George Orwell
Winston o visează pe mama lui.
Trebuie
să fi avut, socoteşte el în minte,
vreo zece-unsprezece ani când
a dispărut mama lui. Era o femeie înaltă, ca o statuie, şi destul
de tăcută; avea mişcări lente şi un păr blond minunat. Pe tatăl
lui nu şi-l aminteşte
prea bine: doar atât, că era tuciuriu şi slab, întotdeauna
îmbrăcat corect,
cu haine închise la culoare - mai ales tălpile foarte subţiri de
la pantofii
tatălui său şi le aminteşte - şi că purta ochelari. Este
convins că şi unul
şi celălalt au fost înghiţiţi într-una dintre marile epurări
ale anilor cincizeci.
Se
face că mama lui stă undeva sub el, mult mai jos, ţinând-o în
braţe pe
sora lui. Despre sora lui nu-şi aminteşte decât că era un copil
micuţ şi slab,
care nu scotea niciodată nici un sunet, dar avea ochi mari şi
atenţi. Şi mama
şi sora lui se uită în sus, spre el. Se află, amândouă, într-un
loc subteran
oarecare, în fundul vreunui puţ, de pildă, sau în vreun mormânt
foarte
adânc, dar locul respectiv, deşi se găseşte şi aşa cu mult sub
picioarele
lui, se afundă văzând cu ochii. Poate că sunt în salonul cutărui
vas
care se duce la fund şi se uită la el prin apa din ce în ce mai
sumbră. Mai
este încă aer în salonul acela, încă îl mai pot vedea, şi el
pe ele, dar se scufundă,
se scufundă în apele întunecate care din clipă în clipă le vor
ascunde
vederii lui pentru totdeauna.
El este undeva afară, la lumină şi la aer,
în timp ce mama şi sora lui sunt supte către moarte şi ele sunt
acolo jos tocmai
fiindcă
el
este aici sus; ştie şi el treaba asta şi o ştiu şi ele, şi li
se poate
citi pe chipuri că ştiu. Nu există, însă, nici urmă de reproş
pe feţele sau
în inimile lor, nu există decât atât, conştiinţa că ele
trebuie să moară pentru
ca el să trăiască şi că asta face parte din ordinea de neclintit
a lucrurilor.
Nu-şi
mai aduce aminte ce anume s-a petrecut, dar în
vis este conştient
că, într-un fel sau altul, mama şi sora lui şi-au sacrificat
viaţa pentru ca el să trăiască. Este unul dintre acele vise care,
deşi păstrează decorul
caracteristic viselor, sunt o continuare a activit aţii intelectului
treaz şi în care devii conştient de anumite fapte şi idei care ţi
se par inedite şi valoroase şi după ce te trezeşti.
Ceea
ce-l izbeşte acum, prin vis, este faptul că moartea mamei lui, cu
aproape
treizeci de ani în urmă, a fost tragică şi nefericită, dar
într-un fel care
acum, în ziua de astăzi adică, nu mai este posibil. Tragismul, aşa
cum îl vede el, ţine de nişte vremuri mai îndepărtate, de un
trecut în care mai existau
viaţa particulară, dragostea şi prietenia, în care membrii unei
familii stăteau alături unul de altul, fără să aibă nevoie de
motivaţie pentru asta. Amintirea
mamei lui îi rupe inima pentru că mama lui a murit iubindu-i pe el
când el era prea mic şi prea egoist ca s-o iubească la rândul lui
şi pentru că,
într-un fel anume - dar concret în ce fel nu-şi mai
aduce aminte -, s-a sacrificat
pe ea însăşi unei concepţii despre loialitate care era deopotrivă
personală
şi imuabilă. Aşa ceva este clar că nu se mai poate întâmpla în
ziua de astăzi. Azi există frică, ură şi durere, dar nu mai
există nici o demnitate
a sentimentelor, nici un regret profund sau complex.
Toate
acestea i se pare acum, în vis, că le vedea atunci în ochii mari
ai
mamei şi ai surorii lui, care se uitau în sus la el, prin apa din
ce în ce mai întunecată, de la sute de metri sub el şi
scufundându-se şi mai adânc.
Deodată,
brusc, se face că stă pe o iarbă deasă, scurtă, într-o seară
de vară,
când razele piezişe ale soarelui aruncă limbi de aur peste
pajişte. Peisajul
care i se întinde înaintea ochilor îi revine atât de frecvent în
vise, încât
niciodată
nu este pe deplin sigur dacă l-a văzut sau nu în realitate. Când
se trezeşte, îl numeşte în gând Tărâmul de Aur. Este de fapt o
păşune veche,
cu iarba roasă de iepuri, cu o potecă şerpuind de la un capăt la
altul şi
cu câte un muşuroi de cârtiţă din
loc în loc. în liziera de pe partea cealaltă,
crengile ulmilor foşnesc încet în adierea vântului, iar frunzele
abia se
mişcă, în mase compacte, ca părul unei femei. Undeva, prin
apropiere, deşi
nu se vede, curge liniştit un pârâu limpede. Pe sub sălciile
de pe maluri,
apa formează băltoace în care înoată ochene. Fata cu părul
negru vine
înspre el peste pajişte. îşi smulge hainele de pe ea, parcă
dintr-o singură
mişcare, şi le azvârle cât colo cu dispreţ. Are trupul alb şi
neted, dar nu
trezeşte în el nici o dorinţă şi, de fapt, abia dacă el se uită
la trupul ei. Ceea
ce-l copleşeşte în clipa aceasta este admiraţia pentru gestul cu
care fata
îşi aruncă hainele în lături, în graţia şi nevinovăţia lui,
gestul ei parcă ar anihila o întreagă civilizaţie, un întreg
sistem de gândire, ca şi cum Fratele cel
Mare şi Partidul şi Poliţia Gândirii ar putea fi proiectate în
nefiinţă printr-o
singură şi splendidă mişcare a braţului. Şi gestul fetei ţine
de trecutul
îndepărtat. Winston se trezeşte cu cuvântul „Shakespeare”
pe buze.
