Sfirsitul unei domnii singeroase (30)

Horia Sima

Ultima audienta la Rege

In momentul când primisem vestea de la Doamna Edith von Coller ca ne-a fost concediata audienta la rege, se aflau la Bucuresti Traian Braileanu si Corneliu Georgescu. Era un prilej minunat sa ne prezentam la Palat cu o delegatie legio - nara reprezentativa a întregii miscari si de cea mai înalta categorie politica.

Profesorul Braileanu era senator legionar si un stralucit om de stiinta, iar Corneliu Georgescu apartinea grupului de întemeietori ai Legiunii. Am inclus în delegatie si pe Radu Mironovici, care avea acelasi rang în Legiune ca si Cor - neliu Georgescu. Cu parere de rau n-am putut sa luam în audienta pe Ilie Gârneata, caci în acel moment urma o cura la Slanicul Moldovei, si nici pe Vasile Iasinschi, care se afla în Bucovina.

In ajunul audientei, ne-am adunat tuspatru ca sa ne punem de acord asupra strategiei de urmat în tratativele cu Regele. Am ajuns la unanima hotarâre ca nu vom accepta sa intram în guvern în conditiile în care se aflau cei trei ministri legionari,ci numai daca ni se va oferi o participare suficient de mare ca sa putem conduce destinele tarii.

Contrar asigurarilor lui Edith von Coller, n-am gasit pe Rege atât de dispus sa ajunga la o întelegere leala cu miscarea.

Nu oferea nimic nou. Din discutiile avute, am constatat ca nu si-a modificat un milimetru pozitia lui anterioara.Vroia participarea noastra la guvern, dar numai ca trupe auxiliare. Nu deschidea usa guvernului mai mult decât înainte. N-am remarcat nici un progres în ce priveste exigentele noastre fundamentale, care reclamau un guvern de predominanta legionara.

Vreau sa adaug ca atunci când ceream un guvern de predominanta legionara, urmaream sa obtin de la rege aprobarea principiului, ramânând ca formula în concret sa se stabileasca cum e mai bine. Nu excludeam alte colaborari. Esential era ca miscarea sa dispuna de o platforma suficient de puternica în guvern ca sa se vada la Roma si Berlin ca nu se poate trece peste ea.

Evident, cu cât situatia tarii se înrautatea cu atâta si participarea legionara trebuia sa fie mai ampla. In August, n-as fi putut accepta formarea unui nou gu- vern fara sa obtina si Ministrul de Interne.

Audienta a fost o deceptie. Sperantele ce mi le trezise Edith von Coller, cu pledoariile ei pasionate în favoarea Regelui, n-aveau nici o baza reala.

De la aceasta audienta mi-a ramas în minte o temerara iesire a lui Corneliu Georgescu. In timp ce regele perora solicitând colaborarea noastra, în numele intereselor supreme ale tarii, Corneliu Georgescu l-a întrerupt zicându-i:
– Dar cum putem noi sa colaboram cu Majestatea Voastra când acei ce au ucis pe legionari nu numai ca sunt liberi, dar continua sa ocupe posturi de raspunde- re în Stat?

Am ramas înmarmurit. Declaratia lui Corneliu Georgescu nu era prevazuta în programul comun. Ma asteptam ca Regele sa se scoale si sa întrerupa audienta. Dar nimic. In loc de aceasta, Regele ne-a marturisit pe un ton blând ca el a dat ordinul de represalii, dar ca totusi vinovatii de aceste executii, care au abuzat de aceste ordine, vor fi scosi din functii si pedepsiti. Nu prea întelegeam cum cele doua afirmatii puteau fi sustinute de aceeasi persoana. In orice caz, am luat act cu satisfactie ca Regele era hotarât sa faca putina curatenie în Stat, debara - sându -se de echipa de ucigasi.

Când a vazut, la urma, ca toata straduinta lui de a ne reîncorpora în guvern a fost zadarnica, ne-a rugat atunci, si extrem de staruitor, sa facem propaganda, pentru a se vedea la Berlin si Roma ca miscarea este cu el.
– Va pun la dispozitie toate organele de presa. Scrieti. Aparati Tara si Coroana.
Ceea ce ne cerea, era si mai greu de îndeplinit,caci vroia ca noi sa ne solidarizam cu regimul fara sa beneficiem macar de o participare la guvern. Nici n-am ras - puns la aceasta întrebare. Ca si cum nici n-as fi existat. La urma i-am declarat eu, pentru a nu se termina audienta cu o ruptura, ca miscarea nu-si poate asuma raspunderi în faza actuala, pentru a nu fi asociata la pierderile teritoriale, de care ea nu este vinovata, dar odata trecuta aceasta perioada si conturul viitor al României limpezit, tineretul legionar este gata sa participe la refacerea tarii.

Facând bilantul situatiei, am ajuns la urmatoarele concluzii:
1. Guvernul german, prin mijlocirea Doamnei Edith von Coller, urmarea sa se ajunga la o întelegere între Garda de Fier si Rege, pentru a neutraliza opozitia legionara când se va afla de sfâsierea Ardealului. Guvernul german îi era teama de o reactie a miscarii, care ar putea pune în primejdie aplicarea deciziilor Axei.
2. Edith von Coller a retinut superficial ceea ce i-a spus Regele. El vroia sa cola - boreze cu miscarea, dar fara sa-i acorde rolul ce i-l ceream noi. Regele nu-si modificase cu nimic pozitiile precedente. El fixase un prag, o limita, peste care miscarea nu putea trece în Stat.
3. Solutia politica a crizei externe, pentru care luptasem de la iesirea mea din guvern, nu era realizabila. Mi-am luat adio de la destindere si colaborare cu Palatul si m-am îndreptat cu toate puterile spre solutia revolutionara.

