Moartea lui Fulger

George Coşbuc

În goana roibului un sol,

Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,

Răsare, creşte-n zări venind,

Şi zările de-abia-l cuprind,

Şi-n urmă-i corbii croncănind

Aleargă stol.

El duce regelui răspuns

Din tabără. Şi ţine-ascuns

Sub straiul picurând de ploi

Pe cel mai bun dintre eroi -

Atâta semn de la război,

Şi-a fost de-ajuns!

Pe Fulger mort! Pe-un mal străin

L-a fulgerat un braţ hain!

De-argint e alb frumosu-i port,

Dar roş de sânge-i albul tort,

Şi pieptul gol al celui mort

De lănci e plin.

Sărmanul crai! Când l-a văzut

Şi, când de-abia l-a cunoscut,

Cu vuiet s-a izbit un pas

De spaimă-n lături şi-a rămas

Cu pumnii strânşi, fără de glas,

Ca un pierdut.

Să-i moară Fulger? Poţi sfărma

Şi pe-un voinic ce cuteza

Să-nalţe dreapta lui de fier

Să prindă fulgerul din cer?

Cum pier mişeii dacă pier

Cei buni aşa?

Dar mâne va mai fi pământ?

Mai fi-vor toate câte sunt!

Când n-ai de-acum să mai priveşti

Pe cel frumos, cum însuţi eşti,

De dragul cui să mai trăieşti,

Tu soare sfânt?

Dar doamna! Suflet pustiit!

Cu părul alb şi despletit

Prin largi iatacuri alerga,

Cu hohot lung ea blestema,

Şi tot palatul plin era

De plâns cumplit.

La stat şi umblet slabă ce-i!

Topiţi sunt ochii viorei

De-atâta vaiet nentrerupt,

Şi graiul stins şi-obrazul supt

Şi tot vestmântul doamnei rupt

De mâna ei!

— "De dorul cui şi de-al cui drag,

Să-mi plângă sufletul pribeag,

Întreagă noaptea nedormind,

Ca s-aud roibii tropotind,

Să sar din pat, s-alerg în prag,

Să te cuprind!

Nu-l dau din braţe nimănui!

Închideţi-mă-n groapa lui -

Mă laşi tu, Fulgere, să mor?

Îţi laşi părinţii-n plâns şi dor?

O, du-i cu tine, drag odor,

O, du-i, o, du-i!

Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!

N-ai glas de vifor, să jeleşti;

N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;

N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,

Nu eşti de foc, la piept să-l strângi,

Să-l încălzeşti!

Şi tu, cel spre bătăi aprins,

Acum eşti potolit şi stins!

N-auzi nici trâmbiţile-n văi,

Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi -

Râdeai de moarte prin bătăi,

Dar ea te-a-nvins.

Pe piept, colac de grâu de-un an,

Şi-n loc de galben buzdugan,

Făclii de ceară ţi-au făcut

În dreapta cea fără temut,

Şi-n mâna care poartă scut

Ţi-au pus un ban.

Cu făclioara, pe-unde treci,

Dai zare negrilor poteci

În noaptea negrului pustiu,

Iar banu-i vamă peste râu.

Merinde ai colac de grâu

Pe-un drum de veci.

Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus

Deplin armat, ca-n ceruri sus

Să fii întreg ce-ai fost mereu,

Să tremure sub pasu-ţi greu

Albastrul cer, la Dumnezeu

Când vei fi dus.

Miraţi şi de răsuflet goi,

Văzându-ţi chipul de război,

Să steie îngerii-nlemnit;

Şi, orb de-al armelor sclipit,

S-alerge soarele-napoi

Spre răsărit!...

Iar când a fost la-nmormântat,

Toţi morţii parcă s-au sculat

Să-şi plângă pe ortacul lor,

Aşa era de mult popor

Venit să plângă pe-un fecior

De împărat!

Şi popi, şirag, cădelniţând

Ceteau ectenii de comând -

Şi clopote, şi plâns, şi vai,

Ş-oştenii-n şir, şi pas de cai,

Şi sfetnici, şi feciori de crai,

Şi nat de rând.

Şi mă-sa, biata! Cum gemea

Şi blestema, şi se izbea

Să sară-n groapă: - "L-au închis

Pe veci! Mi-a fost şi mie scris

Să mă deştept plângând din vis,

Din lumea mea!

Ce urmă lasă şoimii-n zbor?

Ce urmă, peştii-n apa lor?