Tele-ecranul
difuzează un fluierat asurzitor, care insistă pe aceeaşi notă
timp de treizeci de secunde. Este şapte şi cincisprezece, ora de
trezire pentru
funcţionari. Winston se urneşte din pat gol - pentru că un membru
al Partidului Exterior primeşte numai trei mii de cupoane pentru
îmbrăcăminte
pe an şi o pijama costă şase sute - şi-şi trage pe el un maiou
jerpelit şi un şort, care zac aruncate pe un scaun. Peste trei
minute încep Mişcările Fizice,
în clipa următoare, însă, îl apucă un acces violent de tuse,
aşa cum păţeşte
aproape de fiecare dată când se scoală din pat. Tuşea îi goleşte
plămânii
atât de tare, încât numai întins pe spate şi trăgând cu calm o
serie de
respiraţii profunde izbuteşte să-şi recapete suflul. I s-au
umflat şi venele de
efortul tuşitului, iar ulceraţia varicoasă a început din nou să-i
dea mâncărimi.
-
Treizeci la patruzeci, alinierea !! - latră o voce ascuţită de
femeie. Treizeci la patruzeci, alinierea, vă rog! Luaţi poziţia de
începere, treizeci la patruzeci!
Winston
sare în poziţie de drepţi în faţa tele-ecranului, pe care a
apărut
deja imaginea unei femei destul de tinere, uscăţivă, dar
musculoasă, în
ţinută de sport şi încălţată cu papuci de gimnastică. -
îndoirea şi-ntinderea
braţelor! - zbiară instructoarea.
Ritmul la mine! Unu,
doi,
trei, patru!
Unu,
doi,
trei, patru! Haideţi, tovarăşi, mai multă viaţă-n mişcări!
Unu,
doi,
trei, patru! Unu,
doi,
trei, patru!...
Durerea
provocată de accesul de tuse nu i-a alungat cu totul din minte,
lui Winston, impresia lăsată de vis, iar mişcările ritmice ale
exerciţiului
de înviorare au darul de a i-o readuce în minte. Tot aruncându-şi
braţele mecanic înainte şi înapoi, cu acea mină de neclintită
satisfacţie întipărită
pe faţă, care este considerată potrivită în timpul Mişcărilor
Fizice, se
străduieşte să parcurgă, în gând, drumul invers, către
perioada cea mai tulbure
a primei lui copilării. Extraordinar de greu îi vine să-şi
reamintească.
Dincolo de ultimii ani cincizeci, totul devine confuz. Neavând
nimic palpabil de luat
ca reper, până şi propria-ţi viaţă îşi pierde contururile
clare, îţi aminteşti detaliile unor întâmplări, fără să le
mai poţi reconstitui
atmosfera, şi apoi mai sunt şi lungi perioade goale, albe, de care
nu poţi lega nimic.
Totul
era altfel pe atunci. Până
şi numele ţărilor, până şi forma lor pe hartă
erau altele. Aerobaza Unu, de exemplu, nu se numea aşa în zilele
acelea;
se numea Anglia, de fapt Marea Britanie, deşi Londra - despre asta
chiar
că ar putea pune mâna în foc - s-a chemat dintotdeauna Londra,
în schimb,
nu-şi aminteşte cu siguranţă de nici o perioadă în care să nu
fi fost război,
deşi se pare că în copilăria lui a fost o perioadă destul de
lungă de pace,
fiindcă una dintre primele lui amintiri este legată de un raid
aerian care
a luat pe toată
lumea prin surprindere - cel puţin lui aşa i s-a părut. Asta
se întâmpla cam prin anii când peste Colchester a căzut bomba
atomică.
Raidul în sine nu şi-l aminteşte, în schimb şi astăzi simte
mâna tatălui
său, cum îl ţinea pe el strâns de mână în timp ce coborau
nişte scări în
jos, în jos, din ce în ce mai jos, către un loc oarecare aflat
adânc în pământ.
Scara cobora în spirală şi zdroncănea sub paşii lui şi până
la urmă aşa de tare i-au obosit picioarele, încât a început să
bâzâie şi au trebuit să se oprească să-şi mai tragă sufletul.
Mama lui, în felul ei lent şi visător, venea după
ei doi, mult mai în spate. Ea o ducea în braţe pe sora lui mai
mică -sau
poate nu ducea decât o legătură de pături: nu ştie sigur dacă
sora lui se născuse
deja pe-atunci. Până la urmă, au ajuns într-un loc zgomotos şi
aglomerat,
iar el, Winston, a văzut că era vorba de o staţie de metrou.
Erau
acolo unii care stăteau pe dalele de piatră de pe jos ; alţii,
strânşi
compact la un loc, stăteau pe paturi de fier aşezate unul peste
altul. Winston
şi mama lui şi tatăl lui şi-au găsit un loc pe jos, iar alături
de ei, pe un pat de fier, stăteau doi bătrâni, un bărbat şi o
femeie, lipiţi unul de altul. Bătrânul
avea un costum închis la culoare, modest, şi o şapcă de stofa
neagră
dată pe spate de părul foarte alb; avea faţa roşie şi ochii
albaştri şi plini de lacrimi. Duhnea a gin. Parcă i se evapora gin
din piele în loc de transpiraţie
şi n-ar fi fost imposibil ca şi lacrimile care i se revărsau din
ochi
să fi fost gin curat. Dar, cu toate că era destul de beat, avea şi
o suferinţă
oarecare, autentică şi insuportabilă, în felul lui copilăresc,
Winston
şi-a dat seama atunci că bătrânului tocmai i se întâmplase
cine-ştie-ce
lucru cumplit, ceva ce nu se putea nici uita, nici repara vreodat ă.
Ba chiar
i s-a părut că şi ştia despre ce era vorba. Cineva fusese ucis,
poate vreo
nepoţică pe care bătrânul o iubea. La fiecare câteva minute,
spunea:
-
Nu trebuia s-avem noi încredere-n ăştia. Am spus eu, mamă, sau
n-am
spus?!