PARTEA A SASEA

FRONTUL SE REFACE

Intensificarea pregatirilor

Eliberat de alternativa politica, nemaiavând nici o speranta ca Regele Carol va ceda în chestiunea guvernului, mi-am adunat toate puterile ca sa organizez lovi- tura contra regimului.

Ceea ce ma mâna în lupta în acest moment, nu era atât pornirea contra regimului, nu era o chestiune interna, ci groaza ce ma cuprindea gândindu-ma la iminenta prabusire a granitei de vest. Tratativele româno-maghiare începuse- ra în 16 August la Turnu Severin si era de presupus ca decizia Puterilor Axei nu va întârzia mult.

Cum stiam care e atitudinea lui Gigurtu – de a ceda orice pentru a salva regimul – ne asteptau grele sacrificii pentru a plati politica nefasta a Regelui Carol, care nici în ceasul al 11-lea nu lasa tara sa respire, facând loc unui guvern national. Rasturnarea Regelui era imperios ceruta de necesitati de politica exter- na. Drumul pentru salvarea Transilvaniei trecea peste actuala echipa de guver - nanti.

O alta problema ce mi se punea atunci nu era numai de a rasturna regimul, ci de-al rasturna în timp util, pentru a fi noi aceia care sa tratam chestiunea re - vendicarilor maghiare. Trebuia sa facem o fortare uriasa, în cel mai scurt inter - val posibil, pentru a fi noi la guvern înainte ca sa se pronunte Puterile Axei în chestiunea Transilvaniei.

Numai cine a trait aceste momente teribile, poate sa-si dea seama de ce mi-am asumat aceasta sarcina disperata. Tara traia într-o agitatie continua. Pare ca toata viata natiunii se oprise, facând loc unei singure preocupari: ce se întâm- pla cu Ardealul. Pretentiile revizioniste maghiare, sustinute de Puterile Axei, lovise în crestet natiunea. Ardealul era o provincie aparte, care se identifica cu însusi destinul neamului, care dadea fizionomia ei caracteristica României si fara de care România înceta de a mai fi România. Pierderea Transilvaniei ar fi provocat o rana mortala întregii noastre istorii. Ardealul acaparase inima româ- nismului mai mult chiar decât Capitala. Era fortareata neamului. In muntii si podisurile ei s-a plamadit natiunea româna si râurile de populatie autohtona s-au revarsat peste munti, creând cele doua principate. Liniile de forta ale destinu- lui românesc trec de la nord la sud si nu invers. Aceste realitati, chiar daca nu se întelegeau istoric si logic de populatie, erau traite adânc pâna în cele mai umile camine românesti.

Revolta mocnea în toate sufletele. Oamenii se zbateau, traiau într-o perma- nenta încordare, dar nu stiau ce sa faca pentru a salva Ardealul.Era clar ca lumi- na zilei ca numai alungarea Regelui de pe Tron putea sa evite grave amputari la granita de vest. Cu Regele pe Tron se putea inevitabil la catastrofa. Exista o stare de ostilitate generala contra Regelui, considerat responsabil de aceste mutilari teritoriale.

Poporul vroia o iesire, o rupere cu trecutul, o viata noua din care sa dispara figurile care au pregatit dezastrul tarii.Dar nimeni nu avea curajul sa întreprinda ceva. In acel moment mi-am dat seama ca miscarea trebuie sa se puna în fruntea maselor lovite, umilite si batjocorite, care au ajuns la capatul rabdarii, caci daca nu vor gasi un steag de adunare acum, din nou vor cadea în acea stare de apatie istorica, de atâtea ori întâlnita în trecutul nostru. Noi trebuie sa ne ridicam si sa indicam maselor populare încotro sa-si descarce mânia, sa canalizam sentimen- tele nationale de revolta spre un scop constructiv, spre o noua tara, din care Regele sa dispara.

Timpul ce-l aveam la dispozitie pentru a mobiliza fortele legionare si a concentra în punctele strategice era foarte scurt. De abia doua saptamâni. Am fixat data loviturii pentru sfârsitul lunii August. In doua saptamâni trebuia des- fasurat dispozitivul nostru de actiune, care pâna atunci nu avea decât puncte de reper. Mai mult decât pe puterea noastra, ma sprijineam pe starea de spirit a po- pulatiei. Noi am fi doar detonatorul unei revolutii care se va propaga ca flacara în întreaga populatie.

Ostilitati nedeclarate

De la izbucnirea prigoanei din 1938, a existat o lupta neîntrerupta între Legiune si regimul carlist, cu episoadele sângeroase care se cunosc. Aceasta lupta a înce- tat în primavara lui 1940, facând loc destinderii si apoi colaborarii cu regimul.

Prin demisia mea din guvern, s-a întrerupt colaborarea, dar nu destinderea, care a continuat pâna la ultima audienta la Rege.

Dar ce s-a întâmplat dupa 16 August, dupa ce-a avut loc audienta colectiva a capeteniilor legionare la Palat. Cum s-au structurat relatiile dintre miscare si re- gim dupa ce, ca rezultat nu este posibila?

Când am plecat din guvern, relatiile cu Palatul s-au alterat; acum virtual se rupsesera, clar, din motive tactice, nu se facusera publice. Nici una din parti nu vroia sa azvârle celeilalte manusa. Regele Carol, pentru ca astepta sa se lichideze contenciosul cu Ungaria. Chestiunea Transilvaniei era piatra care-l tragea la fund. Odata eliberat de ipoteca externa, ar fi iesit din nou în arena pentru a trata miscarea dupa vechile metode, razbunându-se pentru deceptiile suferite cu des- tinderea.

Cât ma priveste, nu puteam nici eu relua ostilitatile, caci nu eram pregatit. Imi trebuie un minimum de timp pentru a mobiliza fortele legionare. In modul acesta si eu si Regele, constrânsi de aceleasi evenimente, am ajuns la un acord tacit de nebeligeranta, pentru a câstiga timp.

