilor Axei.
2. Edith von Coller a retinut superficial ceea ce i-a spus Regele. El vroia sa cola - boreze cu miscarea, dar fara sa-i acorde rolul ce i-l ceream noi. Regele nu-si modificase cu nimic pozitiile precedente. El fixase un prag, o limita, peste care miscarea nu putea trece în Stat.
3. Solutia politica a crizei externe, pentru care luptasem de la iesirea mea din guvern, nu era realizabila. Mi-am luat adio de la destindere si colaborare cu Palatul si m-am îndreptat cu toate puterile spre solutia revolutionara.

PARTEA A SASEA

FRONTUL SE REFACE

Intensificarea pregatirilor

Eliberat de alternativa politica, nemaiavând nici o speranta ca Regele Carol va ceda în chestiunea guvernului, mi-am adunat toate puterile ca sa organizez lovi- tura contra regimului.

Ceea ce ma mâna în lupta în acest moment, nu era atât pornirea contra regimului, nu era o chestiune interna, ci groaza ce ma cuprindea gândindu-ma la iminenta prabusire a granitei de vest. Tratativele româno-maghiare începuse- ra în 16 August la Turnu Severin si era de presupus ca decizia Puterilor Axei nu va întârzia mult.

Cum stiam care e atitudinea lui Gigurtu – de a ceda orice pentru a salva regimul – ne asteptau grele sacrificii pentru a plati politica nefasta a Regelui Carol, care nici în ceasul al 11-lea nu lasa tara sa respire, facând loc unui guvern national. Rasturnarea Regelui era imperios ceruta de necesitati de politica exter- na. Drumul pentru salvarea Transilvaniei trecea peste actuala echipa de guver - nanti.

O alta problema ce mi se punea atunci nu era numai de a rasturna regimul, ci de-al rasturna în timp util, pentru a fi noi aceia care sa tratam chestiunea re - vendicarilor maghiare. Trebuia sa facem o fortare uriasa, în cel mai scurt inter - val posibil, pentru a fi noi la guvern înainte ca sa se pronunte Puterile Axei în chestiunea Transilvaniei.

Numai cine a trait aceste momente teribile, poate sa-si dea seama de ce mi-am asumat aceasta sarcina disperata. Tara traia într-o agitatie continua. Pare ca toata viata natiunii se oprise, facând loc unei singure preocupari: ce se întâm- pla cu Ardealul. Pretentiile revizioniste maghiare, sustinute de Puterile Axei, lovise în crestet natiunea. Ardealul era o provincie aparte, care se identifica cu însusi destinul neamului, care dadea fizionomia ei caracteristica României si fara de care România înceta de a mai fi România. Pierderea Transilvaniei ar fi provocat o rana mortala întregii noastre istorii. Ardealul acaparase inima româ- nismului mai mult chiar decât Capitala. Era fortareata neamului. In muntii si podisurile ei s-a plamadit natiunea româna si râurile de populatie autohtona s-au revarsat peste munti, creând cele doua principate. Liniile de forta ale destinu- lui românesc trec de la nord la sud si nu invers. Aceste realitati, chiar daca nu se întelegeau istoric si logic de populatie, erau traite adânc pâna în cele mai umile camine românesti.

Revolta mocnea în toate sufletele. Oamenii se zbateau, traiau într-o perma- nenta încordare, dar nu stiau ce sa faca pentru a salva Ardealul.Era clar ca lumi- na zilei ca numai alungarea Regelui de pe Tron putea sa evite grave amputari la granita de vest. Cu Regele pe Tron se putea inevitabil la catastrofa. Exista o stare de ostilitate generala contra Regelui, considerat responsabil de aceste mutilari teritoriale.

Poporul vroia o iesire, o rupere cu trecutul, o viata noua din care sa dispara figurile care au pregatit dezastrul tarii.Dar nimeni nu avea curajul sa întreprinda ceva. In acel moment mi-am dat seama ca miscarea trebuie sa se puna în fruntea maselor lovite, umilite si batjocorite, care au ajuns la capatul rabdarii, caci daca nu vor gasi un steag de adunare acum, din nou vor cadea în acea stare de apatie istorica, de atâtea ori întâlnita în trecutul nostru. Noi trebuie sa ne ridicam si sa indicam maselor populare încotro sa-si descarce mânia, sa canalizam sentimen- tele nationale de revolta spre un scop constructiv, spre o noua tara, din care Regele sa dispara.

Timpul ce-l aveam la dispozitie pentru a mobiliza fortele legionare si a concentra în punctele strategice era foarte scurt. De abia doua saptamâni. Am fixat data loviturii pentru sfârsitul lunii August. In doua saptamâni trebuia des- fasurat dispozitivul nostru de actiune, care pâna atunci nu avea decât puncte de reper. Mai mult decât pe puterea noastra, ma sprijineam pe starea de spirit a po- pulatiei. Noi am fi doar detonatorul unei revolutii care se va propaga ca flacara în întreaga populatie.

Ostilitati nedeclarate

De la izbucnirea prigoanei din 1938, a existat o lupta neîntrerupta între Legiune si regimul carlist, cu episoadele sângeroase care se cunosc. Aceasta lupta a înce- tat în primavara lui 1940, facând loc destinderii si apoi colaborarii cu regimul.

Prin demisia mea din guvern, s-a întrerupt colaborarea, dar nu destinderea, care a continuat pâna la ultima audienta la Rege.

Dar ce s-a întâmplat dupa 16 August, dupa ce-a avut loc audienta colectiva a capeteniilor legionare la Palat. Cum s-au structurat relatiile dintre miscare si re- gim dupa ce, ca rezultat nu este posibila?

Când am plecat din guvern, relatiile cu Palatul s-au alterat; acum virtual se rupsesera, clar, din motive tactice, nu se facusera publice. Nici una din parti nu vroia sa azvârle celeilalte manusa. Regele Carol, pentru ca astepta sa se lichideze contenciosul cu Ungaria. Chestiunea Transilvaniei era piatra care-l tragea la fund. Odata eliberat de ipoteca externa, ar fi iesit din nou în arena pentru a trata miscarea dupa vechile metode, razbunându-se pentru deceptiile suferite cu des- tinderea.

Cât ma priveste, nu puteam nici eu relua ostilitatile, caci nu eram pregatit. Imi trebuie un minimum de timp pentru a mobiliza fortele legionare. In modul acesta si eu si Regele, constrânsi de aceleasi evenimente, am ajuns la un acord tacit de nebeligeranta, pentru a câstiga timp.

Dupa 16 August, am intrat într-o perioada de observare si pregatire. Observam miscarile Regelui si, în acelasi timp, strângeam forte pt. momentul decisiv. Regele, absorbit gravitatea situatiei externe, avea mai putin timp sa se ocupe de noi. El astepta cu înfrigurare sa se termine litigiul transilvan, sa dea tot ce i s-ar cere din pamântul tarii, pentru a-si câstiga libertatea de actiune pe plan intern, de unde simtea ca îi poate veni sfârsitul. El conta pe faptul ca dupa ce s-a aratat atât de docil fata de Puterile Axei atât în chestiunea Basarabiei cât si a Transilvaniei, Hitler îl va ierta si îl va lasa pe tron. Odata asigurat de sprijinul Berlinului, se va putea emancipa si de ipoteca legionara.

Am mai avut contacte în aceste perioada cu Palatul? Direct nu, dar indirect multe. De la 16 August am întreprins doua actiuni paralele: una politica, de tip normal, si alta clandestin-revolutionara. Eram linistit sufleteste, caci am facut tot ce mi-a stat în putinta pentru a determina pe Rege sa aduca miscarea la pute- re, unica posibilitate de a domina situatia externa. Când însa am vazut ca nici în aceste momente dramatice nu gândeste la tara, ci exclusiv la salvarea regimului si a camarilei, nu mai puteam ramâne alaturi de el. Salvarea tarii avea precadere chiar daca ar fi trebuit sa ne înfruntam din nou cu Regele. El însusi, prin politica lui de duplicitate, a desconsiderat actul destinderii si ne-a azvârlit pe o pozitie revolutionara.

Conditiile în care a trebuit sa lucrez în aceasta perioada, a doua jumatate a lunii August, au fost neînchipuit de grele. Trebuia sa vorbesc cu legionarii desti- nati actiunii, trebuia sa li se explice fiecarui în parte misiunea ce avea de îndepli- nit, si daca printre ei s-ar fi gasit un singur tradator sau unul singur care sa vor - beasca unde nu trebuie,întreg planul ar fi fost zadarnicit.Am trait în aceste doua saptamâni cu teama în suflet ca as putea fi arestat de la clipa la alta. Pe deasupra, nu puteam neglija nici întrevederile politice pe care mi se oferea, caci prin ele tineam legatura cu Palatul si aflam ce gândeste Regele. N-aveam drept nici la odihna nici la atentie si nici la pierderea nervilor.

Eram stors ca o lamâie, nedormind decât câteva ore pe noapte, dar orice problema o tratam cu un calm suveran. De fapt luptam singur contra unui sis - tem, format din mii de oameni priceputi în spionaj, manevre si represalii. Evident ca aveam si eu de partea mea sute de legionari care ma ajutau, dar ni - meni nu cunostea tesatura intima a evenimentelor, fiind insesizabile chiar si ce - lor mai apropiati camarazi.

Profesorul Codreanu la Calimanesti

Spre deosebire de planul revolutionar conceput în iarna anului 1939,când atacul principal trebuia sa se desfasoare în Capitala, de asta data am deplasat centrul de greutate al bataliei la Brasov. De ce aceasta alegere?
1. Tragica experienta facuta în 1939 cu legionarii adusi din provincie în capitala, când aproape toti au fost descoperiti de politie, m-a determinat sa evit Bucures- tii ca teatru principal de operatiuni.
2. Brasovul avea avantajul ca era totusi un oras destul de mare, unde legionarii se puteau pierde, putând trece drept oameni ce-au venit sa-si faca vilegiatura.
3. Brasovul era un centru important al tarii, aproape de Bucuresti si ceea ce se întâmpla aici afecta securitatea regimului.
4. Din cauza agitatiilor provocate de pretentiile revizioniste maghiare, Brasovul câstiga acum o mare sensibilitate politica.
5. In caz de un prim succes, Brasovul putea deveni un punct de concentrare al tuturor fortelor legionare din Ardeal, cu obiectivul de a ameninta cu un mars asupra Bucurestilor.
6. Aproape de Brasov se gasea postul de radio Bod, care trebuia ocupat, caci de posesiunea lui atârna în mare parte reusita loviturii.

Cu aceste elemente m-am dus la profesorul Codreanu pentru a-i explica importanta Brasovului în cadrul actiunii proiectate. In ajunul loviturii, atât eu cât si el trebuia sa transmita proclamatia revolutionara catre tara. In continuare trebuia sa vorbeasca, pentru a încalzi masele populare, determinându-le sa iasa în strada si sa ceara abdicarea Regelui. Interventia Profesorului Codreanu de la acest post era de importanta enorma pentru victoria Legiunii. Nu numai trecu - tul lui de vechi luptator nationalist, dar si faptul ca era tatal Capitanului ar fi zguduit constiinta nationala si ar fi dat revolutiei un impuls decisiv.
– Domnule Profesor, i-am adaugat. Eu nu pot parasi Capitala decât în ultimul moment, pentru a nu pierde contactul nici cu Palatul si nici cu organizatia.

Voi fi la Brasov abia în dimineata zilei când va începe actiunea. Dar amândoi nu putem pleca în aceeasi zi la Brasov si pe acelasi drum,caci vom trezi banuieli.

Stiti ca se fac legitimari pe soseaua Ploiesti-Brasov, fiecare luând rute diferite. Cum spune Moltke, sa mergem despartiti si sa atacam uniti. E bine ca d-voastra sa parasiti Bucurestii în acest interval de doua saptamâni cât ne mai separa de lovitura. Mergeti la Calimanesti, pretextând ca aveti nevoie de o cura. Nimic mai natural. Autoritatile chiar vor fi bucuroase ca sa va stie departe de Capitala. Va asezati acolo, stati linistit, întrerupeti orice contact, si cu doua zile înainte de ziua fixata pentru dezlantuirea actiunii, vor veni doi legionari si va vor însoti la Sibiu. De aici se va îngriji organizatia legionara locala sa ajungeti la Brasov. Aici vom fi permanent împreuna si de îndata ce postul de radio Bod va fi în mâna noastra si luate toate masurile de siguranta pentru protectia D-voastra, va veti deplasa acolo si veti citi proclamatia catre tara.

Profesorul a înteles necesitatea despartirii noastre si mi-a spus ca îsi va face îndata pregatirile pentru plecare. Intr-adevar, a doua zi sau a treia zi, am aflat ca Profesorul Codreanu s-a dus la Calimanesti pentru a se îngriji de sanatate.

Nimeni nu stia însa de rostul acestei plecari decât Ilie Niculescu, care a fost initiat în secret. L-am dus la profesor ca sa stie ca el se va îngriji de calatoria lui pe mai departe.

Un ajutor providential

Calatoriile legionarilor din Capitala în provincie cât si stabilirea lor în orasele unde trebuia sa intre în lupta costau bani multi.

Cheltuielile erau acoperite precumpanitor de organizatia "Razleti", formata din oameni mai înstariti.Dar,din a doua jumatate a lunii August, nu mai puteam face fata cheltuielilor crescânde ce le aveam. Acum nu mai era vorba de câtiva indivizi care sa se deplaseze în diverse puncte ale tarii, ci de echipe de legionari, care însuma 5-10-15 si chiar 20 de elemente. Pregatirile luasera un ritm vertigi - nos. Pâna la sfârsitul lunii August, toti oamenii trebuia sa fie pe teren. Pe masu - ra ce se dezvolta dispozitivul de lupta, cresteau si nevoile financiare.

In mijlocul acestor greutati, când nu mai stiam de unde sa mai strâng un ban, vine la mine Ilie Olteanu sa-mi spuna ca o personalitate din lumea economica ardeleana vrea sa ma vada.

Ne-am întâlnit pe strada si am vorbit plimbându-ne. Era Ionel Comsa, directorul întreprinderii "Industria Sârmei" din Turda, un barbat înalt, cu ochi albastri si de o rara distinctie.

Olteanu ne-a lasat singuri. M-a întrebat cum vad situatia Ardealului si daca nu va cadea si Turda în lotul maghiar. L-am asigurat ca acest lucru nu se poate întâmpla, deoarece pe baza informatiilor ce le aveam,se va proceda la un schimb de populatie si atunci teritoriul cedat va fi la granita de vest, caci Ungurii nu pot pretinde mai mult. Nu stiu daca am vorbit împreuna o jumatate de ora si nici n-am priceput bine rostul acestei întâlniri, caci Ionel Comsa nu era o figura poli - tica. Când sa-mi iau ramas bun de la el, vad ca-mi întinde o geanta ce-o avea subtioara:
– Sunt niste bani pentru Legiune.
I-am multumit si am facut un gest ca sa scot banii si sa-i înapoiez geanta, dar el mi-a facut semn ca pot s-o pastrez. S-a despartit de mine în cea mai mare graba. De atunci nu l-am mai vazut si nici în timpul guvernarii legionare n-a aparut. N-a venit niciodata sa ma caute si nici n-am auzit din alta parte ceva despre el.

Când m-am dus acasa si m-am uitat în geanta, m-am speriat de ce-am gasit. Un milion de lei! Asa ceva nu vazuse ochii mei! Cotizatiile legionare din prigoa- na abia atingeau 30.000 de lei lunar.

Era mâna lui Dumnezeu, caci numai El a putut sa inspire pe acest necunoscut ca sa se arate atât de darnic cu miscarea într-un moment atât de critic pt. desti- nul ei. De-acum revolutia legionara îsi avea deschis drumul, cel putin sub aspec- tul cheltuielilor ce le reclama organizarea ei.

Mi-aduc aminte ca milionul de lei îl tineam într-o traista în camera de baie a familiei inginerului Petre Bârs, de pe strada Naum Râmniceanu,unde locuiam. In acea perioada erau zeci de legionari care se perindau zilnic prin aceasta casa ospitaliera pentru a primi ordine si a ridica banii de calatorie. Dupa fiecare con- vorbire, ma duceam în camera de baie si ma întorceam cu fisicul de bancnote, dupa trebuintele fiecaruia si raza lui de actiune. La sfârsitul lui August se golise si traista de bani, dar legionarii împrastiati în tara nu duceau lipsa, având fiecare strictul necesar în asteptarea momentului decisiv.

Ionel Comsa a aparut ca un meteor pe cerul Legiunii. Desigur ca el nu stia la vremea aceea la ce vor servii banii lui, dar gestul sau providential a contribuit în mod puternic la victoria legionara din 6 Septembrie.

Conferinta româno-ungara de la Turnu Severin

Dupa întoarcerea de la Berchtesgaden,Mihail Manoilescu, Ministrul de Externe, a trimis pe Alexandru Randa la Berlin ca sa sondeze intentiile germane referitor la Ardeal. La începutul lunii August, Randa se afla în Capitala Reichului. Mare lucru n-a aflat, caci nu avea legaturi de prima linie, totusi a putut vedea o harta lucrata de expertii germani, cu granita probabila a Ardealului.

Noua granita era aproape rectilinie si prevedea pierderea oraselor Arad si Oradea, mult mai favorabila României decât cea obtinuta prin arbitrajul de la Viena. Randa i-a comunicat lui Manoilescu, prin scrisoare, descoperirea lui, si probabil, aceasta informatie l-a determinat pe Manoilescu sa fie optimist în tratativele cu ungurii.

Conform cererii lui Hitler, guvernele român si maghiar au numit delegatiile destinate sa se întruneasca pentru a rezolva litigiul teritorial dintre cele doua State. Conferinta româno-ungara s-a deschis la Turnu Severin, în 16 August, si, paralel, la Craiova o comisie româno-bulgara începuse tratative pentru chestiu- nea Dobrogei de Sud. La Craiova tratativele au decurs linistit. Dupa o anumita rezistenta a delegatiei române pentru Balcic, pe care România vroia sa-l pastre- ze, Cadrilaterul a fost trecut Bulgariei si discutiile au continuat exclusiv pentru realizarea acordului referitor la schimbul de populatie între Românii care locu- iau în Dobrogea de Sud si Bulgarii aflatori în Dobrogea de Nord.

Atentia si îngrijorarea populatiei erau concentrate spre Turnu Severin, unde s-au ivit contradictii de neînvins între punctul de vedere român si pretentiile maghiare. Tratativele au fost duse cu energie, competenta si multa îndemânare de Valer Pop, presedintele delegatiei române. Ce s-a întâmplat? In timp ce gu - vernul german fixase principiul schimbului de populatie ca punct de plecare al tratativelor, pe care delegatie româna îl acceptase, Ungurii, încurajati de Ciano, total câstigat cauzei maghiare, nici nu vroiau sa auda de datele etno-geografice, deoarece nu le-ar fi dat satisfactia dorita de ei. Ei cereau,pur si simplu, dezmem- brarea Ardealului, în care ei sa ia partea leului. Ungurii pretindeau doua treimi din suprafata Transilvaniei, inclusiv Brasovul si linia Muresului ca noua fronti- tiera. României nu-i mai ramâneau decât Carpatii Meridionali, cu o fâsie îngus- ta deasupra lor. Delegatia româna a respins aceste pretentii nejustificate de pro- portia numerica existenta între Români si Unguri. Divergenta totala dintre cele doua puncte de vedere a dus la ruperea tratativelor în 19 August 1940, într-o atmosfera de mare încordare si neliniste.

Vestea despre exorbitantele pretentii maghiare a revoltat întreaga populatie. Daca ele s-ar fi aplicat, marea majoritate a Românilor ardeleni ar fi fost din nou condamnati sa se întoarca în carcera milenara de unde abia scapasera cu 20 de ani înainte.

Amintirea vechilor suferinte sunt Unguri, cu Horia cel tras pe roata,a provocat groaza în populatie, care era gata sa lupte în orice conditii pentru a-si apara pa - mântul stramosesc decât sa mai cada sub stapânirea lor. Pretutindeni se ridicau glasuri care cereau rezistenta disperata, oricare ar fi fost sfârsitul unui razboi. Toata forta sufleteasca a natiunii era acum concentrata spre Tisa, simtind ca trecerea Ardealului sub stapânirea maghiara ar însemna ceva mai mult decât o provincie cotropita. S-ar pierde însasi vatra strabuna, însasi patria originara a românismului.

Concentrat la regiment

Intr-o zi ma pomenesc la adresa mea din Bucuresti (locuiam la inginerul Petre Bârs) cu un ordin de concentrare la un regiment de infanterie din Lugoj, unde fusesem varsat dupa ce îmi facusem armata. Trebuia sa ma prezint în 8 zile.

Eram tulburat. Cine mi-a dat aceasta lovitura tocmai acum când pregatirile erau în toi si se apropia ziua când trebuia sa înceapa atacul? Si de unde stiau cei de la Lugoj asa de bine adresa mea din Capitala? In genere apoi, se obisnuia ca oameni politici de oarecare importanta sa fie chemati la concentrare si mai ales în aceste zile de mare importanta nationala când prezenta lor în Capitala era necesara. Era mai mult decât evidenta intentia cuiva sa ma imobilizeze si sa ma scoata din circulatie tocmai î perioada când se decidea soarta Ardealului.
Ce sa fac? Daca ma prezint la Regiment, eram blocat si tot planul de actiune ar fi cazut; daca nu ma prezentam, eram dat dezertor si vrând nevrând trebuia sa ma dau la fund si din aceasta situatie incomoda sa dirijez actiunea. Ambele alterna- tive erau rele, dar in extremis preferam clandestinitatea, caci nu pierdeam con - tactul cu organizatia de lupta.

Când ma întâlnesc cu Stoicanescu si Borobaru, îmi spun ca au primit si ei ordinele chemare, iar seara când ma duc la sedinta Forului Legionar, aflu ca Mile Lefter si Radu Mironovici se gasesc în aceeasi situatie. Eram asadar cinci ca petenii legionare concentrate. Mi-am dat seama imediat de planul adversarilor. Impreuna cu mine au blocat si pe ajutoarele mele cele mai apropiate, Borobaru si Stoicanescu, iar ca acoperire a operatiei au recurs la concentrarea a doi Comandanti ai Bunei Vestiri: Mile Lefter si Radu Mironovici.

Ce sa fac? Exact ca atunci când aflasem de adunarea din casa lui Budisteanu, m-am decis sa trec la ofensiva si sa protestez pentru blocarea mea politica. Ma voi duce la Moruzov – e imposibil ca el sa nu stie – sa denunt procedeul neloial.

Dupa ce m-am întâlnit cu el, fara nici o introducere, i-am scos ordinul de concentrare din buzunar si i l-am aratat:
– E posibil, D-le Moruzov? E mai mult decât revoltator. Când tara trece prin aceste zguduiri si Dumnezeu stie ce se poate întâmpla, eu sa fiu îndepartat din Capitala?
Cine stie daca nu are nevoie mâine Regele de mine?
– D-le Sima, sunt foarte surprins de acest ordin. Nu stiu nimic si nici nu pot sa intervin pentru anularea lui, caci nu cade în competenta mea. Ceea ce as putea sa fac, daca D-ta accepti, este sa te transfer la Serviciul Secret, împreuna cu toti cei ce se gasesc pe aceeasi lista. Odata transferat aici, nu te mai poate urmari nimeni, caci îti îndeplinesti serviciul militar, în calitate de concentrat la acest serviciu.

M-am gândit un minut. N-am alta alegere. Sau renunt la revolutie sau accept oferta lui Moruzov.
– Bine, D-le Moruzov, dar sper ca nu ma vei obliga sa trec pe la Serviciul Secret si sa fac ore de birou.
– De unde, D-le Sima. Asta-i o simpla formalitate, ca sa scapi de concentrare. D-ta vei fi tot asa de liber ca si înainte, da prietenii D-tale ar fi bine sa treaca din când în când pe la Serviciu, ca sa am si eu o acoperire.

Asa se face ca am figurat ca militar transferat la Serviciul Secret, împreuna cu Traian Borobaru, Constantin Stoicanescu, Mile Lefter si Radu Mironovici. Eu nu am trecut niciodata pe la Serviciul lui Moruzov si, dupa câte stiu, ceilalti foarte rar, afara de Mile Lefter, care se ducea regulat si îsi îndeplinea orele de birou, lucrând la sectia anticomunista condusa de Florin Becescu.

Misiunea lui Valer Moldovan la Berlin

Dr. Valer Moldovan, ardelean de origine din judetul Bistrita-Nasaud, fusese nu- mit secretar general al Partidului Natiunii si, în aceasta calitate, a fost trimis la Berlin, în a doua jumatate a lunii August, ca reprezentant semioficial al Regelui, ca sa afle ce intentii au Germanii cu Regele Carol, dupa ce aceasta si-a schimbat orientarea de politica externa, si cum e vazuta miscarea legionara în cercurile oficiale.Totodata,Valer Moldovan avea misiunea sa pledeze cauza Transilvaniei.

Octavian Rosu, seful "Grupului 17" dupa plecarea mea, si Dr. Victor Biris, angajat între timp la emisiunea româna de la Radio Berlin, au putut lua legatura cu Valer Moldovan îndata dupa sosirea acestuia gratie lui Nicolae Iliesu, secre - tarul lui, care se întâmplase sa fi fost coleg de Universitate cu Rosu la Cluj. Rosu a fost recomandat lui Moldovan si de Vorobchievici,atasatul militar al României la Berlin. Cum a ajuns Rosu în contact cu Vorobchievici? Dupa audienta mea la Rege, în 18 Iunie, Rosu s-a dus la Legatia Româna pentru a cere pasapoartele de întoarcere în tara pentru el si pentru ceilalti camarazi din grupul lui. A vorbit cu Ministrul Alexandru Romalo si cu Consulul Caragea, dar acestia au refuzat sa-si asume aceasta raspundere, afirmând ca le trebuie instructiuni de la Bucuresti. Atunci au intrat pe fir atasatul militar, colonelul Vorobchievici si ajutorul sau, maiorul Proca. Acestia s-au declarat dispusi sa elibereze pasapoartele legionari - lor care vor sa se întoarca în tara. La scurt interval a venit delegatia legionara, compusa din Borobaru si Stoicanescu, si acestia i-au comunicat lui Rosu ca do - rinta mea nu este sa se repatrieze toti, ci sa ramâna o rezerva la Berlin.

Conformându-se acestor instructiuni, Rosu nu s-a mai întors în tara, dar legaturile lui cu Colonelul Vorobchievici si cu Maiorul Proca au continuat. Rosu l-a adus apoi si pe Biris la conversatii si, în modul acesta, s-a ajuns la un schimb des si amical de opinii între cei doi ofiteri si cei doi legionari.

Colonelul Vorobchievici era un distins ofiter al armatei române. Profund îndurerat de tragedia tarii si acum având prilejul sa cunoasca miscarea în realita tea ei autentica,a început sa se înstraineze deRege si sa devina prieten al Legiunii

Pâna la urma a adoptat teza noastra, pe care o sustineau cei doi legionari, ca numai un guvern legionar poate salva România. In rapoartele ce le trimitea la Bucuresti sublinia prestigiul de care se bucura Garda de Fier în Capitala Reich - ului si necesitatea dea se ajunge cât mai grabnic la o întelegere cu ea.

Legatia Româna primise ordin de la Bucuresti, atât de la Externe cât si de la Palat, ca sa sprijine misiunea lui Valer Moldovan. Cum însa atasatul militar, col Vorobchievici, era cel mai bine informat asupra starii de spirit în tara Reichului, Valer Moldovan a fost avizat în primul rând la serviciile acestuia. Valer Moldo- van nu facea un pas fara sa se consulte cu Colonelul Vorobchievici, care deveni- se un fel de confident politic al lui. Colonelul i-a recomandat pe Rosu si Biris ca figuri politice ale miscarii si persoane cu excelente legaturi în cercurile germane. Dr. Victor Biris, fiind angajat la Radio, izbutise într-adevar sa-si creeze o serie de relatii în Ministerul Informatiilor.

Valer Moldovan cazuse într-un moment cum nu se poate mai rau pentru misiunea lui. Guvernul german nu era interesat sa trateze alte probleme cu România înainte de a solutiona chestiunea Transilvaniei. Pâna atunci toate usile erau închise. Regele Carol nu era repudiat din principiu si guvernul german avea intentia sa reia colaborarea cu el îndata ce le-ar fi facut pe voie în litigiul cu Ungaria. Dar pâna atunci îl tinea sub presiune, pentru a-si atinge scopul cu Transilvania. Miscarea legionara era considerata la Berlin din acelasi punct de vedere, strict tactic. Rolul ei opozitionist s-ar fi terminat dupa stabilirea noii frontiere apusene, caci drumul ar fi fost deschis acum pentru normalizarea relatiilor cu Regele, a carui substituire Germania nu o vedea posibila.

Valer Moldovan nu avea de unde sa stie care e jocul german si venind la Berlin si neputând vedea nici o figura importanta a regimului, a tras concluzii negative pentru pozitia Regelui în fata lui Hitler.
Dupa informatiile lui Rosu, Moldovan a vazut pe Meissner, Subsecretar de Stat la Cancelaria Führerului, pe Dr. Robert Ley, seful lui "Deutsche Arbeitsfront" si pe un functionar secundar de la Externe. Rezultatul acestor conversatii, dupa propria lui declaratie, au fost deprimante.

In chestiunea Transilvaniei, Valer Moldovan venise complet nepregatit. Nu avea nici o data istorica, geografica sau cartografica. In graba Octavian Rosu i-a întocmit un pro-memoria, care i-a servit ca baza a discutiilor avute. De la atasatul cultural Tulescu, Rosu reusise sa obtina o serie de harti importante asupra Transilvaniei. In acest pro-memoria, Rosu scotea în evidenta greseala ce-ar face-o guvernul national-socialist daca ar slabi prea mult România. Orice exces ar merge contra intereselor Germaniei, deoarece România, din cauza vecinatatii cu Rusia, nu are alta solutie decât sa mearga cu Puterile Axei.

Demoralizat de slabele rezultate ce le obtinuse din întrevederile cu oficialita tile germane, Valer era cu atât mai bucuros sa asculta sfaturile legionarilor cu care era în contact. Octavian Rosu si Dr. Victor Biris s-au întâlnit zilnic cu el, o saptamâna în sir, la Hotelul Adlon. Colonelul Vorobchievici si Maiorul Proca, total câstigati de partea noastra, formau un front unit cu legionarii, încât trimi- sul Regelui era încercuit. El nu putea transmite la Bucuresti decât ceea ce auzea din acest cerc restrâns.

Rosu si Biris au adus excelente servicii miscarii în aceasta perioada de tranzi- tie, realizând o actiune paralela cu ceea ce urmaream si pregateam eu în tara. Fara sa ne fi consultat si fara sa le fi trimis macar instructiuni, doar calauziti de simtul lor politic, au convertit pe cei doi ofiteri si mari patrioti în aliatii nostri si, cu ajutorul lor, au neutralizat misiunea lui Valer Moldovan la Berlin, principala sursa informativa a Regelui la Berlin, biroul atasatului militar, intrase în servi - ciul nostru si nu mai trimitea spre tara decât opinii favorabile miscarii.

Primul lucru ce la-u facut legionarii în convorbirile cu Valer Moldovan, a fost sa-i zdruncine încrederea acestuia ca jumatatile de masura ale Regelui în po litica interna ar putea fi acceptate la Berlin. "Noi vrem sincer sa ne împacam cu Regele, îi spunea Rosu la Moldovan, dar unei tari sfâsiate teritorial, unei tari fara aliati, cu un popor complet dezorientat si demoralizat, nu-i mai ramâne altceva decât ca pe plan extern sa se integreze fara rezerva în noua constelatie europea- na, iar pe plan intern sa realizeze o schimbare radicala de structura si garnitura, de la centru la periferie, având ca baza miscarea legionara, în frunte cu Horia Sima".

O saptamâna întreaga a pledat aceeasi teza, ajutat de Vorobchievici, care nu uita sa aminteasca de bunele legaturi ce le are miscarea cu partidul national-socialist.
Valer Moldovan a ajuns la convingerea ca Nemtii nu-l primesc si nu poate sa faca nimic nici în chestiunea Transilvaniei, pentru ca trimisul unui regim rau vazut la Berlin.
Nemaiavând nici o speranta sa aduca vreo veste îmbucuratoare Regelui, s-a hotarât sa se întoarca în graba la Bucuresti si sa-i raporteze adevarul.

Gratie lui Iliesu pe care-l cunosteam si eu de la Bucuresti, am fost înstiintat imediat de întoarcerea lui Valer Moldovan si chiar am putut sa aflu ce va spune acesta Regelui. Am fost acasa la Iliesu si acesta mi-a aratat ciorna raportului pe care Moldovan îl va înainta Regelui. Raportul era dezastruos pentru politica de pâna acum a Regelui si recomanda formarea de urgenta a unui nou guvern, a carei axa sa fie miscarea.

Dupa Moldovan, a fost chemat si Vorobchievici la Bucuresti pentru a-si face raportul. Acesta a fost s mai categoric. Raportul de vreo 16-18 pagini continea o parte militara si o parte politica. Inainte de plecare, Vorobchievici i-a citit lui Rosu partea politica. Concluziile erau identice cu ale lui Moldovan. "Germania nu are nici o încredere în formele politice artificiale nascocite în ultimul timp. Oamenii compromisi în politica filo-engleza trebuie îndepartati, pentru ca nu se bucura de nici un credit la Berlin. Singura solutie este o reforma de structura, având ca baza tineretul".

La întoarcere, Vorobchievici i-a povestit lui Rosu cum a decurs audienta. Era cel mai sincer si cel mai îndraznet memoriu ce i s-a prezentat vreodata Rege lui, pe care nici un alt membru al corpului diplomatic nu ar fi cutezat sa-l faca. Nu mai era sigur ca se întoarce caci, dupa cele scrise de el, se astepta sa fie des - tituit. Regele l-a primit foarte calm, a citit memoriul si lui Moruzov si acesta l-ar fi aprobat. Vorobchievici era convins ca dupa raportul lui Moldovan si raportul sau, Regele nu mai are alta posibilitate sa ramâna pe Tron decât sa se înteleaga cu Horia Sima.

Pe Valer Moldovan l-am cunoscut înainte de plecarea lui la Berlin. Evident i-am repetat si lui punctul meu de vedere asupra necesitatii formarii unui nou guvern,a carei baza sa fie miscarea,ceea ce nu excludea participarea altor oameni politici, bunaoara cum ar fi el. Când l-am vizitat dupa întoarcerea lui de la Berlin, mi-a citit raportul ce i l-a înaintat Regelui si care coincidea cu ciorna lui Iliesu. A adaugat ca i-a comunicat si verbal Regelui ca trebuie sa ajunga la o întelegere totala cu mine.

Dupa rapoartele lui Moldovan si Vorobchievici, ma asteptam sa fiu chemat de la o zi la alta la Palat pentru a trata formarea unui nou guvern. Nu mai îmi convenea acum nici o forma de colaborare cu Regele, nici chiar cea mai avanta- joasa, caci pregatirile pentru revolutie erau înaintate si ma desparteau câteva zile de momentul decisiv. Din fericire, nu s-a întâmplat nimic. Regele se prefacea numai ca e interesat de rapoartele de la Berlin. Moldovan si Vorobchievici se înselau când credeau ca concluziile lor vor avea efectul asteptat. Gândurile Rege lui erau în alta parte.

El astepta cu înfrigurare sa se termine si cu cedarile teritoriale în Transilvania si Dobrogea, pentru a-si câstiga libertatea de actiune în politica interna si a trata în alti termeni cu miscarea.

Singurul efect bun al acestor rapoarte a fost ca i-a marit Regelui nelinistea asupra pozitiei miscarii legionare la Berlin, ceea ce ne-a dat noua timp sa mai câstigam câteva zile pentru mobilizarea fortelor.

Pe Vorobchievici l-am vazut si eu la Bucuresti într-o împrejurare care merita sa fie tratata într-un capitol aparte.

Evolutia lui Moruzov

Ca sa întelegem conexiunea intima a evenimentelor care au premers si conditio- nat deznodamântul de la 6 Septembrie 1940, trebuie sa revin la Moruzov, la ceea ce gândea si facea acest misterios personaj, care exercita o imensa putere în Stat. In luna August, Moruzov suferise o evolutie paralela cu evenimentele. Cu cât se îngreuna situatia Regelui cu atâta se îndeparta de el si cauta sa se apropie de mis care.

Reamintesc premisele de la care pornise Moruzov si ajutorul lui, Nicki Stefanescu, ca sa ajunga la o întelegere cu mine:
– Miscarea nu poate fi distrusa, caci dispune de solide garnituri de "pistolari", încât viata Regelui e în pericol, daca se continua confruntarea între cele doua forte.
– Pe plan extern, miscarea are serioase legaturi în Capitala Reichului.Ea nu poa- te fi dislocata de Rege. Moruzov întretinea excelente legaturi cu Canaris, dar nu ajunsese la Himmler. Prin mine spera sa câstige si protectia Reichsführer-ului SS Himmler.

Prabusirea frontului francez l-a convins ca nu exista alta alternativa pentru salvarea Regelui si a sistemului decât o întelegere cu mine, care reprezentam ari- pa intransigenta a Legiunii si ma bucuram de cea mai mare popularitate.

Pe baza acestor convingeri, a actionat Moruzov când a l-a sfatuit pe Rege sa ma elibereze.
Manifestarile mele în viata politica s-au desfasurat în conformitate cu con - vingerile si planurile lui, pâna la demisia mea din guvern.
Acest gest l-a speriat. Se prabusea întreg edificiul de captare al miscarii! Horia Sima nu era instrumentul maleabil pe care si-l imagina el. E un om poli - tic. Dar Moruzov, obsedat de chestiunea Himmler, mergea mai departe, vazând în demisie nu ceea ce era ea în realitate, ci efectul unei interventii germane.

Horia Sima nu putea sa-si permita sa-l provoace pe Rege, gândea el, daca nu avea acoperirea Berlinului! Evident se însela, dupa cum se însela asupra presu - puselor mele relatii la Berlin. Dar mitul tariei mele la potentatii celui de-al Treilea Reich îl acaparase asa de mult încât interpreta toate actiunile mele ca un simplu reflex a ceea ce mi se indica de la Berlin.

Când am demisionat, nu a fost scandalizat, nu mi-a adus nici cea mai usoara învinuire ca as fi calcat conventia cu Regele si nici nu a încercat sa.mi faca vreun rau. Era convins mai mult ca oricând ca demisia mea are o adânca semnificatie politica si ca eu detin cheia relatiilor dintre Românie si Germania. El râvnea sa-l introduc si pe el pe firul fabuloaselor relatii ce le am la Berlin. In timp ce la Palat se observau semnele de raceala si neîncredere, Moruzov naviga în sens invers, multiplicând fata de mine semnele de atentie si prietenie. Pe lânga staruinta lui de a-i deschide drumul spre Berlin, tendinta lui era acum sa se elibereze de sub povara crimelor din trecut, azvârlind raspunderea lor asupra Jandarmeriei si a Prefecturii de Politie. Intr-o zi îmi spune cu un aer radios: "Stii, D-le Sima, am sa-l scot pe criminalul asta de Bengliu de la Jandarmerie". M-am uitat la el uluit. Cum o sa-l scoata pe Bengliu? Cine este el? Asta depindea de Rege. Dar n-a tre- cut nici o saptamâna si Generalul Bengliu îmbracase haina civila. Ducându-ma pe la începutul lunii August pentru un tratament de urechi la Dr. Simionescu, de pe Bulevardul Bratianu, însotit de Dr. Popovici, de cine dau în anticamera?

De Generalul Bengliu, îmbracat civil si de sotia lui. S-a speriat, îngalbenindu-se. L-am salutat si s-a linistit. Ce deosebire de Generalul Bengliu în uniforma! Arata mic si neajutorat.
Interesele lui Moruzov coincideau în acel moment cu ale Regelui, caci Regele, paralel cu captarea miscarii, se gândea sa se elibereze de echipa de asasini care îl servise în trecut.

Dar Moruzov, care cunostea bine caracterul Regelui, ingratitudinea de care era capabil, fara îndoiala ca se gândea si el ca ar putea fi sacrificat într-o buna zi "pentru salvarea Tronului". Un motiv în plus sa caute sprijinul Miscarii si acoperirea atotputernicului Reichsfuehrer SS Himmler.

(va urma)

TE ÎNTREB

Popa Ines Vanda

În taina regăsită de amintiri duioase

Eu am pictat iubirea în lacrimă de crin,

Am vrut să-ți fiu un înger cu aripi de mătase,

Te-ntreb cu nostalgie, a fost sau nu divin?

Pe cerul vieții tale am scris cu ametiste,

În flori de nuferi tandri te-am alintat puțin,

Ți-am sărutat tristețea din genele albastre,

Te-ntreb cu nostalgie, a fost sau nu divin?

În plin deșert de suflet am fost ca o fântână,

Cu râuri de iubire ți-am șters amar, suspin,

Din vise nevisate am croșetat cunună

Te-ntreb cu nostalgie, a fost sau nu divin?

Din mugurii tristeții ce i-am cules din suflet

Eu am gravat safire pe -a cerului destin,

Regrete dezlânate le-am prefăcut în zâmbet,

Te-ntreb cu nostalgie, a fost sau nu divin?

Dar blestemat hazardul ne-a spulberat în vânturi

Și-acum în iarna vieții din nou ești peregrin,

Ai rătăcit iubirea la margine de gânduri,

Te-ntreb azi cu tristețe, mai poate fi divin?

Tu taci precum o scoică ascunsă în nisipuri,

Eu vise ne-mplinite în lacrimi împletesc,

Mă cauți în ciob de vreme, ești mistuit de doruri,

Azi mă prefac că nu știu și nici nu-mi amintesc!

Legiunea blestematilor (7)

Sven Hassel

Cât mă priveşte pe mine, ripostă Batrânul, am petrecut o permisie foarte plăcută împreună cu nevasta şi băieţii. Foarte plăcută, adevărat, dar de ce să te apuci mai întâi când ai mai puţin de o săptămână la dispoziţie? Nevas­tă‑mea lucrează acum ca vatman de tramvai, pe linia lui 61. Oricum, mai bine decât taxatoare. Aşa izbutesc să se descurce cât de cât. Păcat ca a trebuit să mă întorc la rahatul ăsta. Măcar de‑am avea baftă să pierdem un picior, ei bine, atunci am isprăvi şi cu porcăria lor de război nazist .
— Ba eu aş prefera un braţ, îşi dădu cu părerea Porta.
Am intervenit şi eu:
— Încă nici n‑am fost în prima linie. Dar poate dă Domnul să trecem dincolo.
Bătrânul îşi ascunse obrazul în palme.
— Eu cred că am văzut încă de pe acum destul, sus­pină el. Nici nu cer mai mult. N‑am nevoie de izbânzi glorioase. Tot ce vreau e să fie pace! Să treci dincolo! Şi cine ne‑ar fi recunoscător dacă am face‑o? Nimeni. Nici măcar noi. Cloacă blestemată...
Porta îşi puse flautul la loc în toc. Ca niciodată, nu avea curaj să cânte.

PERMISIA LUI PORTA

— Să se şteargă la fund cu raportul lor! Înainte de a sosi aici, eu voi fi plecat de mult în deşert şi mi‑ar place să‑i văd venind să mă caute doar pentru că un păduchios de mic funcţionar feroviar a primit un bine­meritat şut peste bijuteriile de familie!
Porta îşi suflă nasul cu degetele şi scuipă pe perete, drept în mijlocul unui afiş ce ne informa că este interzis scuipatul.
— Chiar de la început şi până la sfârşit am avut ghi­nion cu permisia mea.Nici nu sosesc bine că pică de la Spandau o smucită cu mucosu ei şi‑mi pretinde să‑mi recunosc odrasla. Îi zic la modul cel mai salon din lume că trebuie să fie vorba de‑o neînţelegere regretabilă şi să se ducă să se spânzure dar să fii numit general de bri­gadă dacă nenorocita nu mă târăşte în faţa tribunalului, unde un fel de paiaţă urlătoare face pe maimuţoiul de după un birou mare şi mă acuză că aş fi tatăl avortonului damei în cauză!

Îi zic foarte liniştit că până şi un creştin şi‑ar da seama cu ochiul liber că e vorba de o imposibilitate fizică flagrantă, un bărbat tânăr şi frumos ca mine neputând zămisli un plod ca ăsta! Şi iată‑mă băgat într‑o poveste cu analize de sânge, cu un tip saşiu ce pretinde că ar fi doctor şi se dă mare că‑i în stare să limpezescă toată tără­şenia! Vă daţi seama că am fost de acord, căci eram sigur că după asta toate vor merge ca pe roate. Ei bine, ca să vedeţi încă o dată că nu te poţi încrede în doctori, tipul a depus mărturie că cică puteam fi considerat în mod sigur tatăl haimanalei!
— Hai să fim serioşi, Porta, dacă fişa ta dovedeşte că n‑ai fost la Berlin în perioada critică, nu se putea...
— Ba vă înşelaţi! Ăştia sunt în stare de orice. Şi în ultima zi, pe când mă pregăteam să‑mi iau rămas bun de la babacii mei mult iubiţi, în toiul emoţiei generale şi a scrâşnitului de măsele, mai vine o iapă şi mă anunţă că face un pui!
„Sunt foarte bucuros pentru tine, îi zic. Baftă multă şi Führer‑ul va fi mulţumit! Complimentele mele soţului Şi să nu uite să ducă gunoiul în fiecare zi... Bineînţeles că treaba nu mă privea câtuşi de puţin, dar ori eşti poli­ticos, ori nu. Mai ciripesc puţin cu iapa zicându‑i ce noroc a dat peste ea şi, dintr‑una‑n alta, trecem în odaia de alături să ronţăim un biscuit împreună.
Eu, ca un idiot ce sunt, nu mă gândeam la nimic rău, când deodată ce‑mi strecoară la ureche; „Tu eşti tatăl, dragule. Eşti mulţumit?"
Mulţumit? îi zic. Ai căpiat?
Şi am trimis‑o să se îmbrace fără a‑i mai da bine­cuvântarea mea. Se pare că mă urmăreşte o fatalitate. Nu ştiu cum se întâmplă cu voi, dar e de ajuns ca o femeie să mi se aşeze pe genunchi şi zdrang, catastrofa‑i gata!
— Cred că ar trebui să te mai închei la prohab, îl sfătui Bătrânul. Dar acum, între noi, Porta, n‑ai fost deloc la Berlin, cu câteva luni în urmă?
— Nu ai decât să te uiţi la fişa mea...
— Ce‑i scris în fişă e una şi ce nu e scris, e alta...
— Şi tu, Brutus, exclamă Porta, jignit. Sigur că am fost la Berlin la vremea aceea, dar pe dumnezeul meu, n‑am rămas decât o jumătate de zi.
— Prea de‑ajuns, dacă erai la vânătoare de fuste! i‑o întoarse Bătrânul în hohotele noastre de râs.