Uite ce iese când te-ncrezi-n ăştia. Eu aşa am spus tot timpul.
Nu
trebuia s-avem noi încredere-n nenorociţii ăştia. Dar cine erau
nenorociţii
în care n-ar fi trebuit avut încredere - asta Winston nu a aflat
niciodată.
Cam
de prin vremea respectivă, războiul a fost literalmente
neîntrerupt,
deşi, teoretic vorbind, nu a fost mereu acelaşi război. Timp de
câte
luni, când era el copil, au avut loc lupte de stradă confuze chiar
în Londra,
dintre care pe unele şi le mai aminteşte încă, şi anume foarte
limpede.
Dar să contureze istoria întregii perioade, să spună cine se
lupta cu cine în fiecare moment - aşa ceva i-ar fi cu totul
imposibil, pentru că nici un
document scris şi nici un cuvânt rostit nu vorbeşte de vreo
grupare a forţelor alta decât cea prezentă. Uite, de exemplu în
momentul de faţă, în 1984
- presupunând că este, într-adevăr, anul 1984 -, Oceania se află
în război
cu Eurasia şi în alianţă cu Estasia. In nici o situaţie publică
sau particulară
nu se recunoaşte că ar fi existat vreodată vreun moment
în care cele
trei puteri să fi fost altfel grupate, în realitate, după cum el,
Winston Smith, ştie foarte bine, nu au trecut decât patru ani de
când Oceania era în război
cu Estasia şi în alianţă cu Eurasia. Dar acesta nu este decât un
amănunt
pe care el, cum-necum, îl ştie pe ascuns, fiindcă memoria lui nu
este suficient de bine disciplinată. Oficial, schimbarea alianţelor
nu a avut loc niciodată. Oceania este în război cu Eurasia: asta
înseamnă că Oceania este
dintotdeauna în război cu Eurasia. Duşmanul
din fiecare moment reprezintă
răul absolut şi, prin urmare, orice înţelegere cu el, trecută,
prezentă sau viitoare, este de neconceput. Chestia cea mai
îngrozitoare, se gândeşte
el pentru a zece-mia oară, în timp ce-şi trage umerii înapoi atât
de tare, încât îl dor (cu mâinile proptite în şolduri, îşi
roteşte corpul din mijloc, exerciţiu,
cică, bun pentru muşchii spatelui), chestia cea mai îngrozitoare
este
că s-ar putea să fie adevărat. Dacă Partidul poate să-şi bage
mâinile până
la coate în trecut şi să afirme, despre cutare sau cutare
eveniment: nu
a avut
loc niciodată - oare
nu este chestia asta mai înfricoşătoare şi decât tortura
şi chiar decât moartea?
Partidul
afirmă că Oceania nu a fost niciodată în alianţă cu Eurasia.
Iată,
însă, că el, Winston Smith, ştie că Oceania a fost în alianţă
cu Eurasia nu mai departe decât cu patru ani în urmă. Dar de unde
ştie el treaba asta? Numai
din propria lui conştiinţă care, oricum, mai are puţin şi
urmează să fie
anihilată. Dacă toţi ceilalţi acceptă minciuna pe care Partidul
le-o impune,
dacă toate documentele povestesc aceeaşi gogoriţă, atunci
minciuna
se transferă în istorie şi devine adevăr. „Cine controlează
trecutul”,
zice
o lozincă a Partidului, „controlează viitorul; cine controlează
prezentul controlează trecutul.” Şi totuşi, trecutul, deşi prin
însăşi natura lui supus
modificărilor, nu a fost niciodată modificat. Orice este adevărat
în clipa
de faţă a fost şi va fi întotdeauna adevărat. E foarte simplu.
Nu-ţi trebuie decât o nesfârşita
serie de victorii asupra propriei tale memorii rebele.
Controlul
realităţii, cum
i se spune, sau, în Nou-vorbă, dublugândit.
-
Pe loc repaus! - strigă instructoarea, ceva mai blând.
Winston
îşi lasă braţele să-i cadă pe lângă corp şi-şi umple din
nou plămânii
cu aer. Mintea îi alunecă în lumea ca un labirint a
dublugânditului. Să
ştii şi să nu ştii, să fii conştient de o totală veridicitate
în timp ce spui minciuni
cu grijă construite, să susţii în acelaşi timp două idei care
se exclud
reciproc, ştiind că sunt opuse, şi totuşi să crezi în amândouă;
să foloseşti logica împotriva logicii, să renegi morala în timp
ce o pretinzi altora,
să crezi că democraţia este imposibilă şi că Partidul este
păstrătorul democraţiei; să uiţi orice este necesar să uiţi,
pe urmă să readuci lucrul respectiv
în memorie exact când este nevoie de el şi să-l uiţi imediat din
nou;
şi, mai presus de toate, să aplici acelaşi proces de gândire
procesului însuşi.
Iată care este cea mai înaltă subtilitate : să provoci în mod
conştient inconştienţa
şi pe urmă să redevii conştient de actul de auto-hipnoză pe care
tocmai l-ai săvârşit. Chiar şi simplul fapt de a înţelege
cuvântul dublugândit
presupunea
folosirea dublugânditului. Instructoarea
a luat din nou poziţia de drepţi.
-
Şi
acum, să vedem cine îşi poate atinge vârfurile picioarelor!
-comandă
ea cu entuziasm. De la şold, vă rog, tovarăşi! Unu
-
doi! Unu
-doi!
...
Winston
detestă exerciţiul ăsta, fiindcă îi dă dureri ascuţite de jos
de la călcâie până sus la fese şi de multe ori sfârşeşte prin
a-i provoca un nou acces de tuse. Calitatea lui zice-se plăcută
iese din sfera meditaţiilor lui Winston.
Trecutul, se gândeşte, nu a fost doar modificat, a fost de fapt
distrus. Pentru că, uite, cum poţi să mai stabileşti cronologic
până şi întâmplarea
cea mai evidentă, când nu există nici un document în afară de
propria
ta memorie? încearcă să-şi aducă aminte în ce an a auzit pentru
prima
oară vorbindu-se de Fratele cel Mare. Trebuie să fi fost cândva
prin anii
şaizeci, dar când anume - asta îi este imposibil să precizeze.