Dupa 16 August, am intrat într-o perioada de observare si pregatire. Observam miscarile Regelui si, în acelasi timp, strângeam forte pt. momentul decisiv. Regele, absorbit gravitatea situatiei externe, avea mai putin timp sa se ocupe de noi. El astepta cu înfrigurare sa se termine litigiul transilvan, sa dea tot ce i s-ar cere din pamântul tarii, pentru a-si câstiga libertatea de actiune pe plan intern, de unde simtea ca îi poate veni sfârsitul. El conta pe faptul ca dupa ce s-a aratat atât de docil fata de Puterile Axei atât în chestiunea Basarabiei cât si a Transilvaniei, Hitler îl va ierta si îl va lasa pe tron. Odata asigurat de sprijinul Berlinului, se va putea emancipa si de ipoteca legionara.

Am mai avut contacte în aceste perioada cu Palatul? Direct nu, dar indirect multe. De la 16 August am întreprins doua actiuni paralele: una politica, de tip normal, si alta clandestin-revolutionara. Eram linistit sufleteste, caci am facut tot ce mi-a stat în putinta pentru a determina pe Rege sa aduca miscarea la pute- re, unica posibilitate de a domina situatia externa. Când însa am vazut ca nici în aceste momente dramatice nu gândeste la tara, ci exclusiv la salvarea regimului si a camarilei, nu mai puteam ramâne alaturi de el. Salvarea tarii avea precadere chiar daca ar fi trebuit sa ne înfruntam din nou cu Regele. El însusi, prin politica lui de duplicitate, a desconsiderat actul destinderii si ne-a azvârlit pe o pozitie revolutionara.

Conditiile în care a trebuit sa lucrez în aceasta perioada, a doua jumatate a lunii August, au fost neînchipuit de grele. Trebuia sa vorbesc cu legionarii desti- nati actiunii, trebuia sa li se explice fiecarui în parte misiunea ce avea de îndepli- nit, si daca printre ei s-ar fi gasit un singur tradator sau unul singur care sa vor - beasca unde nu trebuie,întreg planul ar fi fost zadarnicit.Am trait în aceste doua saptamâni cu teama în suflet ca as putea fi arestat de la clipa la alta. Pe deasupra, nu puteam neglija nici întrevederile politice pe care mi se oferea, caci prin ele tineam legatura cu Palatul si aflam ce gândeste Regele. N-aveam drept nici la odihna nici la atentie si nici la pierderea nervilor.

Eram stors ca o lamâie, nedormind decât câteva ore pe noapte, dar orice problema o tratam cu un calm suveran. De fapt luptam singur contra unui sis - tem, format din mii de oameni priceputi în spionaj, manevre si represalii. Evident ca aveam si eu de partea mea sute de legionari care ma ajutau, dar ni - meni nu cunostea tesatura intima a evenimentelor, fiind insesizabile chiar si ce - lor mai apropiati camarazi.

Profesorul Codreanu la Calimanesti

Spre deosebire de planul revolutionar conceput în iarna anului 1939,când atacul principal trebuia sa se desfasoare în Capitala, de asta data am deplasat centrul de greutate al bataliei la Brasov. De ce aceasta alegere?
1. Tragica experienta facuta în 1939 cu legionarii adusi din provincie în capitala, când aproape toti au fost descoperiti de politie, m-a determinat sa evit Bucures- tii ca teatru principal de operatiuni.
2. Brasovul avea avantajul ca era totusi un oras destul de mare, unde legionarii se puteau pierde, putând trece drept oameni ce-au venit sa-si faca vilegiatura.
3. Brasovul era un centru important al tarii, aproape de Bucuresti si ceea ce se întâmpla aici afecta securitatea regimului.
4. Din cauza agitatiilor provocate de pretentiile revizioniste maghiare, Brasovul câstiga acum o mare sensibilitate politica.
5. In caz de un prim succes, Brasovul putea deveni un punct de concentrare al tuturor fortelor legionare din Ardeal, cu obiectivul de a ameninta cu un mars asupra Bucurestilor.
6. Aproape de Brasov se gasea postul de radio Bod, care trebuia ocupat, caci de posesiunea lui atârna în mare parte reusita loviturii.

Cu aceste elemente m-am dus la profesorul Codreanu pentru a-i explica importanta Brasovului în cadrul actiunii proiectate. In ajunul loviturii, atât eu cât si el trebuia sa transmita proclamatia revolutionara catre tara. In continuare trebuia sa vorbeasca, pentru a încalzi masele populare, determinându-le sa iasa în strada si sa ceara abdicarea Regelui. Interventia Profesorului Codreanu de la acest post era de importanta enorma pentru victoria Legiunii. Nu numai trecu - tul lui de vechi luptator nationalist, dar si faptul ca era tatal Capitanului ar fi zguduit constiinta nationala si ar fi dat revolutiei un impuls decisiv.
– Domnule Profesor, i-am adaugat. Eu nu pot parasi Capitala decât în ultimul moment, pentru a nu pierde contactul nici cu Palatul si nici cu organizatia.

Voi fi la Brasov abia în dimineata zilei când va începe actiunea. Dar amândoi nu putem pleca în aceeasi zi la Brasov si pe acelasi drum,caci vom trezi banuieli.

Stiti ca se fac legitimari pe soseaua Ploiesti-Brasov, fiecare luând rute diferite. Cum spune Moltke, sa mergem despartiti si sa atacam uniti. E bine ca d-voastra sa parasiti Bucurestii în acest interval de doua saptamâni cât ne mai separa de lovitura. Mergeti la Calimanesti, pretextând ca aveti nevoie de o cura. Nimic mai natural. Autoritatile chiar vor fi bucuroase ca sa va stie departe de Capitala. Va asezati acolo, stati linistit, întrerupeti orice contact, si cu doua zile înainte de ziua fixata pentru dezlantuirea actiunii, vor veni doi legionari si va vor însoti la Sibiu. De aici se va îngriji organizatia legionara locala sa ajungeti la Brasov. Aici vom fi permanent împreuna si de îndata ce postul de radio Bod va fi în mâna noastra si luate toate masurile de siguranta pentru protectia D-voastra, va veti deplasa acolo si veti citi proclamatia catre tara.