Să fii cât munţii de voinic,

Ori cât un pumn să fii de mic,

Cărarea mea şi-a tuturor

E tot nimic!

Că tot ce eşti şi tot ce poţi,

Părere-i tot dacă socoţi -

De mori târziu ori mori curând,

De mori sătul, ori mori flămând,

Totuna e! Şi rând pe rând

Ne ducem toţi!

Eu vreau cu Fulger să rămân!

Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,

M-a duşmănit trăind mereu

Şi-a pizmuit norocul meu!

E un păgân şi Dumnezeu,

E un păgân.

De ce să cred în el de-acum?

În faţa lui au toţi un drum,

Ori buni, ori răi, tot un mormânt!

Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!

Credinţa-i val, iubirea vânt

Şi viaţa fum!

Şi-a fost minune ce spunea!

Grăbit poporul cruci făcea

De mila ei, şi sta-ngrozit. -

Şi-atunci un sfetnic a venit

Şi-n faţa doamnei s-a oprit,

Privind la ea.

Un sfânt de-al cărui chip te temi

Abia te-aude când îl chemi:

Bătrân ca vremea, stâlp rămas,

Născut cu lumea într-un ceas,

El parcă-i viul parastas

Al altor vremi.

Şi sprijin pe toiag cătând

Şi-ncet cu mâna ridicând

Sprâncenele, din rostu-i rar,

Duios cuvintele răsar:

— "Nepoată dragă! De-n zadar

Te văd plângând.

De cum te zbuciumi, tu te stingi

Şi inima din noi o frângi -

Ne doare c-a fost scris aşa,

Ne dori mai rău cu jalea ta:

De-aceea, doamnă, te-am ruga

Să nu mai plângi.

Pe cer când soarele-i apus,

De ce să plângi privind în sus?

Mai bine ochii-n jos să-i pleci,

Să vezi pământul pe-unde treci!

El nu e mort! Trăieşte-n veci,

E numai dus.

N-am cap şi chip pe toţi să-i spui

Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui?

Că de copil eu m-am luptat

În rând cu Volbură-mpărat

Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat

Ca ţara lui.

Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!

Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum.

Ei şi-au plinit chemarea lor

Şi i-am văzut murind uşor;

N-a fost nici unul plângător,

Că viaţa-i fum.

Zici fum? O, nu-i adevărat.

Război e, de viteji purtat!

Viaţa-i datorie grea

Şi laşii se-ngrozesc de ea -

Să aibă tot cei laşi ar vrea

Pe neluptat.

De ce să-ntrebi viaţa ce-i?

Aşa se-ntreabă cei mişei.

Cei buni n-au vreme de gândit

La moarte şi la tânguit,

Căci plânsu-i de nebuni scornit

Şi de femei!

Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!

Şi-a morţii lege n-o căta!

Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,

Dar dacă mor, ce grijă porţi?

Mai simte-n urmă cineva

Că ei sunt morţi?

Dar ştiu un lucru mai pe sus

De toate câte ţi le-am spus:

Credinţa-n zilele de-apoi

E singura tărie-n noi,

Că multe-s tari cum credem noi

Şi mâine nu-s!

Şi-oricât de amărâţi să fim

Nu-i bine să ne dezlipim

De cel ce vieţile le-a dat! -

O fi viaţa chin răbdat,

Dar una ştiu: ea ni s-a dat

Ca s-o trăim!

Ea n-a mai plâns, pierdut privea

La sfetnic, lung, dar nu-l vedea

Şi n-a mai înţeles ce-a zis

Şi nu vedea cum au închis

Sicriul alb - era un vis

Şi ea-l trăia.

Senini de plânset ochii ei,

Vedea bărbaţi, vedea femei,

Cu spaimă mută-n jur privea.

Din mult nimic nu-nţelegea;

Şi să muncea să ştie ce-i.

Şi nu putea.

I-a fulgerat deodată-n gând

Să râdă, căci vedea plângând

O lume-ntreagă-n rugăciuni. -

"În faţa unei gropi s-aduni

Atâta lume de nebuni!

Să mori râzând...

Şi clopotele-n limba lor

Plângeau cu glas tânguitor;

Şi-adânc, din bubuitul frânt

Al bulgărilor de pământ,

Vorbea un glas, un cântec sfânt

Şi nălţător:

"Nu cerceta aceste legi,

Că eşti nebun când le-nţelegi!

Din codru rupi o rămurea,

Ce-i pasă codrului de ea!

Ce-i pasă unei lumi întregi

De moartea mea!