Bineînţeles,
în cărţile de istorie a Partidului, Fratele cel Mare trece drept
conducătorul şi apărătorul Revoluţiei încă din primele ei
zile. Faptele lui de arme au fost, încetul cu încetul, împinse
înapoi în timp, p ătrunzând până şi în
lumea fabuloasă a anilor treizeci şi patruzeci, când încă se mai
plimbau pe
străzile Londrei capitaliştii cu pălăriile lor ciudate, de formă
cilindrică, în
automobile mari şi strălucitoare sau în trăsuri cu cai, care
aveau pereţii laterali
din sticlă.
Nu ai cum să ştii cât din legenda asta este adevăr şi cât este
invenţie. Winston nu-şi mai aduce aminte nici măcar Partidul
însuşi în ce
an şi-a început existenţa. Nu crede să fi auzit vreodată
cuvântul SOCENG
înainte de 1960, dar poate că, în forma lui din Vechivorbă -
adică Socialismul
Englez -,
termenul a existat şi mai înainte. Totul se topeşte în ceaţă.
Bineînţeles că, uneori, ţi se întâmpla să poţi pune degetul
pe o minciună
evidentă. De exemplu, nu este adevărat ceea ce pretind cărţile de
istorie
a Partidului, şi anume că Partidul ar fi inventat avioanele. El,
Winston,
îşi aminteşte că avioane existau şi pe vremea când el era copil
mic de tot. Dar nimic nu se poate dovedi. Nu există nici o probă. O
singură dată în viaţă a avut în mână un document care dovedea
incontestabil falşi fîcarea unui fapt istoric. Şi în ziua aia...
-
Smith!!
- răcneşte deodată vocea arţăgoasă de la tele-ecran. Şase mii
şapte'ş-nouă Smith W.!! Da, da, tu!
Apleacă-te
mai jos, te rog! Poţi şi mai
mult de-atât! Nu te străduieşti.
Mai jos, te rog! Aaa-şa,
tovarăşe!
Şi-acum,
toată lumea, pe loc repaus şi ochii la mine !
O
năduşeală fierbinte îl cuprinde brusc pe Winston, parcă din tot
corpul. Faţa îi rămâne, însă, la fel de imobilă. Niciodată să
nu-ţi arăţi disperarea!
Niciodată
să nu-ţi etalezi resentimentele ! O singură clipire din ochi
te poate pierde. Rămâne în picioare, urmărind-o pe instructoare
care îşi
ridică braţele deasupra capului - nu se poate spune că ar avea
graţie în mişcări,
dar le execută cu o precizie şi o eficienţă remarcabile -, se
apleacă înainte şi-şi bagă vârfurile degetelor de la mâini sub
degetele de la picioare.
-
Priviţi, tovarăşi! Aşa vreau să vă văd lucrând. Uitaţi-vă
din nou la mine. Am
treizeci şi nouă de ani şi am născut patru copii. Priviţi! Se
apleacă din nou.
Vedeţi? Genunchii mei
nu
sunt îndoiţi! Toţi puteţi executa această mişcare,
dacă vreţi cu adevărat, adaugă ea, îndreptându-se. Oricine sub
patruzeci
şi cinci de ani poate foarte bine să-şi atingă degetele de la
picioare.
Nu avem toţi privilegiul de a lupta în prima linie, dar cel puţin
ne putem menţine în formă. Gândiţi-vă la băieţii noştri de
pe frontul Malabar! Şi
la marinarii de pe Fortăreţele Plutitoare! Gândiţi-vă numai la
ce trebuie să
facă ei
faţă.
Haideţi, mai încercaţi o dată! Aşa, tovarăşe Smith, e mai
bine.
E mult
mai
bine! - adaugă ea încurajator, în timp ce Winston, aplecându-se
brusc, mai mult aruncându-se înainte, reuşeşte să-şi atingă
degetele
de la picioare, pentru prima oară după cine-ştie-câţi ani
Cu
acel oftat adânc, involuntar, pe care nici măcar în apropierea
tele-ecranului nu se poate abţine să-l scoată la începutul unei
noi zile de muncă, Winston
îşi trage scrievorbitorul către el, suflă praful de pe microfon
şi-şi pune ochelarii pe nas. Apoi derulează şi prinde la un loc
cu o clamă patru suluri
mici de hârtie care au sosit deja prin tubul pneumatic aflat în
dreapta biroului lui.
În
pereţii boxei sunt trei orifîcii. în dreapta scrievorbitorului, un
mic tub
pneumatic pentru mesaje scrise; în stânga, unul mai mare, pentru
ziare; iar
în peretele lateral, la îndemână lui Winston, se găseşte o
fantă mare, dreptunghiulară, protejată de un grătar de sârmă,
în care se aruncă hârtiile inutile.
Asemenea fante există cu miile sau cu zecile de mii prin toată
clădirea,
şi nu numai în fiecare încăpere, ci şi, din loc în loc, pe
fiecare coridor. Din cine-ştie-ce motiv, au fost poreclite găuri de
memorie. Când ştii
că un document urmează să fie distrus, sau chiar când vezi o
bucată de hârtie
inutilă, a devenit un gest automat să ridici apărătoarea de la
cea mai apropiată
gaură de memorie şi să arunci hârtia înăuntru, după care un
curent
de aer cald o poartă către imensele cuptoare ascunse undeva în
subsolurile
clădirii. Winston începe să studieze cele patru foiţe de hârtie
pe care le-a derulat. Fiecare dintre ele conţine câte un mesaj de
numai unul sau două rânduri, scrise în jargonul abreviat de care
se face uz în Minister în scopuri interne şi care nu este tocmai
Nouvorbă, dar constă, în mare parte, din termeni de Nouvorbă.