Profesorul a înteles necesitatea despartirii noastre si mi-a spus ca îsi va face îndata pregatirile pentru plecare. Intr-adevar, a doua zi sau a treia zi, am aflat ca Profesorul Codreanu s-a dus la Calimanesti pentru a se îngriji de sanatate.

Nimeni nu stia însa de rostul acestei plecari decât Ilie Niculescu, care a fost initiat în secret. L-am dus la profesor ca sa stie ca el se va îngriji de calatoria lui pe mai departe.

Un ajutor providential

Calatoriile legionarilor din Capitala în provincie cât si stabilirea lor în orasele unde trebuia sa intre în lupta costau bani multi.

Cheltuielile erau acoperite precumpanitor de organizatia "Razleti", formata din oameni mai înstariti.Dar,din a doua jumatate a lunii August, nu mai puteam face fata cheltuielilor crescânde ce le aveam. Acum nu mai era vorba de câtiva indivizi care sa se deplaseze în diverse puncte ale tarii, ci de echipe de legionari, care însuma 5-10-15 si chiar 20 de elemente. Pregatirile luasera un ritm vertigi - nos. Pâna la sfârsitul lunii August, toti oamenii trebuia sa fie pe teren. Pe masu - ra ce se dezvolta dispozitivul de lupta, cresteau si nevoile financiare.

In mijlocul acestor greutati, când nu mai stiam de unde sa mai strâng un ban, vine la mine Ilie Olteanu sa-mi spuna ca o personalitate din lumea economica ardeleana vrea sa ma vada.

Ne-am întâlnit pe strada si am vorbit plimbându-ne. Era Ionel Comsa, directorul întreprinderii "Industria Sârmei" din Turda, un barbat înalt, cu ochi albastri si de o rara distinctie.

Olteanu ne-a lasat singuri. M-a întrebat cum vad situatia Ardealului si daca nu va cadea si Turda în lotul maghiar. L-am asigurat ca acest lucru nu se poate întâmpla, deoarece pe baza informatiilor ce le aveam,se va proceda la un schimb de populatie si atunci teritoriul cedat va fi la granita de vest, caci Ungurii nu pot pretinde mai mult. Nu stiu daca am vorbit împreuna o jumatate de ora si nici n-am priceput bine rostul acestei întâlniri, caci Ionel Comsa nu era o figura poli - tica. Când sa-mi iau ramas bun de la el, vad ca-mi întinde o geanta ce-o avea subtioara:
– Sunt niste bani pentru Legiune.
I-am multumit si am facut un gest ca sa scot banii si sa-i înapoiez geanta, dar el mi-a facut semn ca pot s-o pastrez. S-a despartit de mine în cea mai mare graba. De atunci nu l-am mai vazut si nici în timpul guvernarii legionare n-a aparut. N-a venit niciodata sa ma caute si nici n-am auzit din alta parte ceva despre el.

Când m-am dus acasa si m-am uitat în geanta, m-am speriat de ce-am gasit. Un milion de lei! Asa ceva nu vazuse ochii mei! Cotizatiile legionare din prigoa- na abia atingeau 30.000 de lei lunar.

Era mâna lui Dumnezeu, caci numai El a putut sa inspire pe acest necunoscut ca sa se arate atât de darnic cu miscarea într-un moment atât de critic pt. desti- nul ei. De-acum revolutia legionara îsi avea deschis drumul, cel putin sub aspec- tul cheltuielilor ce le reclama organizarea ei.

Mi-aduc aminte ca milionul de lei îl tineam într-o traista în camera de baie a familiei inginerului Petre Bârs, de pe strada Naum Râmniceanu,unde locuiam. In acea perioada erau zeci de legionari care se perindau zilnic prin aceasta casa ospitaliera pentru a primi ordine si a ridica banii de calatorie. Dupa fiecare con- vorbire, ma duceam în camera de baie si ma întorceam cu fisicul de bancnote, dupa trebuintele fiecaruia si raza lui de actiune. La sfârsitul lui August se golise si traista de bani, dar legionarii împrastiati în tara nu duceau lipsa, având fiecare strictul necesar în asteptarea momentului decisiv.

Ionel Comsa a aparut ca un meteor pe cerul Legiunii. Desigur ca el nu stia la vremea aceea la ce vor servii banii lui, dar gestul sau providential a contribuit în mod puternic la victoria legionara din 6 Septembrie.

Conferinta româno-ungara de la Turnu Severin

Dupa întoarcerea de la Berchtesgaden,Mihail Manoilescu, Ministrul de Externe, a trimis pe Alexandru Randa la Berlin ca sa sondeze intentiile germane referitor la Ardeal. La începutul lunii August, Randa se afla în Capitala Reichului. Mare lucru n-a aflat, caci nu avea legaturi de prima linie, totusi a putut vedea o harta lucrata de expertii germani, cu granita probabila a Ardealului.

Noua granita era aproape rectilinie si prevedea pierderea oraselor Arad si Oradea, mult mai favorabila României decât cea obtinuta prin arbitrajul de la Viena. Randa i-a comunicat lui Manoilescu, prin scrisoare, descoperirea lui, si probabil, aceasta informatie l-a determinat pe Manoilescu sa fie optimist în tratativele cu ungurii.