Doar cinci minute lăsaţi-mă singur cu poetul care a scris cândva că Mediterana era albastră, fermecătoare şi surâzătoare...

DIRECŢIA: AFRICA DE NORD

Cu picioarele bălăbănindu‑se în gol, atârnând peste marginile bou‑vagoanelor, în dreptul uşilor, batalionul 18 străbătu astfel România, Ungaria şi Austria; de aici coborî cizma italiană urlând şi zbierând de‑a lungul între­gului drum. De cinci ori l‑am chemat pe Porta să‑i ară­tăm un câmp cu macaroane. Niciodată n‑a putut fi con­vins cu adevărat că macaroanele nu‑s legume.
La Neapole ne‑am ales cu tancuri noi‑nouţe şi cu uni­forme pentru tropice. Porta refuză să‑şi schimbe bătrâna sa beretă neagră din fetru pe care o cască colonială, ceea ce a iscat un tărăboi monstru între el şi Feldwebel‑ul de la magazia de echipament, care s‑a auzit pesemne până la Vezuviu. În cele din urmă au ajuns la un compromis.
Porta acceptă casca, în schimb Feldwebel‑ul rămase fără beretă.
În ajunul îmbarcării rândurile ne‑au fost secerate de o epidemie, în asemenea măsură încât am fost nevoiţi să rămânem pe loc mai mult timp, în aşteptarea unor com­pletări de efective trimise din Germania. Când, în cele din urmă, ne‑am îmbarcat, număram cinci batalioane, cinci mii de ostaşi împărţiţi pe două vase de linie. În timp ce vasul nostru părăsea portul, au izbucnit uralele obiş­nuite, aplecaţi peste bastingaje ori căţăraţi prin gree­ment, zbieram în delir de se cutremurau zările.

Fiecare primise câte o centură de salvare împreună cu ordinul strict să nu o scoată sub nici un motiv. Dar aceste accesorii se dovediră repede prea potrivite de a fi folosite drept perne, ca cineva să se mai supună ordinului. Bărcile de salvare atârnau în legăturile lor, pregătite pen­tru caz de nevoie. Pe punte fuseseră montate tunuri şi eram escortaţi de trei torpiloare italieneşti, ale căror co­şuri groase scoteau torente de fum negru. Ne legăna un ruliu îndrăcit iar mirosul de vărsătură era atât de pătrun­zător, impregnând întreg vasul de la pupa până la prova, încât Porta, Bătrânul şi cu mine ne‑am lungit afară la aer, înveliţi în mantalele noastre, feriţi de vânt la adă­postul pasarelei. Nu‑mi amintesc despre ce vorbeam, ştiu doar că eram foarte mulţumiţi de soarta noastră. Cred că pur şi simplu fumam şi emiteam observaţii de interes general, scurte observaţii îndelung chibzuite, schimbate când şi când. Discutam aşa cum fac săpătorii de la tera­samente în timp ce‑şi iau gustarea pe marginea şanţului. Încetasem pentru o clipă să mai fim nişte nedreptăţiţi şi până şi Porta se purta ca un om normal, stăpânindu‑se să‑şi condimenteze vorbele cu obscenităţi. Mă gândeam la Ursula, a cărei simplă prezenţă ar fi dat o realitate deplină răgazului de care ne bucuram, trei prieteni izo­laţi în mijlocul unui transport de trupe, încărcat cu oa­meni şi materiale.
Porta simţi nevoia să facă puţină muzică şi descoperi că valiza sa rămăsese la mal, în magazia de echipament, aşa că izbucni într‑un nou acces de furie.
— Ajutor! Criminalul! Sunt un om mort! Mangli­torii! Cuţitarii! Japiţe naziste, m‑au jefuit, mi‑au şter­pelit flautul şi coada de mort!
Nimic nu a putut să‑l consoleze, nici măcar pro­misiunea de a‑i cumpăra un nou flaut la Tripoli. Nimic nu l‑ar putea înlocui pe cel pierdut.
Treptat ne‑a cuprins somnul.
Am fost trezit brutal de un zgomot asurzitor de mo­toare, chiar deasupra capetelor noastre. Peste noi coborau lungi plimbi de flăcări. Scrâşnituri şi fluierături ne spăr­geau auzul în timp ce o ploaie de oţel răpăia pe flan­curile blindate ale vasului. Propriile noastre tunuri de mic calibru scoteau limbi roşii către bombardierele ata‑cotoare, bum, bum, bum, iar mitralierele ţăcăneau care mai de care mai tare.
Ghemuiţi lângă pasarelă, speriaţi, dar în acelaşi timp şi păcut stârniţi — oare nu era acesta botezul focului? — căutam în zadar să ne dăm seama ce se întâmpla. Avioa­nele reveneau acum năpustindu‑se in picaj spre noi, mugind furios, apoi un şuierat caracteristic acoperi zgo­motul motoarelor şi Bătrânul urlă:
— Pe burtă! Asta‑i pentru noi!
Avu loc o explozie şi vasul se cutremură. Se auziră îndată şi alte bombe ţipând ca păsările de pradă, dar aces­tea se îndreptau spre celălalt vas. Jerbe de apă şi foc l‑au înconjurat iluminând chipurile noastre încremenite. După numai câteva secunde nava cealaltă era pradă flăcărilor ce se învârtejeau mugind. Bateria A.A. Încă mai trăgea, săgetând roşu şi galben prin fumul dens. Un avion se prăbuşi pe teuga din faţă şi fu înghiţit imediat de flăcări. Brusc am avut senzaţia că mi‑au plesnit timpanele. Nu mai auzeam nimic. Banda sonoră a filmului pe care îl ur­măream s‑a întrerupt. M‑am ridicat să privesc marea arzând, am căzut pe spate şi am descoperit că auzeam din nou. Gheizere de foc şi apă se înălţau spre cer. În mărun­taiele vaporului răsunară mai multe explozii. Unul dintre cele trei coşuri ale navei noastre se ridică încet în întu­neric. O viziune stranie, ireală, de necrezut.
— La dracu, ne scufundăm!
Dinlăuntrul vasului răzbătea neîntrerupt vacarmul iscat de groaza sutele de băieţi închişi pe coridoare. În­clinarea se mărea clipă de clipă, Ne‑am privit nehotărâţi. Apoi am sărit.
Înălţimea ce ne despărţea de suprafaţa apei era atât de mare încât mi se pare că nu o voi atinge niciodată. Şi apoi, dintr‑odată, ea se închise deasupra mea şi am coborât, am tot coborât având impresia că trupul mi se frânge în două. Urechile îmi bubuiau şi ţiuiau, în cap pocnea ceva, din ce în ce mai repede şi mai tare. În cele din urmă nu am mai rezistat, am abandonat. Te‑ai dus pe copcă, aici rămâi. Şi chiar atunci capul meu străpunse suprafaţa, iar plămânii îndureraţi traseră cu lăcomie aerul preţios ce le fusese refuzat. Un val îmi trecu însă peste cap şi am început să dau frenetic din mâini şi din picioare, în­cercând să mă depărtez de vasul care avea să se scufunde dintr‑o clipă în alta, trăgându‑mă şi pe mine în adânc. În faţa ochilor îmi dansau şi sclipeau toate culorile curcubeului. Nu ştiam încotro înotam. Înotam, pur şi sim­plu. Mă luptam pentru viaţa mea, în ciuda muşchilor ce protestau şi mă implorau să guste pacea morţii. Instinctul de conservare a fost, slavă Domnului, mai puternic decât muşchii mei, mai puternic decât plămânii mei sufocaţi, mai puternic chiar decât voinţa mea. Era mai puternic decât orice, făcându‑mă să mă agăţ, râzând, plângând, pe jumătate inconştient, de o geamandură ce plutea, ivită din neant.
Cu braţele încolăcite pe geamandură m‑am lăsat pur­tat. Valuri negre cu creasta înspumată m‑au ridicat cu repeziciune şi m‑am pomenit pe vârful unui munte de apă, gata să mă prăbuşesc în vâltoarea unei prăpăstii pe care cu groază nebună o vedeam urcând spre mine. Eram conştient că scoteam ţipete isterice, dar în vacarmul va­lurilor nu le auzeam. Undeva, departe, cerul era ca de purpură, dar atât cât puteam cuprinde cu privirea nu era decât apă, o apă neagră, sălbatică, năvalnică, înspăimân­tătoare.
Dar rechinii? Or fi oare rechini în Mediterana? Bineînţeles că sunt! Am început să dau din picioare cum se nimerea, foarte curând însă am obosit şi a trebuit să înce­tez. Gândul m‑a dus apoi la Bătrânul, la Porta şi i‑am chemat urlând în beznă:
— Bătrânee! Portaaa! Portaaa!
Nu mi‑a răspuns decât mugetul valurilor şi am înce­put din nou să hohotesc cu disperare, chemând, în spaima mea, pe mama şi pe Ursula. Brusc mi‑am dat seama cât de ridicol sunt şi m‑am luat singur la rost:
— Păstrează‑ţi firea, fir‑ar să fie!
Am izbucnit în râs, scheunând ca o hienă, scoţând su­nete discordante, prea puţin omeneşti. Până la urmă am izbutit să mă stăpânesc, dar am continuat să plâng înce­tişor. Toată noaptea valurile m‑au scuturat, epavă nefe­ricită, vomitând şi plângând, dar agăţată cu încăpăţânare de viaţă.
Un glas care strigă în întuneric? Mi‑am încordat auzul. Da, într‑adevăr, un glas. Acolo! Nu. Aiurea! Erau morţi cu toţii. Nimeni nu scăpase. În afară de mine, care nu aveam să întârzii să crăp şi eu. Singur în nemărgi­nirea asta. Toţi au murit. Au ei altceva mai bun de făcut decât să te caute pe tine. Nu‑s decât nişte ticăloşi, nişte lepădături. Trebuie să fii smintit să aştepţi ajutor de la ei...
Totuşi trebuie să mai fie cineva. Să supravieţuiască pentru a crăpa apoi, după ore de suferinţă şi deznădejde, ar fi prea absud. După ce îşi vor fi bifat listele şi vor afla numărul şi numele celor dispăruţi, vor începe cerce­tările. Şi să caute pe cine? Pe tine, un ocnaş! Nu, zău!
Se lumina de ziuă. Obiectul acela, acolo... Un om agă­ţat de o geamandură de salvare, la fel ca tine? Lasă‑te de bancuri, ai început să vezi lucruri ce nu există, îţi iei dorinţele drept realităţi...
Dar era într‑adevăr Porta. Cu un rânjet lat, scoase vechea sa beretă neagră dintr‑un buzunar interior şi şi‑o puse pe cap în chip de salut.
— Ce plăcere să ne întâlnim, dragul meu! Şi dum­neavoastră aţi coborât la plajă? Cam umed, nu‑i aşa, o baie însă n‑a făcut rău la nimeni.
— Porta! Pramatie bătrână!
Eram pe jumătate nebun şi ochii îmi spuneau că şi el era la fel.
— Porta! Ştii cumva unde‑i bătrânul?
— Ştiu, zise făcând un gest larg. Ca toată lumea, e undeva prin zeama asta... Dar dacă‑i cu botul deasupra ori dedesubt, mister!
Am legat la repezeală centurile noastre pentru a nu risca să fim despărţiţi de curent, după care Porta urmă:
— S‑ar părea că aşteptăm acelaşi tramvai, domnule dragă.Măcar de n‑ai fi atât de slab...Nici măcar cu ce să‑ţi umpli un dinte găunos. Dar va fi foarte emoţionant când peste vreo sută de ani voi povesti dragilor mei nepoţei cum şi‑a salvat cândva bunicul lor, Jeseph Porta, preţioasa existenţă, mulţumită unui sac cu oase pe nume Sven. Nu eşti mândru să‑ţi închei cariera în burta celui mai bun soldat al Führer‑ului? Cum mă întorc acasă îţi ridic o statuie. Cum o vrei, din bronz sau din granit?
Deodată scoase un urlet arătând la orizont silueta unui vas:
— Tramvaiul nostru!
Ne‑am întrecut în ţipete, însă vasul dispăru.
— Cară‑te, nenorocitule! conchise Porta răguşit. Chiar dacă venea, nu ne‑am fi urcat noi în şandramaua lor de barcă, nu‑i aşa, Sven?
În felul acesta s‑a scurs dimineaţa. Atunci când izbutea să străpungă norii, soarele era dogorâtor, abru­tizant. Eram pe jumătate mort de oboseală, Porta însă continua să peroreze.
— Ia, de pildă, pescăruşii: puţin le pasă lor de toate astea. Dacă am avea aripi, ce ne‑am mai distra; dar stăm aici cu fundu‑n apă şi nu‑i nimic de făcut! O viaţă întreagă te fereşti să te apropii de mare şi primul lucru pe care‑l face armata asta nenorocită este să te trimită în larg, fără să te întrebe. Aşa cum am spus‑o mereu, în meseria de soldat nu există viitor. Fiule, promite‑mi să nu te faci niciodată general! Măcar de n‑ar fi atât de umed...
— Porta, crezi că vom scăpa?
— Să scăpăm? Sunt foarte sigur că nu vom scăpa, împacă‑te cu gândul, fiule. Dar dacă începi să te smiorcăi îţi acord una de‑ai să te întrebi de unde ţi s‑a tras! Fă‑mi plăcerea şi ţine‑ţi mutra deasupra pişălăului ăsta de ba­lenă, ne‑am înţeles? Îţi spun eu când ai voie să te îneci. Până atunci fii fericit că nu te afli într‑o pâlnie infectă de obuz ascultând serenada artileriei. Oh! desigur, gropile alea mici din no man's land8 sunt de neînlocuit pentru cei care au tendinţă spre constipaţie, dar aici — şi e mai mult decât ţi se cuvine — nu numai că te poţi scăpa în izmene, dar te şi trezeşti spălat şi curat. O chestie pe care n‑o poţi avea într‑o groapă de obuz...
Setea care ne chinuia izbuti să pună capăt vorbăriei fără sfârşit a lui Porta. Cu puţin înainte de zorile zilei a doua, un avion italian zbură deasupra noastră şi aruncă o barcă pneumatică care ateriză la douăzeci de metri de noi. Râzând şi plângând, Porta urla:
— Îţi mulţumim, bătrâne macaronar!
Ne‑a fost mult mai greu decât crezusem să străbatem cei douăzeci de metri şi să ne căţărăm în barcă. Am trecut fiecare într‑o parte a bărcii, am încercat primul, însă am alunecat sub ea şi era să mă înec de atâta râs. Un râs con­vulsiv provocat de epuizarea fizică şi nervoasă. În cele din urmă ne‑am văzut amândoi înăuntrul bărcii pneu­matice şi primul lucru pe care l‑am făcut a fost să ne strângem solemn mâinile.
— Ne mai lipseşte doar o pereche de cărţi!
Cărţi de joc nu erau la bord, în schimb comparti­mentul etanş cuprindea cutii cu lapte, carne uscată, biscuiţi şi patru sticle cu rachiu. După ce am mâncat bine şi am băut bine, ne‑am lungit sub prelată şi... noapte bună! La mijlocul nopţii ne‑a trezit frigul. Ne‑am încălzit lovindu‑ne unul pe celălalt, am mai tras o duşcă bună de rachiu şi din nou noapte bună, în căldura recâştigată. Acest al doilea somn ne‑a ţinut până aproape de amiază. Scotocind iar prin compartimentul etanş am dat peste o cutie cu rachete semnalizatoare şi un bidon ce conţinea un ulei galben care, vărsat în apă, se împrăş­tia formând o uriaşă pată aurie, ce putea fi văzută de la mare înălţime. Am urmat întocmai instrucţiunile, am tras două sau trei rachete, zbierând ca la focurile de artificii, am cântat apoi un cântec german, unul englezesc şi unul franţuzesc. Am devorat şi ultimele resturi ale proviziilor, exceptând câţiva biscuiţi, făcându‑ne că trişăm dar împărţind totul frăţeşte şi în sfârşit, am început să vorbim de ceilaţi, dintre ei, de sigur, mulţi erau morţi.
— Va trebui să le trimitem scrisori acasă, pentru mamele, nevestele şi iubitele lor, oftă Porta.
Ursula.
În dimineaţa următoare am băut rachiul ce mai ră­măsese, în timp ce ronţăiam ultimii biscuiţi.
— Felul următor e fileu de bocanc. Cum îl vrei pe al tău? Cu trufe ori cu sos de vanilie?
În ziua aceea am întâlnit un cadavru, menţinut la su­prafaţă de centura de salvare. A fost destul de greu să‑l săltăm la bord. Era un subofiţer şi avea arsuri oribile la picioare şi pe abdomen.
Din acte reieşea că se numea Alfred König, din Regimentul 161 artilerie, concentrat de trei ani, în vârstă de douăzeci şi doi de ani, căsătorit cu Irma Bartels, de douăzeci de ani, originară din Berlin
Portofelul său conţinea câteva fotografii prezentân­du‑l împreună cu o tânără femeie blondă, destul de dră­guţă. I‑am golit buzunarele înainte de a‑l reda mării.
— Şi un gând pios de la noi, pentru toţi cei care plătesc între două ape în scârnăvia asta de acvariu, spuse Porta. Voi scrie Irmei o scrisoare frumoasă, să‑i spun că ai murit ca un erou, ucis pe loc, un glonţ, drept în inimă, după ce ai ţinut piept, timp de patru zile, la forţe inamice superioare ca număr. Da, cunosc formulele convena­bile, aşa încât Irma să poată repeta prietenelor, cu mân­drie, că Alfred al ei a căzut cum se cuvine, după toate regulile, luptând pentru glorioasa şi putreda sa patrie. N‑am să scap o vorbă despre faptul că ai fost fript precum o gânscă şi băgat apoi la ciorbă. Poate că în clipa asta Irma e lungită pe patul ei şi mai citeşte o dată ultima ta scrisoare, în care îi spuneai că eşti sănă­tos, că te gândeşti mult la ea şi că îi eşti credincios şi nu tu vei fi acela care să‑şi vâre nasul prin nenumăratele ispite ale Neapolelui. După ce îşi va şterge o lacrimă, îi va lăsa pe tipul de la gaze să plece fără a‑i arăta altceva decât unde este contorul... Asta‑i viaţa pe care o duce biata Irma! În fiecare zi îşi pune centura de castitate, iar Führerul i‑a trimis ce avusese mai bun pe fundul mării. Şi curând va primi o carte poştală sim­plă, din partea armatei, scurtă şi sută‑n sută cazonă:
„Subofiţerul Alfred König, din Regimentul 161 Arti­lerie, a căzut la datorie la 30 septembrie 1940 luptând eroic pentru Führer şi patria sa".
Dedesubt, parafa şi semnătura neciteaţă a unui ticălos de ofiţer şi, mai jos, scris cu frumoase litere gotice, ca un citat din biblie:
Führer‑ul va mulţumeşte. Heil Hitler!
Arătându‑şi indignarea, Porta slobozi un vânt viguros şi, plimbându‑şi privirea peste nemărginirea cenuşie, urmă:
— Timp de câteva zile micuţa Irma va fi mereu cu ochii roşiţi de plâns şi va purta scrisoarea în poşetă. Poate se va întâlni cu câţiva ce se vor arăta înduioşaţi de ea, dar nu prea mulţi, pentru că nu e singura în situaţia asta şi dacă ar fi să consolăm toate durerile n‑am mai isprăvi, doamnă Untel, nu ştiţi de unde aş putea face rost de o livră de unt? Dar prima oară când a venit din nou tipul de la gaze Irma îi va arăta nu numai unde se află conto­rul şi în felul ăsta, dispariţia lui Alfred ar avea şi partea sa bună, căci el nu venea în permisie decât o dată pe an, în timp ce tipul de la societatea de gaze trece în fiecare luni şi nu riscă să fie ucis pentru Führer, pentru că are de pe acum un picior de lemn!... Cine ştie? Poate ajun­gem în Spania. Să ciugulim o pipiţă cu părul negru şi cer­cei în ureche, dacă‑mi este îngăduit să mă exprim astfel...
Mă chinuia setea în asemenea hal încât vorbăria neîntreruptă a lui Porta îmi era din ce în ce mai greu de suportat.
— Ia mai ţine‑ţi clanţa! Te gândeşti cum să le pui fustele‑n cap spanioloaicelor când tu eşti pe cale să crăpi de foame şi de sete!
— Să crăp! Ai înnebunit? Crezi cumva că Forţele Aeriene Regale Italiene ne‑au făcut cadou bărcuţa asta superbă ca noi să crăpăm în ea? Ar fi o insultă adusă regelui Italiei. Şi, pentru că tot veni vorba, oare la curtea capetelor încoronate latrinele or fi pluşate şi din aur? Îşi lăsă pantalonii în vine şi se aşeză cu fundul peste marginea ambarcaţiunii. Din când în când câte un val îi biciuia posteriorul.
— Uiii! mă gâdilă, la naiba! In schimb e foarte higie­nic. Ar trebui să încerci şi tu. E chiar mai plăcut decât la curtea regelui Italiei...
— Porta, nu mai ai haz.
Vitalitatea lui mă uluia şi mă obosea, pentru mine era la fel ca un zid alb în soarele după‑amiezii. Dar de fiecare dată când simţeam că voi sări să‑l strâng de gât, ochii săi mă opreau brusc. Îmi spuneau că, în ciuda felu­lui său de a fi batjocoritor, ne aflam şi unul şi celălalt în aceeaşi stare.
Apoi până şi aceasta sfârşi prin a mă scoate din sărite şi sunt sigur că dacă n‑am fi zărit un vas la orizont, chiar înainte de a se lăsa întunericul, aş fi fost în stare să‑l su­grum. Ne‑am putut semnala însă prezenţa cu ajutorul rachetelor noastre de semnalizare şi, în mai puţin de o oră, ne lepădăm păcura ce ne năclăia părul sub un duş fierbinte, la bordul distrugătorului italian. După aceea am fost băgaţi în paturi uscate, călduroase, ne‑a fost ser­vit un munte de spaghete stropite cu vin roşu şi am fost lăsaţi să dormim buştean.
În ziua următoare am aflat de la marinari că mare parte dintre naufragiaţi fuseseră salvaţi şi regrupaţi la Neapole, unde urma să fim debarcaţi şi noi. Ne‑a vizitat medicul de bord, care ne întrebă cum ne simţim, ne privi cu atenţie şi plecă aşa cum venise. În timp ce stam de vorbă ne‑am amintit de camarazii noştri şi Porta oftă cu tristeţe:
— Va fi o treabă tare neplăcută să‑i scriem soţiei Bă­trânului, pe când eram în permisie am fost să‑i văd şi ne‑am învoit cu toţii să ne revedem peste şase luni, până atunci războiul fiind terminat şi revoluţia consumată. La naiba, să sperăm că Clubul Regal Al Piraţilor‑Maca­ronari l‑a pescuit şi pe el şi acum se află în vreun birt din Neapole pătându‑şi reputaţia într‑un anturaj de­ocheat... Dar ce bat eu câmpii? Bineînţeles că l‑au pes­cuit pe Bătrân! Ce s‑ar face Rommel fără el, în Africa de Nord? Nu s‑ar descurca niciodată fără Bătrânul, chiar avându‑ne pe noi consilieri...
Nici n‑am ajuns bine la Neapole că am şi stârnit un tărăboi cumplit.
— Ce maior, care maior? Puţin ne pasă nouă! Nu ţine milităria cu noi, până nu ştim ce‑i cu Bătrânul! Cre­deţi că pentru propria noastră plăcere ne‑am lăsat tor­pilaţi şi zile în şir ne‑au făcut ochi dulci rechinii Medi­teranei? Bătrânul e prietenul nostru şi cât timp nu ştim dacă‑i viu ori mort, pentru noi maior sau colonel e la fel. N‑aveţi decât să ne împuşcaţi, să ne băgaţi la pârnaie, ne doare‑n cot!
Nu eram în stare să prezentăm lucrurile ceva mai moderat, ne lipseau câteva doage... Venise reacţia. Nu puteam suporta mai mult. Spre norocul nostru şi‑au dat seama în ce ape ne scăldam iar maiorul se nimeri a fi un tip cumsecade. Relaţiile noastre se mai îmbunătăţiră, mai ales după ce ne spuse că Bătrânul se aflase în celă­lalt transport de trupe şi trecuse el însuşi cam prin ace­leaşi încercări.
Feldwebel‑ul de la magazia de echipament îl recu­noscu pe Porta şi îi strânse mâna zâmbindu‑i deschis. I‑am povestit odiseea noastră şi, când l‑am întrebat dacă nu auzise cumva de Willie Beier, ne‑a lăsat să ne căutăm singuri ţoalele în magazie şi dispăru în biroul său.
Nu după mult timp ne‑a chemat înăuntru, nădăjduia să afle veşti peste câteva minute.Ne oferi şnaps şi ţigări şi ne ceru amănunte despre naufragiul celor două nave; la care Porta îi răspunse fără chef. Eram prea nerăbdă­tori să aflăm ceva precis, iar cele câteva minute de aştep­tare ni se păreau nesfârşite. Aveam impresia că Bă­trânul se afla undeva nu departe şi că eram împiedicaţi cu bună ştiinţă să ajungem la el. Sună telefonul.
— Alo, da?... Da... Unde anume?... Mulţumesc.
Feldwebel‑ul se întoarse spre noi, parcă îi văd şi acum zâmbetul.
— E în barăcile Marinei, lângă port...
Acel Feldwebel cred că a înţeles, cel puţin aşa nădăj­duiesc, că nu nerecunoştinţa sau necuviinţa ne‑au pro­pulsat pe uşă afară, pe mine şi pe Porta, fără a‑i mai mul­ţumi. Dar la o vreme de război un prieten este de ne­preţuit, ceva cu totul deosebit. Ceva ce descoperi în sin­gurătatea apocaliptică a Marii Harababuri, un lucru pe care ştii că îl poţi pierde dintr‑o clipă într‑alta şi de a cărui valoare eşti pe deplin încredinţat...
Următoarele patru sau cinci zile s‑au scurs în linişte. Nu aveam nimic de făcut. Ne‑am dus să vizităm Pompeiul şi Vezuviul, al cărui crater parcă fusese anume creat pen­tru a fi ţinta sarcasmelor lui Porta.
Şi apoi, într‑o bună. dimineaţă, am fost îmbarcaţi în avioane de transport şi adio Italia! Douăsprezece aparate de acelaşi tip zburând în formaţie „V", escortate de avi­oane de vânătoare. Mediterana s‑a mistuit în urma noastră pe când zburam la mare înălţime deasupra munţilor în­tunecaţi. Din loc în loc zăream un lac, un oraş. Am fă­cut două escale până ara ajuns la ţinta călătoriei noastre, oraşul Wuppertal, din Westfalia. Am străbătut apoi în marş oraşul, până la cazarma Eberfeld. Acolo ne‑au îm­părţit în trei companii — era tot ce se mai putea încropi cu supravieţuitorii — şi am pornit spre frontul de răsărit, urmând a fi încorporaţi în Regimentul 27 (disciplinar) Blindate.


(va urma)