Mesajele sună astfel:
times
17.3.84 discurs
f.m. malrelatat africa verifică
times
19.12.83 prevederi
p3a trim 4 1983 greşeli tipar
verifică
variantă curentă
times
14.2.84 minabund
malcitat ciocolată rectifică
times
3.12.83 relatare
ordin zi f.m. dubluplus-nebune refe
nepersoane
rescrie întregeşte supsup anteclasat
Cu
un vag sentiment de satisfacţie, Winston pune al patrulea mesaj
deoparte: lucrare complicată, de răspundere, cel mai bine este s-o
lase
la urmă.
Celelalte trei sunt probleme de rutină, deşi pentru al doilea va
trebui, mai
mult ca sigur, să străbată nişte liste plicticoase de cifre.
Formează „Numere
vechi” la tele-ecran şi cere exemplarele respective din Times,
care,
după câteva minute de aşteptare, se ivesc din tubul pneumatic.
Mesajele
primite de el se referă la nişte articole sau ştiri despre care se
consideră, dintr-un motiv sau altul, că este necesar să fie
modificate - sau „rectificate”,
cum se spune în mod oficial. De exemplu,
din numărul din 17 martie
al ziarului Times,
aflai
că, în discursul din ziua precedentă, Fratele cel
Mare anticipase că frontul din sudul Indiei avea să rămână calm,
dar şi că
o ofensivă eurasiană avea să fie lansată în scurt timp în
nordul Africii,
în realitate,
însă, comandamentul suprem eurasian a lansat ofensiva în sudul
Indiei
şi a lăsat în pace nordul Africii. Prin urmare, este necesar să
fie rescris
un pasaj din discursul Fratelui cel Mare, în aşa fel, încât
acesta să anticipeze
chiar ceea ce s-a întâmplat.
Sau
în numărul din 19 decembrie trecut se publicau prevederile de
producţie
la diverse categorii de bunuri de consum pentru trimestrul patru
1983,
care era al şaselea trimestru al celui de-ai Nouălea Plan Trienal.
Numărul
de astăzi, însă, conţine declaraţia asupra producţiei reale,
din care se vede că prevederile au fost, la fiecare capitol, cu
totul şi cu totul greşite. Datoria
lui Winston este să corecteze cifrele iniţiale, făcându-le să
corespundă
cu cele ulterioare. Cât despre al treilea
mesaj, este vorba de o greşeală
foarte simplă, care poate fi îndreptată în câteva minute. Nu mai
departe
decât în februarie, Ministerul Abundenţei a făcut publică
promisiunea
- termenul oficial este „angajament ferm” - că raţia de
ciocolată nu se va reduce în cursul anului 1984. Or, după cum ştie
şi Winston,
raţia de ciocolată urmează să fie redusă de la treizeci la
douăzeci de
grame chiar săptămâna asta. Tot ce trebuie el să facă este să
înlocuiască promisiunea iniţială cu un avertisment că, în
cursul lunii aprilie, s-ar putea dovedi necesară o reducere a raţiei
de ciocolată.
De
îndată ce a rezolvat fiecare dintre cele trei mesaje, Winston îşi
ataşează
corecturile, dictate la scrievorbitor, numerelor respective din Times
şi
le împinge în tubul pneumatic. Pe urmă, cu o mişcare pe cât
posibil
inconştientă, mototoleşte mesajele iniţiale şi orice note pe
care şi le-a
făcut el însuşi şi le dă drumul în gaura de memorie, ca să fie
înghiţite de flăcări.
Ce
anume se întâmpla în labirintul invizibil
la care duc tuburile pneumatice nu ştie în detaliu, dar ştie aşa,
în general, că, odată corecturile considerate
necesare la cutare număr din Times
adunate
la un loc şi colaţionate,
numărul respectiv se retipăreşte, exemplarul original se distruge,
iar cel
ajustat se arhivează în locul lui. Acest proces de continuă
modificare
se aplică nu numai ziarelor, ci şi cărţilor, revistelor,
broşurilor, afişelor,
foilor volante, filmelor, înregistrărilor, desenelor animate,
fotografiilor
- într-un cuvânt, oricărui
text sau document care ar putea avea
o cât de mică semnificaţie politică sau ideologică. Zi de zi şi
aproape clipă
de clipă, trecutul este adus la zi. In acest fel, se poate dovedi cu
ajutorul
probelor documentare că orice previziune făcută de Partid a fost
corectă;
şi nici o ştire sau opinie care ar putea veni în conflict cu
nevoile momentului
nu este lăsată să rămână în vreo arhivă. Toată istoria este
un palimpsest
scris şi rescris indiferent de câte ori se dovede şte necesar. Nu
ai nici
o posibilitate de
a demonstra, odată acţiunea terminată, că a avut loc vreo
falsificare. Cel mai mare serviciu al Secţiei Documente, cu mult mai
mare decât cel la care lucrează Winston, este format, pur şi
simplu, din persoane a căror datorie constă în a depista şi aduna
toate
exemplarele din cărţi,
ziare sau documente care au fost înlocuite şi, deci, trebuie
distruse. Un
număr din Times
care,
din cauza schimbărilor în alianţele politice sau a unor
predicţii greşite făcute de Fratele cel Mare, a fost rescris poate
şi de zece
ori încă se mai găseşte în arhive cu data iniţială şi nici un
alt exemplar mai
vechi nu mai există, care să-l contrazică. Şi cărţile sunt
adunate şi rescrise
de mai multe ori si, de fiecare dată când sunt retipărite, nimeni
nu recunoaşte că ar fi avut loc vreo modificare. Nici măcar
mesajele scrise pe care
le primeşte Winston şi pe care el, de fiecare dată, le aruncă
imediat după
ce le rezolvă, nici măcar ele nu afirmă şi nu dau vreodată de
înţeles că s-ar
comite vreo falsificare: întotdeauna se referă la scăpări, la
erori, la greşeli de tipar şi citate greşite care trebuie să fie
îndreptate în interesul unei
cât mai exacte informări.