Conform cererii lui Hitler, guvernele român si maghiar au numit delegatiile destinate sa se întruneasca pentru a rezolva litigiul teritorial dintre cele doua State. Conferinta româno-ungara s-a deschis la Turnu Severin, în 16 August, si, paralel, la Craiova o comisie româno-bulgara începuse tratative pentru chestiu- nea Dobrogei de Sud. La Craiova tratativele au decurs linistit. Dupa o anumita rezistenta a delegatiei române pentru Balcic, pe care România vroia sa-l pastre- ze, Cadrilaterul a fost trecut Bulgariei si discutiile au continuat exclusiv pentru realizarea acordului referitor la schimbul de populatie între Românii care locu- iau în Dobrogea de Sud si Bulgarii aflatori în Dobrogea de Nord.

Atentia si îngrijorarea populatiei erau concentrate spre Turnu Severin, unde s-au ivit contradictii de neînvins între punctul de vedere român si pretentiile maghiare. Tratativele au fost duse cu energie, competenta si multa îndemânare de Valer Pop, presedintele delegatiei române. Ce s-a întâmplat? In timp ce gu - vernul german fixase principiul schimbului de populatie ca punct de plecare al tratativelor, pe care delegatie româna îl acceptase, Ungurii, încurajati de Ciano, total câstigat cauzei maghiare, nici nu vroiau sa auda de datele etno-geografice, deoarece nu le-ar fi dat satisfactia dorita de ei. Ei cereau,pur si simplu, dezmem- brarea Ardealului, în care ei sa ia partea leului. Ungurii pretindeau doua treimi din suprafata Transilvaniei, inclusiv Brasovul si linia Muresului ca noua fronti- tiera. României nu-i mai ramâneau decât Carpatii Meridionali, cu o fâsie îngus- ta deasupra lor. Delegatia româna a respins aceste pretentii nejustificate de pro- portia numerica existenta între Români si Unguri. Divergenta totala dintre cele doua puncte de vedere a dus la ruperea tratativelor în 19 August 1940, într-o atmosfera de mare încordare si neliniste.

Vestea despre exorbitantele pretentii maghiare a revoltat întreaga populatie. Daca ele s-ar fi aplicat, marea majoritate a Românilor ardeleni ar fi fost din nou condamnati sa se întoarca în carcera milenara de unde abia scapasera cu 20 de ani înainte.

Amintirea vechilor suferinte sunt Unguri, cu Horia cel tras pe roata,a provocat groaza în populatie, care era gata sa lupte în orice conditii pentru a-si apara pa - mântul stramosesc decât sa mai cada sub stapânirea lor. Pretutindeni se ridicau glasuri care cereau rezistenta disperata, oricare ar fi fost sfârsitul unui razboi. Toata forta sufleteasca a natiunii era acum concentrata spre Tisa, simtind ca trecerea Ardealului sub stapânirea maghiara ar însemna ceva mai mult decât o provincie cotropita. S-ar pierde însasi vatra strabuna, însasi patria originara a românismului.

Concentrat la regiment

Intr-o zi ma pomenesc la adresa mea din Bucuresti (locuiam la inginerul Petre Bârs) cu un ordin de concentrare la un regiment de infanterie din Lugoj, unde fusesem varsat dupa ce îmi facusem armata. Trebuia sa ma prezint în 8 zile.

Eram tulburat. Cine mi-a dat aceasta lovitura tocmai acum când pregatirile erau în toi si se apropia ziua când trebuia sa înceapa atacul? Si de unde stiau cei de la Lugoj asa de bine adresa mea din Capitala? In genere apoi, se obisnuia ca oameni politici de oarecare importanta sa fie chemati la concentrare si mai ales în aceste zile de mare importanta nationala când prezenta lor în Capitala era necesara. Era mai mult decât evidenta intentia cuiva sa ma imobilizeze si sa ma scoata din circulatie tocmai î perioada când se decidea soarta Ardealului.
Ce sa fac? Daca ma prezint la Regiment, eram blocat si tot planul de actiune ar fi cazut; daca nu ma prezentam, eram dat dezertor si vrând nevrând trebuia sa ma dau la fund si din aceasta situatie incomoda sa dirijez actiunea. Ambele alterna- tive erau rele, dar in extremis preferam clandestinitatea, caci nu pierdeam con - tactul cu organizatia de lupta.

Când ma întâlnesc cu Stoicanescu si Borobaru, îmi spun ca au primit si ei ordinele chemare, iar seara când ma duc la sedinta Forului Legionar, aflu ca Mile Lefter si Radu Mironovici se gasesc în aceeasi situatie. Eram asadar cinci ca petenii legionare concentrate. Mi-am dat seama imediat de planul adversarilor. Impreuna cu mine au blocat si pe ajutoarele mele cele mai apropiate, Borobaru si Stoicanescu, iar ca acoperire a operatiei au recurs la concentrarea a doi Comandanti ai Bunei Vestiri: Mile Lefter si Radu Mironovici.

Ce sa fac? Exact ca atunci când aflasem de adunarea din casa lui Budisteanu, m-am decis sa trec la ofensiva si sa protestez pentru blocarea mea politica. Ma voi duce la Moruzov – e imposibil ca el sa nu stie – sa denunt procedeul neloial.

Dupa ce m-am întâlnit cu el, fara nici o introducere, i-am scos ordinul de concentrare din buzunar si i l-am aratat:
– E posibil, D-le Moruzov? E mai mult decât revoltator. Când tara trece prin aceste zguduiri si Dumnezeu stie ce se poate întâmpla, eu sa fiu îndepartat din Capitala?
Cine stie daca nu are nevoie mâine Regele de mine?
– D-le Sima, sunt foarte surprins de acest ordin. Nu stiu nimic si nici nu pot sa intervin pentru anularea lui, caci nu cade în competenta mea. Ceea ce as putea sa fac, daca D-ta accepti, este sa te transfer la Serviciul Secret, împreuna cu toti cei ce se gasesc pe aceeasi lista. Odata transferat aici, nu te mai poate urmari nimeni, caci îti îndeplinesti serviciul militar, în calitate de concentrat la acest serviciu.

M-am gândit un minut. N-am alta alegere. Sau renunt la revolutie sau accept oferta lui Moruzov.
– Bine, D-le Moruzov, dar sper ca nu ma vei obliga sa trec pe la Serviciul Secret si sa fac ore de birou.
– De unde, D-le Sima. Asta-i o simpla formalitate, ca sa scapi de concentrare. D-ta vei fi tot asa de liber ca si înainte, da prietenii D-tale ar fi bine sa treaca din când în când pe la Serviciu, ca sa am si eu o acoperire.

Asa se face ca am figurat ca militar transferat la Serviciul Secret, împreuna cu Traian Borobaru, Constantin Stoicanescu, Mile Lefter si Radu Mironovici. Eu nu am trecut niciodata pe la Serviciul lui Moruzov si, dupa câte stiu, ceilalti foarte rar, afara de Mile Lefter, care se ducea regulat si îsi îndeplinea orele de birou, lucrând la sectia anticomunista condusa de Florin Becescu.

Misiunea lui Valer Moldovan la Berlin

Dr. Valer Moldovan, ardelean de origine din judetul Bistrita-Nasaud, fusese nu- mit secretar general al Partidului Natiunii si, în aceasta calitate, a fost trimis la Berlin, în a doua jumatate a lunii August, ca reprezentant semioficial al Regelui, ca sa afle ce intentii au Germanii cu Regele Carol, dupa ce aceasta si-a schimbat orientarea de politica externa, si cum e vazuta miscarea legionara în cercurile oficiale.Totodata,Valer Moldovan avea misiunea sa pledeze cauza Transilvaniei.

Octavian Rosu, seful "Grupului 17" dupa plecarea mea, si Dr. Victor Biris, angajat între timp la emisiunea româna de la Radio Berlin, au putut lua legatura cu Valer Moldovan îndata dupa sosirea acestuia gratie lui Nicolae Iliesu, secre - tarul lui, care se întâmplase sa fi fost coleg de Universitate cu Rosu la Cluj. Rosu a fost recomandat lui Moldovan si de Vorobchievici,atasatul militar al României la Berlin. Cum a ajuns Rosu în contact cu Vorobchievici? Dupa audienta mea la Rege, în 18 Iunie, Rosu s-a dus la Legatia Româna pentru a cere pasapoartele de întoarcere în tara pentru el si pentru ceilalti camarazi din grupul lui. A vorbit cu Ministrul Alexandru Romalo si cu Consulul Caragea, dar acestia au refuzat sa-si asume aceasta raspundere, afirmând ca le trebuie instructiuni de la Bucuresti. Atunci au intrat pe fir atasatul militar, colonelul Vorobchievici si ajutorul sau, maiorul Proca. Acestia s-au declarat dispusi sa elibereze pasapoartele legionari - lor care vor sa se întoarca în tara. La scurt interval a venit delegatia legionara, compusa din Borobaru si Stoicanescu, si acestia i-au comunicat lui Rosu ca do - rinta mea nu este sa se repatrieze toti, ci sa ramâna o rezerva la Berlin.

Conformându-se acestor instructiuni, Rosu nu s-a mai întors în tara, dar legaturile lui cu Colonelul Vorobchievici si cu Maiorul Proca au continuat. Rosu l-a adus apoi si pe Biris la conversatii si, în modul acesta, s-a ajuns la un schimb des si amical de opinii între cei doi ofiteri si cei doi legionari.

Colonelul Vorobchievici era un distins ofiter al armatei române. Profund îndurerat de tragedia tarii si acum având prilejul sa cunoasca miscarea în realita tea ei autentica,a început sa se înstraineze deRege si sa devina prieten al Legiunii

Pâna la urma a adoptat teza noastra, pe care o sustineau cei doi legionari, ca numai un guvern legionar poate salva România. In rapoartele ce le trimitea la Bucuresti sublinia prestigiul de care se bucura Garda de Fier în Capitala Reich - ului si necesitatea dea se ajunge cât mai grabnic la o întelegere cu ea.

Legatia Româna primise ordin de la Bucuresti, atât de la Externe cât si de la Palat, ca sa sprijine misiunea lui Valer Moldovan. Cum însa atasatul militar, col Vorobchievici, era cel mai bine informat asupra starii de spirit în tara Reichului, Valer Moldovan a fost avizat în primul rând la serviciile acestuia. Valer Moldo- van nu facea un pas fara sa se consulte cu Colonelul Vorobchievici, care deveni- se un fel de confident politic al lui. Colonelul i-a recomandat pe Rosu si Biris ca figuri politice ale miscarii si persoane cu excelente legaturi în cercurile germane. Dr. Victor Biris, fiind angajat la Radio, izbutise într-adevar sa-si creeze o serie de relatii în Ministerul Informatiilor.

Valer Moldovan cazuse într-un moment cum nu se poate mai rau pentru misiunea lui. Guvernul german nu era interesat sa trateze alte probleme cu România înainte de a solutiona chestiunea Transilvaniei. Pâna atunci toate usile erau închise. Regele Carol nu era repudiat din principiu si guvernul german avea intentia sa reia colaborarea cu el îndata ce le-ar fi facut pe voie în litigiul cu Ungaria. Dar pâna atunci îl tinea sub presiune, pentru a-si atinge scopul cu Transilvania. Miscarea legionara era considerata la Berlin din acelasi punct de vedere, strict tactic. Rolul ei opozitionist s-ar fi terminat dupa stabilirea noii frontiere apusene, caci drumul ar fi fost deschis acum pentru normalizarea relatiilor cu Regele, a carui substituire Germania nu o vedea posibila.

Valer Moldovan nu avea de unde sa stie care e jocul german si venind la Berlin si neputând vedea nici o figura importanta a regimului, a tras concluzii negative pentru pozitia Regelui în fata lui Hitler.
Dupa informatiile lui Rosu, Moldovan a vazut pe Meissner, Subsecretar de Stat la Cancelaria Führerului, pe Dr. Robert Ley, seful lui "Deutsche Arbeitsfront" si pe un functionar secundar de la Externe. Rezultatul acestor conversatii, dupa propria lui declaratie, au fost deprimante.

In chestiunea Transilvaniei, Valer Moldovan venise complet nepregatit. Nu avea nici o data istorica, geografica sau cartografica. In graba Octavian Rosu i-a întocmit un pro-memoria, care i-a servit ca baza a discutiilor avute. De la atasatul cultural Tulescu, Rosu reusise sa obtina o serie de harti importante asupra Transilvaniei. In acest pro-memoria, Rosu scotea în evidenta greseala ce-ar face-o guvernul national-socialist daca ar slabi prea mult România. Orice exces ar merge contra intereselor Germaniei, deoarece România, din cauza vecinatatii cu Rusia, nu are alta solutie decât sa mearga cu Puterile Axei.

Demoralizat de slabele rezultate ce le obtinuse din întrevederile cu oficialita tile germane, Valer era cu atât mai bucuros sa asculta sfaturile legionarilor cu care era în contact. Octavian Rosu si Dr. Victor Biris s-au întâlnit zilnic cu el, o saptamâna în sir, la Hotelul Adlon. Colonelul Vorobchievici si Maiorul Proca, total câstigati de partea noastra, formau un front unit cu legionarii, încât trimi- sul Regelui era încercuit. El nu putea transmite la Bucuresti decât ceea ce auzea din acest cerc restrâns.

Rosu si Biris au adus excelente servicii miscarii în aceasta perioada de tranzi- tie, realizând o actiune paralela cu ceea ce urmaream si pregateam eu în tara. Fara sa ne fi consultat si fara sa le fi trimis macar instructiuni, doar calauziti de simtul lor politic, au convertit pe cei doi ofiteri si mari patrioti în aliatii nostri si, cu ajutorul lor, au neutralizat misiunea lui Valer Moldovan la Berlin, principala sursa informativa a Regelui la Berlin, biroul atasatului militar, intrase în servi - ciul nostru si nu mai trimitea spre tara decât opinii favorabile miscarii.

Primul lucru ce la-u facut legionarii în convorbirile cu Valer Moldovan, a fost sa-i zdruncine încrederea acestuia ca jumatatile de masura ale Regelui în po litica interna ar putea fi acceptate la Berlin. "Noi vrem sincer sa ne împacam cu Regele, îi spunea Rosu la Moldovan, dar unei tari sfâsiate teritorial, unei tari fara aliati, cu un popor complet dezorientat si demoralizat, nu-i mai ramâne altceva decât ca pe plan extern sa se integreze fara rezerva în noua constelatie europea- na, iar pe plan intern sa realizeze o schimbare radicala de structura si garnitura, de la centru la periferie, având ca baza miscarea legionara, în frunte cu Horia Sima".

O saptamâna întreaga a pledat aceeasi teza, ajutat de Vorobchievici, care nu uita sa aminteasca de bunele legaturi ce le are miscarea cu partidul national-socialist.
Valer Moldovan a ajuns la convingerea ca Nemtii nu-l primesc si nu poate sa faca nimic nici în chestiunea Transilvaniei, pentru ca trimisul unui regim rau vazut la Berlin.
Nemaiavând nici o speranta sa aduca vreo veste îmbucuratoare Regelui, s-a hotarât sa se întoarca în graba la Bucuresti si sa-i raporteze adevarul.

Gratie lui Iliesu pe care-l cunosteam si eu de la Bucuresti, am fost înstiintat imediat de întoarcerea lui Valer Moldovan si chiar am putut sa aflu ce va spune acesta Regelui. Am fost acasa la Iliesu si acesta mi-a aratat ciorna raportului pe care Moldovan îl va înainta Regelui. Raportul era dezastruos pentru politica de pâna acum a Regelui si recomanda formarea de urgenta a unui nou guvern, a carei axa sa fie miscarea.

Dupa Moldovan, a fost chemat si Vorobchievici la Bucuresti pentru a-si face raportul. Acesta a fost s mai categoric. Raportul de vreo 16-18 pagini continea o parte militara si o parte politica. Inainte de plecare, Vorobchievici i-a citit lui Rosu partea politica. Concluziile erau identice cu ale lui Moldovan. "Germania nu are nici o încredere în formele politice artificiale nascocite în ultimul timp. Oamenii compromisi în politica filo-engleza trebuie îndepartati, pentru ca nu se bucura de nici un credit la Berlin. Singura solutie este o reforma de structura, având ca baza tineretul".

La întoarcere, Vorobchievici i-a povestit lui Rosu cum a decurs audienta. Era cel mai sincer si cel mai îndraznet memoriu ce i s-a prezentat vreodata Rege lui, pe care nici un alt membru al corpului diplomatic nu ar fi cutezat sa-l faca. Nu mai era sigur ca se întoarce caci, dupa cele scrise de el, se astepta sa fie des - tituit. Regele l-a primit foarte calm, a citit memoriul si lui Moruzov si acesta l-ar fi aprobat. Vorobchievici era convins ca dupa raportul lui Moldovan si raportul sau, Regele nu mai are alta posibilitate sa ramâna pe Tron decât sa se înteleaga cu Horia Sima.

Pe Valer Moldovan l-am cunoscut înainte de plecarea lui la Berlin. Evident i-am repetat si lui punctul meu de vedere asupra necesitatii formarii unui nou guvern,a carei baza sa fie miscarea,ceea ce nu excludea participarea altor oameni politici, bunaoara cum ar fi el. Când l-am vizitat dupa întoarcerea lui de la Berlin, mi-a citit raportul ce i l-a înaintat Regelui si care coincidea cu ciorna lui Iliesu. A adaugat ca i-a comunicat si verbal Regelui ca trebuie sa ajunga la o întelegere totala cu mine.

Dupa rapoartele lui Moldovan si Vorobchievici, ma asteptam sa fiu chemat de la o zi la alta la Palat pentru a trata formarea unui nou guvern. Nu mai îmi convenea acum nici o forma de colaborare cu Regele, nici chiar cea mai avanta- joasa, caci pregatirile pentru revolutie erau înaintate si ma desparteau câteva zile de momentul decisiv. Din fericire, nu s-a întâmplat nimic. Regele se prefacea numai ca e interesat de rapoartele de la Berlin. Moldovan si Vorobchievici se înselau când credeau ca concluziile lor vor avea efectul asteptat. Gândurile Rege lui erau în alta parte.

El astepta cu înfrigurare sa se termine si cu cedarile teritoriale în Transilvania si Dobrogea, pentru a-si câstiga libertatea de actiune în politica interna si a trata în alti termeni cu miscarea.

Singurul efect bun al acestor rapoarte a fost ca i-a marit Regelui nelinistea asupra pozitiei miscarii legionare la Berlin, ceea ce ne-a dat noua timp sa mai câstigam câteva zile pentru mobilizarea fortelor.

Pe Vorobchievici l-am vazut si eu la Bucuresti într-o împrejurare care merita sa fie tratata într-un capitol aparte.

Evolutia lui Moruzov

Ca sa întelegem conexiunea intima a evenimentelor care au premers si conditio- nat deznodamântul de la 6 Septembrie 1940, trebuie sa revin la Moruzov, la ceea ce gândea si facea acest misterios personaj, care exercita o imensa putere în Stat. In luna August, Moruzov suferise o evolutie paralela cu evenimentele. Cu cât se îngreuna situatia Regelui cu atâta se îndeparta de el si cauta sa se apropie de mis care.

Reamintesc premisele de la care pornise Moruzov si ajutorul lui, Nicki Stefanescu, ca sa ajunga la o întelegere cu mine:
– Miscarea nu poate fi distrusa, caci dispune de solide garnituri de "pistolari", încât viata Regelui e în pericol, daca se continua confruntarea între cele doua forte.
– Pe plan extern, miscarea are serioase legaturi în Capitala Reichului.Ea nu poa- te fi dislocata de Rege. Moruzov întretinea excelente legaturi cu Canaris, dar nu ajunsese la Himmler. Prin mine spera sa câstige si protectia Reichsführer-ului SS Himmler.

Prabusirea frontului francez l-a convins ca nu exista alta alternativa pentru salvarea Regelui si a sistemului decât o întelegere cu mine, care reprezentam ari- pa intransigenta a Legiunii si ma bucuram de cea mai mare popularitate.

Pe baza acestor convingeri, a actionat Moruzov când a l-a sfatuit pe Rege sa ma elibereze.
Manifestarile mele în viata politica s-au desfasurat în conformitate cu con - vingerile si planurile lui, pâna la demisia mea din guvern.
Acest gest l-a speriat. Se prabusea întreg edificiul de captare al miscarii! Horia Sima nu era instrumentul maleabil pe care si-l imagina el. E un om poli - tic. Dar Moruzov, obsedat de chestiunea Himmler, mergea mai departe, vazând în demisie nu ceea ce era ea în realitate, ci efectul unei interventii germane.

Horia Sima nu putea sa-si permita sa-l provoace pe Rege, gândea el, daca nu avea acoperirea Berlinului! Evident se însela, dupa cum se însela asupra presu - puselor mele relatii la Berlin. Dar mitul tariei mele la potentatii celui de-al Treilea Reich îl acaparase asa de mult încât interpreta toate actiunile mele ca un simplu reflex a ceea ce mi se indica de la Berlin.

Când am demisionat, nu a fost scandalizat, nu mi-a adus nici cea mai usoara învinuire ca as fi calcat conventia cu Regele si nici nu a încercat sa.mi faca vreun rau. Era convins mai mult ca oricând ca demisia mea are o adânca semnificatie politica si ca eu detin cheia relatiilor dintre Românie si Germania. El râvnea sa-l introduc si pe el pe firul fabuloaselor relatii ce le am la Berlin. In timp ce la Palat se observau semnele de raceala si neîncredere, Moruzov naviga în sens invers, multiplicând fata de mine semnele de atentie si prietenie. Pe lânga staruinta lui de a-i deschide drumul spre Berlin, tendinta lui era acum sa se elibereze de sub povara crimelor din trecut, azvârlind raspunderea lor asupra Jandarmeriei si a Prefecturii de Politie. Intr-o zi îmi spune cu un aer radios: "Stii, D-le Sima, am sa-l scot pe criminalul asta de Bengliu de la Jandarmerie". M-am uitat la el uluit. Cum o sa-l scoata pe Bengliu? Cine este el? Asta depindea de Rege. Dar n-a tre- cut nici o saptamâna si Generalul Bengliu îmbracase haina civila. Ducându-ma pe la începutul lunii August pentru un tratament de urechi la Dr. Simionescu, de pe Bulevardul Bratianu, însotit de Dr. Popovici, de cine dau în anticamera?

De Generalul Bengliu, îmbracat civil si de sotia lui. S-a speriat, îngalbenindu-se. L-am salutat si s-a linistit. Ce deosebire de Generalul Bengliu în uniforma! Arata mic si neajutorat.
Interesele lui Moruzov coincideau în acel moment cu ale Regelui, caci Regele, paralel cu captarea miscarii, se gândea sa se elibereze de echipa de asasini care îl servise în trecut.

Dar Moruzov, care cunostea bine caracterul Regelui, ingratitudinea de care era capabil, fara îndoiala ca se gândea si el ca ar putea fi sacrificat într-o buna zi "pentru salvarea Tronului". Un motiv în plus sa caute sprijinul Miscarii si acoperirea atotputernicului Reichsfuehrer SS Himmler.

(va urma)