De
fapt, se gândeşte el în timp ce ajustează cifrele Ministerului
Abundenţei, nici măcar nu este vorba de o falsificare: înlocuieşte,
pur şi simplu,
o aberaţie cu alta. Cea mai mare parte a materialului cu care
lucrează
nu are nici un fel de legătură cu nimic din lumea reală, nici
măcar acel gen de legătură pe care o conţine o minciună
sfruntată. Statisticile sunt la
fel de fanteziste în versiunea lor originală, cum sunt şi în
versiunea aşa-zis rectificată. De multe ori, se presupune că sunt
compuse din cap. De exemplu,
previziunile Ministerului Abundenţei estimaseră producţia de ghete
în trimestrul respectiv la o sută patruzeci şi cinci de milioane
de perechi.
Producţia reală este dată ca fiind de şaizeci şi două de
milioane. Cu toate
astea, rescriind previziunile, Winston coboară cifra la cincizeci şi
şapte
de milioane, pentru a lăsa loc obişnuitei pretenţii că planul a
fost depăşit.
Oricum, şaizeci şi două de milioane nu este cu nimic mai aproape
de
realitate nici decât cincizeci şi şapte de milioane, şi nici
decât o sută patruzeci
şi cinci de milioane. Mai mult ca sigur că nu s-a produs nici
măcar
o singură gheată. Adică, de fapt, cel mai sigur este că nimeni nu
ştie cu siguranţă câte anume s-au produs, şi nici nu are nici o
importanţă. Tot ce ştii
este că în fiecare trimestru se produc cantităţi astronomice de
ghete pe hârtie,
în timp ce jumătate,
poate, din populaţia Oceaniei umblă desculţă. Şi la fel se
întâmpla cu fiecare categorie de produse şi cu toate faptele
scrise, mari
sau mici. Totul se topeşte într-o lume neguroasă unde, în cele
din urmă,
până şi anul devine incert.
Winston
îşi ridică ochii şi se uită peste hol. în boxa corespunzătoare
de pe partea opusă, lucrează de zor un bărbat mic de statură, cu
o mutră meticuloasă
şi o umbră de barbă, pe care-l cheamă Tillotson. Individul ţine
un ziar împăturit pe genunchi şi microfonul scrievorbitorului
foarte aproape de
gură. Are aerul că vrea să facă un secret din ce spune el acolo,
între propria-i
persoană şi tele-ecran, îşi ridică şi el ochii: lentilele
ochelarilor lui aruncă o lumină ostilă în direcţia lui Winston,
care nu-l cunoaşte mai deloc pe Tillotson şi habar nu are cu ce se
ocupă. La Secţia Documente, oamenii nu
se grăbesc să vorbească despre ce lucrează, în holul cel mare,
fără ferestre,
cu două rânduri de boxe şi un interminabil fâsâit de hârtii şi
zumzet
de voci care şoptesc în scrievorbitoare, sunt cel puţin zece inşi
pe care
Winston nu ştie nici cum îi cheamă, deşi în fiecare zi îi vede
fâţâindu-se
pe coridoare şi gesticulând la cele Două Minute de Ură. Ştie că
în boxa de
lângă a lui lucrează femeia cea mică de statură, cu părul
ca nisipul, care se
chinuie zi de zi să urmărească şi să radieze din presă numele
celor care au
fost vaporizaţi si, deci, se cheamă că nici nu au existat. Treaba
asta i se potriveşte,
pentru că şi soţul ei a fost vaporizat acum câţiva ani. Iar ceva
mai
încolo, peste vreo trei boxe, este o fiinţă blândă, searbădă
şi visătoare, care se numeşte Ampleforth, cu păr în urechi şi
cu un talent surprinzător de a
jongla cu versificaţia. Individul lucrează la producerea unor
versiuni deformate
- sau, cum li se spune, „texte definitive” - ale unor poeme care,
ideologic
vorbind, au devenit inoportune, dar, dintr-un motiv sau altul,
trebuie
să rămână totuşi în antologii. Şi holul ăsta, cu cei
cincizeci de lucrători
ai lui, cam atâţia sunt, constituie numai o subsecţie, o singură
celulă, dacă
se poate spune aşa, în imensa complexitate a Secţiei Documente.
Alături,
deasupra, dedesubt se află alte şi alte roiuri de funcţionari,
angajaţi într-un număr inimaginabil de lucrări. Sunt imensele
ateliere tipografice, cu sub-redactori,
cu experţi în tipărituri şi cu studiouri utilate cu o aparatură
complicată
de trucare a fotografiilor. Este şi subsecţia de teleprograme, cu
tehnicieni, producători şi echipe de actori aleşi special pentru
talentul lor de a
imita vocile. Sunt armatele
de arhivişti care nu au decât de întocmit liste de
periodice şi cărţi care trebuie date la revăzut. Sunt şi marile
magazii unde
se depozitează documentele corectate şi cuptoarele ascunse unde se
distrug
exemplarele originale. Şi undeva, cine poate şti unde anume, cu
totul necunoscute, stau capetele conducătoare care coordonează
toate eforturile
celorlalţi şi trasează liniile politice, în aşa fel, încât o
bucată de trecut
urmează să fie păstrată, cealaltă falsificată, iar a treia
ştearsă de pe faţa
pământului. Şi Secţia Documente, la urma urmei, nu este decât o
singură
branşă în Ministerul Adevărului, a cărui primă îndatorire nu
este aceea
de a reconstrui trecutul, ci de a oferi cetăţenilor Oceaniei ziare,
filme, cărţi
de şcoală, programe de tele-ecran, piese
de teatru, romane - orice modalitate
de informare, de educare, sau de recreere, de la statuie la lozincă,
de la poezia lirică la tratatul de biologie şi de la abecedar la
Dicţionarul
Nouvorbei. Şi Ministerul nu are numai de asigurat diversele
necesităţi
culturale ale membrilor Partidului, ci şi de repetat întreaga
operaţie
la un nivel mai jos, în folosul proletariatului. Există un lanţ
întreg de subsecţii separate, care se ocupă cu literatura pentru
proli, cu muzica, teatrul
şi distracţiile în general.
Aici se scot ziare de aruncat la gunoi, în care
nu găseşti aproape nimic altceva decât sport, crime şi
horoscopuri, se produc
povestioare senzaţionale de doi bani, filme numai despre sex şi
cântece
sentimentale compuse exclusiv prin mijloace mecanice, la un
caleidoscop special numit versificator. Există şi o întreagă
subsecţie - în Nouvorbă,
i se spune Pornosec
-
specializată în producerea celui mai abject soi
de pornografii, care se expediază în colete sigilate şi la care
nici un membru
al Partidului, cu excepţia celor care lucrează la ele, nu are voie
să se
uite.
Trei
mesaje noi au ieşit din tubul pneumatic de când Winston lucrează
la primele trei; dar sunt treburi simple şi le rezolvă până să-l
întrerupă
cele Două Minute de Ură. După Ură, se întoarce în boxa lui, ia
Dicţionarul Nouvorbei de pe raft, împinge scrievorbitorul într-o
parte, îşi şterge
ochelarii şi se apucă de lucrarea cea mai delicată, al patrulea
mesaj de
azi-dimineaţă.
Lui
Winston, cea mai mare plăcere în viaţă i-o dă munca pe care o
face.
Majoritatea lucrărilor sunt treburi plicticoase, de rutină, dar
printre ele se
mai strecoară uneori şi câte unele atât de dificile şi de
complicate, încât te
poţi pierde în ele la fel ca în profunzimile unei probleme de
matematic ă
-nişte
ticluiri subtile, în care nu ai nimic care să te ghideze, afară de
propriile tale
cunoştinţe în materie de principiile SOCENG-ului şi de propria ta
intuiţie
în legătură cu ce anume aşteaptă Partidul de la tine să spui.
El, Winston,
este bun la aşa ceva. De câteva ori i s-a încredinţat
rectificarea articolelor de fond din Times,
care
se redactează exclusiv în Nouvorbă. Derulează
din nou mesajul pe care l-a lăsat deoparte mai devreme şi care sună
astfel:
times
3.12.83 relatare ordin zi f.m. dublu-plusnebune
refe nepersoane
rescrie întregeşte supsup ante-clasat
în
Vechivorbă, adică în Engleza Standard, textul mesajului ar putea
fi
redat cam aşa:
Relatarea
Ordinului de Zi al Fratelui cel Mare apărută în numărul din 3
decembrie 1983 al ziarului Times
este
extrem de nesatisfăcătoare şi face referiri
la persoane non-existente. Rescrie în întregime şi supune
versiunea unei autorităţi superioare înainte de a o clasa.
Winston
se apucă să citească articolul incriminat, de la cap la coadă.
Din
câte îşi dă seama, ordinul de zi al Fratelui cel Mare conţinea
mai ales laude
la adresa activităţii unei organizaţii cunoscute sub sigla TAFP,
care îi aproviziona
cu ţigări şi alte articole strict necesare pe marinarii de pe
Fortăreţele
Plutitoare. Un anume tovarăşul Withers, membru de frunte al
Partidului Interior, era evidenţiat printr-o menţiune individuală
şi fusese decorat
cu Ordinul Meritul Special, Clasa a Doua. După trei luni, însă,
iată că
TAFP a fost desfiinţată fără nici o explicaţie. Este de presupus
că Withers
şi oamenii lui sunt acum în dizgraţie, dar nici în ziare, nici la
tele-ecran
nu s-a pomenit o vorbă despre aşa ceva. Bineînţeles că nu se
spune nimic, din moment ce acuzaţii politici nu sunt, de regulă,
judecaţi, şi nici măcar demascaţi în mod public. Marile epurări
care lovesc mii de oameni, cu
procese publice de trădători şi criminali în gândire, cu
mărturisiri abjecte ale
tuturor ticăloşiilor de pe lume, urmate de execuţii - astea sunt
spectacole
excepţionale şi nu au loc decât o dată la câţiva ani. De
obicei, oamenii
ajunşi pe lista neagră a Partidului dispar pur şi simplu şi nu se
mai aude
nimic despre ei niciodată. Nimeni nu dispune de nici cel mai mic
indiciu
despre ce s-ar fi putut întâmpla cu ei. în unele cazuri,
poate că nici nu
sunt morţi. Vreo treizeci de inşi, poate, numai dintre cei pe care
Winston i-a
cunoscut personal, plus părinţii lui, au dispărut fără urmă în
cutare sau cutare
moment.
Se
scarpină tacticos la nas cu o clamă. în boxa de vizavi, tovarăşul
Tillotson
tot mai stă aplecat peste scrievorbitor, cu aerul lui secretos, îşi
înalţă
şi el capul pentru o clipă: din nou lumina aia ostilă de la
lentilele ochelarilor lui. Nu cumva tovarăşul Tillotson lucrează
la aceeaşi problemă ca
şi el, ca şi Winston? Foarte posibil. O temă atât de delicată nu
se încredinţează
niciodată unui singur lucrător, pe de o parte; iar pe de altă
parte, a supune problema unei comisii ar însemna a recunoaşte
deschis că are
loc un act de falsificare. Cel mai sigur este că în jur de zece
inşi lucrează
chiar în acest moment la versiuni concurente a ce a spus, de fapt,
Fratele
cel Mare. După care, cine-ştie-ce cap de conducere din Partidul
Interior
alege una sau alta dintre variante, o dă spre reeditare, pune în
mişcare
procesele complicate, dar necesare, de stabilire a trimiterilor şi,
până
la urmă, minciuna aleasă de el trece în arhivele permanente şi
devine adevăr.
Winston
habar nu are din ce motiv a căzut în dizgraţie tovarăşul
Withers.
Pentru corupţie, poate, sau pentru incompetenţă. Poate că Fratele
cel
Mare s-a săturat de un subaltern prea cunoscut. Poate că Withers
însuşi, sau
altcineva din anturajul lui, a fost suspectat de tendinţe
deviaţioniste. Sau
poate - de fapt, este cea mai sigură explicaţie - totul s-a
întâmplat pur şi
simplu pentru că epurările şi vaporizările fac parte integrantă,
în mod inevitabil,
din mecanismul conducerii. Singurul indiciu clar îl dau cuvintele
„refe
nepersoane”, care arată că Withers este deja mort. De obicei, nu
poţi fi
sigur de
aşa ceva în legătură cu cei arestaţi. Se întâmpla, uneori, să
li se dea
drumul şi să rămână în libertate chiar şi un an înainte de a
fi executaţi. Câteodată,
foarte rar, un individ pe care tu îl credeai mort de mult timp
reapare
ca o fantomă la câte un proces public, unde înfundă sute de inşi
prin
mărturiile lui, şi abia pe urmă dispare, de astă dată definitiv.
Şi totuşi, Withers
este deja o nepersoană.
El
nu există; nu a existat niciodată. Winston
hotărăşte că nu este suficient să orienteze mesajul Fratelui
cel Mare
în direcţia opusă. Cel mai bine este să-l facă să se refere la
cu totul altceva.
Ar
putea transforma ordinul de zi în obişnuita denunţare a
trădătorilor
şi criminalilor în gândire, dar prea e cusut cu aţă albă. Iar
dacă inventează
vreo victorie pe front, sau cine-ştie-ce depăşire triumfătoare a
celui de-ai Nouălea Plan Trienal, se complică exagerat de mult
trimiterile. Ii
trebuie ceva pur fantezist. Deodată, îi răsare în minte,
confecţionată de-a gata,
dacă se poate spune aşa, figura unui anume tovarăşul Ogilvy, care
a murit
de curând pe câmpul de luptă, în împrejurări eroice. Se mai
întâmpla, uneori, ca Fratele cel Mare să-şi dedice ordinul de zi
menţionării câte unui umil
membru de rând al Partidului, ale cărui viaţă şi moarte le
scoate
în evidenţă
ca pe nişte exemple demne de urmat. Ei bine, astăzi o să-l
menţioneze
pe tovarăşul Ogilvy. Sigur că nu a existat nici un tovarăş
Ogilvy,
dar câteva rânduri scrise şi câteva fotografii trucate sunt
ingredientele
venirii sale pe lume.
Winston
se gândeşte câteva momente, pe urmă îşi trage scrievorbitorul
spre el şi începe să dicteze, în stilul cu care s-a obişnuit
deja al
Fratelui cel Mare, milităros şi pedant în acelaşi timp, uşor de
imitat din cauza
unui tic de a pune întrebări la care dă imediat şi răspunsul
(„Ce învăţăm
noi, tovarăşi, din acest fapt? învăţăm - şi acesta este şi
unul dintre principiile fundamentale ale SOCENG-ului - că...”
ş.a.m.d., ş.a.m.d.).
La
vârsta de trei ani, tovarăşul Ogilvy a refuzat orice altă jucărie
afară
de o tobă, un pistol-mitralieră şi un elicopter în miniatură. La
şase ani -
cu un an mai devreme decât prevedea regulamentul, dar cu aprobare
specială
-, a intrat la Spioni, iar la nouă ani, a ajuns comandant de grupă.
La unsprezece ani, şi-a denunţat unchiul Poliţiei Gândirii, după
ce a ascultat pe ascuns
o conversaţie care i s-a părut lui a avea tendinţe criminale. La
şaptesprezece
ani, a ajuns comandant de district şi instructor la Liga Tineretului
Anti-Sex. La nouăsprezece ani, a proiectat o grenadă de mână care
a fost omologată de Ministerul Păcii şi care, la primul test, a
omorât treizeci
şi unu de prizonieri eurasieni dintr-odată. La douăzeci şi trei
de ani, tovarăşul Ogilvy a pierit în luptă. Urmărit de avioanele
cu reacţie duşmane, în
timp ce zbura deasupra
Oceanului Indian cu nişte mesaje importante, şi-a luat
mitraliera drept lest şi a sărit din elicopter în apă, cu tot cu
mesaje - iată
un sacrificiu, subliniază Fratele cel Mare, despre care nu poţi
afla decât cu
un sentiment de invidie, după care adaugă câte ceva şi despre
viaţa curată
şi cinstită a tovarăşului Ogilvy. Era total abstinent şi
nefumător, neavând
nici o altă distracţie afară de o oră pe zi în sala de
gimnastică, şi jurase să rămână neînsurat, fiindcă era de
părere că actul căsătoriei şi
grija unei
familii sunt incompatibile cu o viaţă consacrată douăzeci şi
patru de ore
din douăzeci şi patru îndeplinirii datoriei. Nu avea alte subiecte
de conversaţie
decât principiile SOCENG-ului şi nici alt scop în viaţă decât
înfrângerea
duşmanului eurasian şi hăituirea spionilor, sabotorilor,
criminalilor
în gândire şi a trădătorilor în general.
Aici,
Winston se opreşte şi dezbate în sinea lui dacă să-l decoreze pe
tovarăşul
Ogilvy cu Ordinul Meritul Special; în cele din urmă, renunţă,
pentru
că asta ar atrage după sine trimiteri de care nu este nevoie.
Aruncă
din nou o privire către rivalul lui din boxa de vizavi. Nu ştie
nici
el de ce, dar este convins că Tillotson este cufundat în aceeaşi
lucrare ca şi el. Nu are cum afla a cui variantă va fi adoptată,
dar este încrezător că a lui. Şi iată cum tovarăşul Ogilvy, la
care nimeni nu se gândea în urmă cu o
oră, a devenit acum realitate. Curios lucru: poţi crea morţi, dar
nu şi oameni
vii. Tovarăşul Ogilvy nu a existat niciodată în nici un prezent,
dar există acum în trecut; si, după ce toată lumea va uita de
falsificare, el va continua
să existe, la fel de autentic şi pe baza aceloraşi dovezi cum au
existat,
la vremea lor, Carol Quintul şi Iuliu Cezar.
(va
urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu