America (5)

Franz Kafka

HOTEL OCCIDENTAL

Ajuns la hotel, Karl fu condus imediat într-un fel de birou unde bucătăreasa-şefă dicta o scrisoare unei tinere dactilografe, direct în maşină, uitîndu-se într-un caiet de no­tiţe. Dictarea, foarte precisă, scrisul sacadat la maşină, cu atingerea fină a clapelor, umpleau încăperea aceea, încît tic-tacul ceasului de perete — era cam unsprezece şi jumătate — putea fi doar rareori auzit.
— Aşa ! spuse bucătăreasa-şefă şi închise caietul de no­tiţe.
Dactilografa sări în picioare şi, fără a-şi lua ochii de la Karl, aşeză cu un gest mecanic capacul de lemn peste maşina de scris. Părea o şcolăriţă; şorţul ei, călcat cu multă grijă, era uşor evazat la umăr, iar coafura o avea aranjată pe înălţime. Date fiind aceste amănunte, era de mirare să descoperi, în cele din urmă, la dînsa un obraz plin de seriozitate. După ce se înclină întîi spre bucătăreasa-şefă, apoi spre Karl, fata se îndepărtă. Instinctiv, Karl aruncă o privire nedumerită înspre bucătăreasa-şefă.
— E frumo din partea dumitale că ai venit, spuse bucătăreasa-şefă. Dar unde îţi sînt camarazii ?
— Nu i-am luat cu mine, spuse Karl.
— Pornesc probabil la drum în zori, zise bucătăreasa-şefă, vrînd să găsească o oarecare explicaţie.
„Nu-şi închipuie oare că plec cu ei ?" se întrebă Karl şi, pentru a risipi orice neclaritate, spuse:
— Ne-am despărţit certaţi.
Bucătăreasa-şefă părea să primească aceste cuvinte ca pe o veste plăcută şi întrebă :
— Eşti liber, aşadar ?
— Da, sînt liber, zise Karl, însă amănuntul îi părea total lipsit de importanţă.
— Spune-mi, nu ai vrea să te angajezi la acest hotel ? întrebă bucătăreasa-şefă.
— Cu multă plăcere, spuse Karl, dar nu mă pricep la ni­mic. De pildă, nici nu ştiu să scriu la maşină.
— Nu-i ăsta lucru cel mai însemnat, zise bucătăreasa-şefă. Deocamdată ţi s-ar încredinţa un post de mică impor­tanţă, după care ar trebui să te străduieşti să avansezi cu timpul, prin hărnicie şi supunere. Oricum, sînt de părere că ar fi mai bine şi mai potrivit pentru dumneata să te stabileşti undeva, decît să hoinăreşti prin lume. Nu pari a fi destinat să duci o asemenea viaţă.
„Parcă ar vorbi unchiul meu", îşi zise Karl, confirmînd printr-o înclinare a capului. îşi aduse aminte însă că, deşi se bucura de toată atenţia, nici nu se prezentase încă.
— Vă rog să mă iertaţi, încă nici nu am avut grijă să mă prezint, zise el. Mă numesc Karl Rossmann.
— Eşti german, nu-i aşa ?
— Da, zise Karl, sînt venit de curînd în America.
— De unde eşti de origine ?
— Din Boemia, de la Praga, răspunse Karl.
— Ia te uită ! exclamă bucătăreasa-şefă într-o germană cu un puternic accent englezesc şi mai că îşi aruncă braţele în sus de mirare. înseamnă că sîntem concetăţeni: mă nu­mesc Grete Mitzelbach şi sînt din Viena. Cunosc la perfecţie Praga; trebuie să ştii că am fost timp de şase luni în servicii la localul „La gîsca aurie", din piaţa Venceslav. Ce spui d<j această coincidenţă ?!
— Cînd s-a întîmplat asta ? întrebă Karl.
— Au trecut de atunci mulţi, foarte mulţi ani.
— Vechiul local „La gîsca aurie" a fost demolat în ur cu doi ani, spuse Karl.
— Da, se prea poate, vorbi bucătăreasa-şefă, dusă gîndul la timpurile trecute.
Se învioră însă din nou şi, apucînd mîinile lui Karl, exclamă:
— Acum, că te ştiu concetăţean de-al meu, nu-ţi dau drumul cu nici un preţ. Sper că n-ai de gînd să-mi faci una ca asta. N-ai vrea, bunăoară, să te faci liftier ? Un singur „da" şi te poţi considera ca şi angajat. Umblînd prin lume ai aflat, desigur, că un asemenea post nu se găseşte pe toate drumu­rile ; este cel mai potrivit început de carieră pe care şi-l poate visa cineva. Vii în contact cu toţi clienţii, eşti mereu văzut, ţi se încredinţează mici comisioane; pe scurt, în fie­care zi ţi se oferă şansa de a pune mîna pe un post mai bun. De rest, lasă că mă ocup eu.
— Mi-ar plăcea să devin liftier, zise Karl după o mică pauză. Ar fi fost o mare nesocotinţă să dea cu piciorul unui post de liftier pentru simplul motiv că el absolvise deja cinci clase gimnaziale. Aici, în America, ar fi trebuit mai curînd să se ruşineze de aceste cinci clase ale lui. Fapt e că lui Karl îi plăcuseră dintotdeauna liftierii, pe care îi considera podoaba unui hotel.
— Se cer cumva cunoştinţe de limbi străine pentru acest post ? întrebă Karl.
— Vorbeşti limba germană şi o engleză corectă; asta ajunge cu prisosinţă.
— Cu engleza m-am familiarizat în cele două luni şi jumătate de cînd mă aflu în America, spuse Karl, făcîndu-şi socoteala că n-are de ce să treacă sub tăcere singurul atu al său.
— Acest fapt pledează în favoarea dumitale, zise bucătăreasa-şefă. îmi aduc aminte de greutăţile pe care le-am întîmpinat eu privitor la însuşirea limbii engleze. Asta se întîmpla, bineînţeles, acum treizeci de ani. Am vorbit despre acest lucru chiar ieri, cu ocazia aniversării mele de cincizeci de ani, şi femeia zîmbi, voind să citească pe figura lui Karl ce impresie îi produce această venerabilă vîrstă.
— E cazul să vă urez mult noroc, o felicită Karl.
— De noroc are omul nevoie întotdeauna, spuse ea, dîndu-i mîna, şi aproape că se întrista rostind această veche zicală din patria ei; îi venise în minte numai pentru că vor­beau nemţeşte.
— Dar uite că te ţin locului! exclamă ea. Probabil că eşti foarte obosit şi, la urma urmei, putem vorbi despre toate acestea în timpul zilei. Bucuria de a fi găsit un concetăţean mă face să-mi pierd capul. Vino, te rog, cu mine, te voi conduce în camera dumitale.
— Mai am o rugăminte, doamnă bucătăreasă-şefă, vorbi Karl, zărind telefonul de pe masă. E foarte probabil ca mîine, poate chiar foarte devreme, camarazii mei să-mi aducă o fotografie de care am neapărată nevoie. Aţi avea amabilitatea să telefonaţi portarului să-i trimită pe aceşti oa­meni la mine ori să mă cheme ?
— Desigur, promise bucătăreasa-şefă. N-ar fi oare mai simplu s-o ia chiar el în primire ? Despre ce fel de fotografie e vorba, dacă nu sînt indiscretă ?
— Este fotografia părinţilor mei, zise Karl. Şi trebuie să vorbesc negreşit personal cu aceşti oameni.
Bucătăreasa-şefă nu mai spuse nimic, îi telefona portaru­lui, dădu respectiva dispoziţie şi rosti numărul 536 indicînd astfel camera lui Karl.
Trecură printr-o uşă opusă intrării principale şi ajunseră într-un gang nu prea mare, unde un mic liftier dormea de-a-n. picioarelea, rezemat de grila unui ascensor.
— Putem să mînuim şi singuri ascensorul, spuse îni şoaptă bucătăreasa-şefă, şi îî invită pe Karl să intre în lift. Să) lucreze zece pînă la douăsprezece ore e totuşi prea mult1; pentru un asemenea băieţaş, comentă ea în timp ce urcau. Există lucruri destul de ciudate în America. Acest băieţaş, de pildă, a venit abia de şase luni aici, însoţit de părinţii săi, şi este italian. Te uiţi la el şi zici că nu mai poate suporta această muncă. Are pomeţii ieşiţi, adoarme în timpul servi- \ ciului, deşi de felul lui este foarte săritor la treabă; dar mai \ trebuie să suporte acest trai încă şase luni, fie aici, fie în alt,' loc al Americii, răzbind — de voie, de nevoie — prin toate j greutăţile, ca să devină în cinci ani un bărbat în toată pu- \ terea cuvîntului. Exemple de acest fel aş putea să-ţi istori- i sesc ore în şir, fără a face vreo aluzie la dumneata, care eşti') un băiat voinic. Ai şaptesprezece ani, am ghicit oare ?
— împlinesc luna viitoare şaisprezece, zise Karl.
— Numai şaisprezce ? se miră bucătăreasa-şefă. Atunci, înainte cu curaj!
Ajunseră, Karl fu condus într-o odaie mansardată, care avea un perete oblic; era însă foarte prietenoasă şi primea lumină de la două becuri.
— Să nu te sperie aranjamentul de aici, îi puse în vedere bucătăreasa-şefă. Asta nu-i, de fapt, o cameră de hotel, ci una din odăile locuinţei mele; am la dispoziţie trei încăperi, aşa că nu mă deranjezi din nici un punct de vedere. Voi încuia uşa care comunică dincolo ca să te simţi cît mai în largul dumitale. Mîine, în calitate de angajat al hotelului, vei primi, desigur, o cămăruţă care va fi a dumitale. Dacă ai fi venit împreună cu camarazii dumitale, aş fi dat dispoziţie să vi se pregătească paturi în dormitorul comun al salariaţilor; cum însă eşti singur, mă gîndesc că e mai convenabil să stai aici, chiar dacă nu-ţi pot oferi decît o canapea. Şi acum, îţi doresc somn plăcut, ca să prinzi puteri pentru serviciul dumitale care, în prima zi, încă nu va fi cine ştie ce obositor.
— Vă mulţumesc mult pentru amabilitatea dumnea­voastră.
— Ia stai o clipă, vorbi ea oprindu-se în pragul uşii. Eşti în pericol de a fi trezit mîine foarte devreme. Se apropie de una din uşile laterale ale camerei, bătu în ea şi strigă : Tereza !
— Da, doamnă bucătăreasă-şefă, se auzi vocea micuţei dactilografe.
— Cînd mă trezeşti dimineaţa te rog să treci prin gang, deoarece *n camera asta doarme un musafir. E frînt de obo­seală. Zîmbindu-i lui Karl, crezu potrivit s-o mai întrebe o dată pe Tereza: M-ai înţeles ?
— Da, doamnă bucătăreasă-şefă.
— Atunci, noapte bună.
— Noapte bună vă doresc.
— Adevărul e că dorm foarte prost de cîţiva ani încoace, se plînse bucătăreasa-şefă. Acum — ce să zic ? — sînt mulţu­mită de postul pe care îl am şi, în consecinţă, n-ar trebui să am nici un fel de griji. Posibil ca urmările grijilor de odi­nioară să-mi dea aceste insomnii. Sînt fericită cînd izbutesc să adorm pe la orele trei dimineaţa. Dar trebuind să fiu la datorie la orele cinci sau cel mai tîrziu cinci şi jumătate, e nevoie să fiu trezită şi încă cu destule menajamente spre a nu fi mai nervoasă decît sînt. Mă trezeşte Tereza. Ţi-am împuiat capul cu o mie de lucruri şi tot mai stau locului. Noapte bună! în ciuda masivităţii sale, bucătăreasa-şefă aproape că o zbughi din cameră.
Karl era bucuros să doarmă, căci ziua fusese istovitoare. Nu şi-ar dori un loc mai plăcut pentru un somn lung şi ne­tulburat. Odaia nu era un dormitor propriu-zis, ci mai de­grabă un mic salon, sau mai bine zis camera de primire a bucătăresei-şefe; un lavabou fusese adus special pentru el, 1 însă Karl nu se simţi cîtuşi de puţin stînjenit, se socotea un | musafir foarte bine primit. Geamantanul său, aflat la îndemînă, nu mai fusese demult în atîta siguranţă. Pe un 1 scrin cu sertare, acoperit cu un milieu gros de lînă, lucrat în J ochiuri mari, se aflau diverse fotografii înrămate. Examinînd odaia, Karl se opri în faţa fotografiilor, pe care le cercetă cu privirea. Majoritatea erau vechi şi înfăţişau în general fete ti­nere, îmbrăcate în rochii demodate şi incomode, cu pălării I înguste, dar înalte, cocoţate în creştetul capului; se prop- I teau cu dreapta în umbrelă şi, în ciuda faptului că stăteau I faţă în faţă cu cel care le privea, păreau totuşi că se ascund j oricărui ochi indiscret. Dintre fotografiile cu bărbaţi, lui Karl îi atrase atenţia mai ales una — aceea a unui soldat I tînăr, care avea chipiul aşezat pe o măsuţă, sta ţanţoş, înţe- I penit, cu părul vîlvoi, negru, dînd impresia că îşi stăpîneşte 1 cu greu un zîmbet superior. Nasturii uniformei fuseseră au­riţi ulterior, direct pe fotografie. Fotografiile fuseseră făcute, nu încape îndoială, în Europa; Karl s-ar fi putut convinge uşor de acest lucru citind cele scrise pe dosul pozelor înrămate, însă nu voia să pună mîna pe ele. Aşa cum se aflau aşezate aceste fotografii ar fi putut să-şi pună şi el fotografia părinţilor în camera pe care avea s-o stăpînească în viitor.
Se spălă zdravăn pe tot corpul, avînd grijă să se mişte cît mai uşor spre a nu-şi trezi vecina, apoi se întinse pe canapea, cuprins de dulcea moleşeală de dinaintea somnului, dnd i se păru că aude uşoare bătăi în uşă. Nu-şi putu da seama despre care uşă era vorba, şi nu era exclus să fie un zgomot oare-care, mai ales că nu mai fu repetat; Karl era pe punctul de a aţipi, cînd zgomotul se auzi iar. Nu mai încăpea îndoială că bătăile veneau dinspre uşa dactilografei. Karl fugi în vîrful picioarelor şi, spre a nu-şi trezi vecina, în caz că aceasta ar fi adormit, întrebă cu voce scăzută:
— Ce doriţi?
Răspunsul veni prompt şi pe acelaşi ton scăzut.
— Nu aţi vrea să-mi deschideţi uşa ? Cheia e de partea dumneavoastră.
— O clipă, vă rog, spuse Karl. Trebuie să mă îmbrac mai întîi.
După o mică pauză auzi:
— Nu-i nevoie. Deschideţi uşa şi vîrîţi-vă în pat; am să aştept niţel.
— Bine, zise Karl şi făcu ceea ce i se spusese, dar nu uită să aprindă şi becul. Mă'aflu în pat, vorbi el puţin mai tare.
Mica dactilografă intră imediat, sosind din camera ei, unde era întuneric; era îmbrăcată la fel ca înainte şi se vedea cît de colo că nici nu-i trecuse prin cap să meargă la culcare.
— Vă rog să mă iertaţi, zise ea şi se aplecă asupra diva­nului pe care se afla Karl. Şi vă rog să nu mă daţi de gol. Nici nu am de gînd să vă deranjez prea mult, ştiu că sînteţi frînt de oboseală.
— Nu-i chiar atît de tragic, o linişti Karl. Dar poate că ar fi fost totuşi mai bine să mă fi îmbrăcat. Era pus în si­tuaţia să stea lungit spre a se putea acoperi pînă la gît, căci nu avea pe el cămaşă de noapte.
— Nu întîrzii decît o clipă, zise ea şi întinse mîna pentru a lua un scaun. Pot să mă aşez aproape de canapea ?
El încuviinţă din cap şi dactilografa se aşeză atît de aproape de canapea, încît Karl fu silit să se lipească de pe­rete pentru a o putea privi. Fata avea un obraz rotund, trăsături regulate, doar fruntea îi era neobişnuit de înaltă, însă putea fi o simplă impresie datorită coafurii care nu i se potrivea. îmbrăcămintea ei era foarte curată şi îngrijită. în mîna stîngă mototolea o batistă.
— Veţi rămîne mult timp aici ? întrebă ea.
— încă nu ştiu exact, zise Karl. Cred totuşi că voi| rămîne.
— Ar fi grozav, spuse ea şi îşi trecu batista peste obraz. | Mă simt aici atît de singură.
— Mă miră acest lucru, vorbi Karl. Doamna! bucătăreasă-şefă este, văd, foarte prietenoasă cu dumnea-f voastră. Nici nu vă tratează ca pe o salariată. Aveam impre­sia că sînteţi rude.
— O, nu ! zise fata. Mă numesc Tereza Berchtold şi sînt din Pomerania.
Se prezentă şi Karl. Ea-l privi pentru prima oară direct] în luminile ochilor, ca şi cum prin această prezentare Karl | s-ar fi înstrăinat un pic. Se aşternu o clipă de tăcere, după care fata vorbi astfel:
— Nu trebuie să vă închipuiţi că sînt o nerecu- 1 noscătoare. Fără ajutorul doamnei bucătărese-şefe aş fi azi § într-o situaţie mult mai proastă. Cîndva am fost fată de bucătărie aici, în acest hotel; eram în mare pericol de a fi 1 concediată, deoarece nu aveam forţa necesară pentru o ase- J menea muncă grea. Pretenţiile sînt mari aici. O fată de I bucătărie a leşinat acum o lună de oboseală şi a zăcut patru- 1 sprezece zile la spital. Nici eu nu sînt prea rezistentă, căci am suferit mult în copilărie şi, din cauza asta, nu m-am dezvoltat 1 cum ar fi trebuit. Bănuiesc că nici nu aţi crede că am împlinit I vîrsta de optsprezece ani. Acum însă am început să mai f prind puteri.
— Serviciul trebuie să fie foarte obositor aici, spuse Karl. Jos am văzut un mic liftier care dormea de-a-n picioa-relea.
— Băieţii de la lift au totuşi soarta cea mai acceptabilă, zise ea. Aceştia cîştigă frumos prin bacşişurile ce li se dau, 1 iar de muncit nu muncesc nici pe departe cît personalul de la | bucătărie. în ce mă priveşte, am avut un mare noroc. Doamna' bucătăreasa-şefă a avut odată nevoie de o fată care să-i aran- I jeze şerveţelele pentru un banchet şi a chemat pe una dintre fetele de la bucătărie, al căror număr se ridică aproape la cincizeci; m-am nimerit să fiu eu şi doamna bucătăreasă-şefă I a fost mulţumită de serviciile mele, pentru că întotdeauna am fost foarte pricepută la aranjatul şerveţelelor. Aşa m-a păstrat în preajma ei şi m-a format, cu timpul, pentru funcţia de secretară. Şi aşa mi s-a întîmplat să învăţ foarte multe.
— Este oare atît de mult de scris pe aici ? întrebă Karl.
— Vai, extrem de mult, spuse ea. Probabil că nici nu vă puteţi da seama de acest lucru. Am lucrat şi azi — aţi văzut doar — pînă la orele unsprezece şi jumătate şi nici măcar nu e o zi de vîrf. Bineînţeles că nu scriu tot timpul, însă am de îndeplinit şi numeroase comisioane prin oraş.
— Cum îi zice acestui oraş ? întrebă Karl.
— Nu ştiţi ? se miră ea. Ramses.
— E un oraş mare ? întrebă Karl.
— Foarte mare, răspunse ea. Nu-mi place să umblu prin el. Dar nu cumva vreţi să dormiţi acum ?
— Nu, nu, spuseKarl. De altfel încă n-am aflat de ce aţi intrat la mine.
— Pentru că nu am pe nimeni cu care să stau de vorbă. Nu sînt o plîngăreaţă, dar cînd cineva n-are un suflet pe lîngă el, e fericit să se poată destăinui cuiva. V-am băgat de seamă încă jos, în local; tocmai veneam s-o chem pe doamna bucătăreasă-şefă, cînd dînsa v-a condus în cămara cu ali­mente.
— Localul e respingător, spuse Karl.
— Nu-mi mai trezeşte nici un fel de interes, zise ea. Dar voiam să spun că doamna bucătăreasă-şefă este la fel de bună cu mine cum a fost mama mea. Dar ne aflăm pe trepte atît de deosebite .îa importanţă, încît nu-mi pot permite să discut mai intim cu dînsa. Printre fetele de la bucătărie am avut cîndva prietene bune, însă acestea au plecat de multă vreme, iar pe noile venite nu le cunosc mai deloc. Uneori am chiar impresia că actuala mea muncă mă oboseşte mai mult decît cea de odinioară; adevărul e că nu mă mai ţin de treabă ca înainte şi că doamna bucătăreasă-şefă mă tolerează în postul acesta din milă. îţi trebuie de fapt o pregătire şco­lară mai ca lumea spre a putea deveni secretară. Păcătuiesc, vorbind astfel, însă mi-e frică să nu înnebunesc cu timpul. Dar, vai, pentru numele lui Dumnezeu ! începu ea deodată să vorbească repede şi, făcînd o mişcare bruscă, se aplecă asupra lui Karl, care avea braţele sub pătură, şi îşi aşezai mîna pe umărul acestuia. Despre toate acestea să nu spuneţi] un cuvînt doamnei bucătărese-şefe; altminteri sînt definitivi pierdută. Dacă necazurilor pe care i le pricinuiesc în muncă,] i-aş adăuga şi o durere ca asta, aş fi într-adevăr o mizerabilă! |
— Bineînţeles că nu voi scoate o vorbă, o asigură Karl.
— Atunci e în regulă, zise ea. Şi vă rog să nu plecaţi | nicăieri de aici. Aş fi fericită să rămîneţi aici şi să ne împrie-' tenim. îndată ce v-am zărit am avut încredere în dumnea­voastră. Cu toate astea însă — o să vedeţi acum ce rea sînt — mi-a fost teamă că doamna bucătăreasă-şefă v-ar putea numi în postul de secretar, ca să mă dea pe mine afară. Stînd aşa de una singură în timp ce dumneavoastră eraţi încă jos, în birou, am avut timp să mă gîndesc că, la urma urmei, ar fi chiar mai bine să preluaţi îndatoririle mele deoarece sînteţi, nu mă îndoiesc, mai priceput decît mine. De comi­sioane în oraş m-aş putea ocupa eu în continuare, în caz că nu aţi vrea să le luaţi asupra dumneavoastră. în rest, aş putea fi de folos, desigur, la bucătărie, mai ales că am mai prins ceva puteri.
— Lucrurile s-au aranjat, zise Karl. Eu voi fi liftier şi dumneavoastră rămîneţi secretară. Dacă veţi aduce, însă, cît de cît vorba despre intenţiile dumneavoastră în faţa doamnei bucătărese-şefe, cu toată părerea de rău, voi fi silit să dau în vileag tot ce mi-aţi spus astăzi.
Acest fel de a vorbi o emoţiona atît de tare pe Tereza încît se aruncă pe pat şi, înfundîndu-şi obrazul în aşternut, începu să plîngă.
— Nu voi divulga nimic, spuse Karl, dar nici dumnea­voastră nu trebuie să scoateţi o vorbă.
Karl nu mai putu rămîne ascuns sub pătură, mîngîie uşor braţul fetei, fără să poată găsi vreun cuvînt potrivit; se gîndi că viaţa de aici era într-adevăr amară şi grea. Fata se linişti în cele din urmă, încît îi fu ruşine că plînsese şi se uită la Karl recunoscătoare; îl sfătui să doarmă a doua zi pînă tîrziu, spunînd că, dacă va avea răgaz, va veni pe la orele opt să-l trezească.
— Aveţi o anume pricepere de a trezi oamenii, spuse Karl.
— Da, mă pricep şi eu la unele lucruri, zise ea şi, în semn de bun rămas, îşi trecu mîna, alunecător, de-a lungul păturii cu care se învelea Karl, după care fugi în camera ei.
A doua zi, Karl ceru să înceapă serviciul imediat, deşi bucătăreasa-şefă socoti nimerit să-i acorde o zi liberă pentru vizitarea oraşului Ramses. Karl afirmă sus şi tare că va găsi timp pentru aşa ceva altădată şi că nimic nu putea fi mai im­portant decît începerea serviciului. Mai pierduse el o dată, fără vreun sens, un alt gen de muncă, pe cînd se afla în Europa; acum avea ocazia să înceapă cariera de liftier, ce-i drept, la vîrsta cînd băieţii mai de doamne-ajută au parte de o muncă mai de soi. Karl era de părere că este foarte drept să-şi înceapă cariera prin a fi liftier, şi mai era de părere că-i tot aşa de drept să se grăbească din răsputeri. Aşa stînd lucru­rile, vizitarea oraşului nu i-ar fi făcut nici o plăcere. Nu se putea hotărî nici pentru un drum mai scurt, pe care i-l pro­pusese Tereza. îl urmărea gîndul că, dacă nu se va dovedi harnic, ar putea avea soarta lui Delamarche şi a lui Robin-son. Probă uniforma de liftier la croitorul hotelului. Arăta bine, era de efect, avea nasturi aurii şi şnur cu fir, însă lui Karl îi era cumva silă, deoarece pe la subsuori haina era rece, scorţoasă şi, pe deasupra, udă de sudoarea liftierului care o purtase anterior.
Uniforma trebuia lărgită, pe măsura lui Karl, îndeosebi la piept, pentru că toate cele zece uniforme care se aflau acolo îi erau, categoric, nepotrivite. Cu toate ajustările făcute de croitor, de altfel, necesare, şi în ciuda faptului că acesta părea a fi foarte pedant, uniforma care i se dădu tre­bui să mai fie adusă în două rînduri la atelierul de croitorie; după cinci minute toate se terminară cu bine şi Karl părăsi atelierul gata îmbrăcat liftier, cu pantalonii pe picior şi haina foarte strimtă, în ciuda asigurărilor meşterului că acum este bună. Era o uniformă care îl stîrnea mereu pe Karl să facă exerciţii de respiraţie, spre a o încerca dacă rezistă.
Se înfăţişă astfel la chelnerul-şef, în subordinea căruia avea să lucreze. Acesta era un om frumos, zvelt, cu un nas mare, şi părea să fie trecut de patruzeci de ani. Nu avu timp pentru nici un fel de discuţie şi-l sună pe un liftier care, întîmplător, era tocmai cel pe care-l văzuse Karl în ajun. Chelnerul-şef îl strigă pe numele de botez, Giacomo, pe care Karl îl desluşi abia mai tîrziu din cauza pronunţiei cu accent englez.
Băiatul primi ordinul să-l iniţieze pe Karl în meseria de liftier, dar se arătă atît de nedibaci şi grăbit, îneît Karl nu putu pricepe nici puţinele lucruri pe care trebuia să le deprindă. Giacomo era evident supărat deoarece, din pricina lui Karl, trebuia să părăsească serviciul de liftier, fiind trimis ajutor pe lîngă femeile de serviciu, funcţie care i se părea ne­demnă după atîtea experienţe triste, pe care le-ar fi voit tre­cute sub tăcere. Pe Karl îl nedumeri faptul că, în calitate de tînăr liftier, nu avea altă treabă decît să pună ascensorul în mişcare, printr-o simplă apăsare de buton, pe cînd repa­raţiile motorului cădeau exclusiv în sarcina maşiniştilor hotelului. Aşa se explica faptul că de-a lungul a şase luni de serviciu, Giacomo nu văzuse nici mecanismul de la subsol, care acţiona liftul, şi nici pe acela din interiorul ascensoru­lui, deşi i-ar fi făcut multă plăcere, după cum o mărturisise personal. Era în general un serviciu monoton şi extenuant din cauza celor douăsprezece ore de lucru care alternau, ba noaptea, ba ziua; Giacomo era de părere că nu se poate su­porta aşa ceva dacă nu aţipeşti cîteva minute de-a-n picioa-relea. Karl nu îşi dădu vreo părere în această privinţă, însă înţelese uşor că Giacomo îşi pierduse postul tocmai din pri­cina unei atari deprinderi.
Karl era foarte mulţumit că liftul de care se ocupa el nu era destinat decît clienţilor de la etajele superioare, îneît nu avea de-a face cu bogătaşii cei mai pretenţioşi. De altminteri, departe de a-ţi oferi posibilităţi multiple de instruire, cum era cazul altor servicii, slujba asta nu era bună decît ca un început de carieră.
După prima săptămînă, Karl îşi dădu seama că este întru totul apt pentru acest post. Alămurile ascensorului său era cele mai curate, făcute lună, şi nici nu puteai să le compari cu celelalte treizeci de ascensoare ale hotelului; foarte posibil că ar fi fost şi mai strălucitoare dacă băiatul care făcea cu el serviciul pe acelaşi ascensor n-ar fi fost atît de molîu şi dacă nu s-ar fi bazat, în nevrednicia lui, exclusiv pe hărnicia lui Karl. Acesta se numea Renell şi era american get-beget, un băiat vanitos, cu ochi de culoare închisă, pielea netedă şi obrajii cam traşi. Avea o haină elegantă de plimbare pe care o îmbrăca în serile sale libere cînd, uşor parfumat, se pregătea să ajungă în oraş. Uneori îl ruga pe Karl să-i ţină locul, trebuind să lipsească „din motive familiale" şi puţin îi păsa că figura sa dezminţea aceste pretexte. Karl îl simpatiza totuşi, era bucuros să-l vadă pe Renell cum se opreşte în cîte una din aceste seri, în faţa ascensorului, îmbrăcat în hainele sale de oraş şi, după o mică scuză, îşi trage mănuşile pe mîini, deget cu deget, ca să dispară apoi pe culoar. înlocui­rile trebuiau înţelese în sensul că îi sari cuiva în ajutor, gîndea Karl, fiind vorba de un coleg mai în vîrstă, şi nicide­cum să faci din asta o obişnuinţă. Era desigur obositor să stai întruna în ascensor, mai ales în orele de seară cînd goneai sus-jos aproape fără întrerupere.
Karl se obişnui repede să se încline scurt şi adînc, aşa cum obişnuiesc liftierii, şi învăţă să prindă bacşişul din zbor. Banul dispărea în buzunarul vestei sale şi nimeni nu putea citi pe faţa lui dacă era vorba de o sumă mai mare sau mai mică. Cînd deschidea uşa ascensorului în faţa doamnelor era ceva mai curtenitor decît de obicei, le urma încet, deoarece acestea intrau mai anevoie decît bărbaţii, din pricina fuste­lor, a pălăriilor şi a altor lucruri asemănătoare. Umblînd printre etaje, Karl se obişnui să stea cît mai discret, lipit de uşa ascensorului şi cu spatele la călători, ţinîndu-şi mîna pe clanţă ca, la momentul potrivit, să poată smulge uşile dintr-o mişcare, fără a supăra pe nimeni. Doar cînd vreun client îl bătea pe umeri pentru a-i cere o informaţie, Karl se întorcea repede, ca şi cum s-ar fi aşteptat la aşa ceva, şi răspundea vioi, cu voce tare. Nu o dată, în ciuda numărului mare de as­censoare, era o aglomeraţie atît de mare — mai ales după terminarea spectacolelor sau cînd soseau anumite trenuri ex­pres — încat Karl nu apuca să urce un rînd de pasageri că trebuia să gonească înapoi pentru a încărca alţii, care-l aşteptau. El mai avea posibilitatea să accelereze viteza trăgînd de un cablu metalic care trecea prin cutia ascensoru­lui, lucru oprit de chiar regulamentul de funcţionare a ascen­sorului şi, după cîte se vorbea, periculos. De faţă cu pasagerii, Karl nu-şi îngăduia niciodată acest lucru, însă după ce aceştia părăseau cabina şi, în timp ce jos era aşteptat de alţii, Karl acţiona fără menajamente, trăgea la cablu cu mişcări puternice, în ritm, ca un adevărat marinar. Ştia că şi ceilalţi liftieri procedează astfel, şi nu voia ca pasagerii să-i fie acaparaţi de aceştia. Unii clienţi care locuiau timp mai înde­lungat în hotel, lucru destul de obişnuit, îi dădeau a înţelege lui Karl, prin cîte un zîmbet, că îl recunosc drept liftierul lor. El accepta cu un aer de seriozitate această amabilitate care-i făcea plăcere. Traficul era uneori mai redus şi Karl avea răgazul să îndeplinească mici servicii speciale, cum ar fi, de exemplu, să aduci unui pasager care nu voia să urce pînă în cameră un oarecare obiect uitat. în asemenea ocazii, Karl zbura de unul singur cu ascensorul său drag pînă sus, intra în camera străină, unde îi cădeau sub ochi de cele mai multe ori obiecte ciudate, pe care nu le mai văzuse vreodată şi care erau fie risipite de-a valma, fie atîrnate în cuier; prindea în nări mirosul vreunui săpun străin, al unui parfum sau al unei ape de gură şi, fără a mai zăbovi o secundă, se întorcea iute cu obiectul cerut, deşi — în majoritatea cazurilor — acesta îi era descris cu aproximaţie. Nu o dată era nevoit să refuze, cu părere de rău, servicii mai importante, pentru care erau desemnaţi special oameni de serviciu şi curieri; aceştia îşi făceau cursele pe biciclete şi chiar motociclete. în anumite împrejurări, Karl putea să facă pe curierul de la cameră pînă la restaurant sau pînă în sălile de joc.
Ieşind din serviciu după o muncă de douăsprezece ore — trei zile lucra pînă la orele şase seara şi alte trei pînă la şase dimineaţa — Karl era atît de istovit încît se vîra direct în pat, fără a se mai sinchisi de nimeni. îşi avea patul în dormitorul comun al liftierilor. Doamna bucătăreasă-şefă, a cărei in­fluenţă poate că nici nu era atît de mare cum crezuse în prima seară, se străduise să-i facă rost de o cămăruţă separată şi poate că ar fi reuşit, dar întîmpina, fără doar şi poate, greutăţi — telefonase în cîteva rînduri şefului lui, acel chel-ner-şef atît de ocupat — situaţie în care Karl se gîndi să re­nunţe şi o convinse şi pe bucătăreasa-şefă că e mai bine aşa. îi puse în vedere că nu doreşte să fie invidiat de ceilalţi băieţi din pricina unei înlesniri pe care nu a dobîndit-o prin merite de muncă.
Dormitorul nu era, se înţelege, un lăcaş liniştit. Avînd în vedere că fiecare îşi folosea cele douăsprezece ore libere în chip felurit, adică mîncînd, dormind, distrîndu-se ori ocupîndu-se de cîştiguri suplimentare, dormitorul era într-o continuă fierbere. Unii dormeau, trăgîndu-şi păturile peste urechi spre a nu auzi nimic; dacă se întîmpla să-l trezeşti pe cîte unul, acesta răcnea atît de cumplit pentru a acoperi gălăgia, încît se trezeau cu toţii, oricît de adînc ar fi dormit. Aproape fiecare băiat avea cîte o pipă, socotită ca fiind un fel de lux. Karl îşi procurase şi el o asemenea pipă, de care se ocupă imediat cu plăcere. Cum însă în serviciu era interzis fumatul, fiecare îşi fuma luleaua în dormitor, pînă adormea. Aşa stînd lucrurile, fiecare pat era învăluit de propriul său nor de fum şi încăperea, în întregul ei, plutea în fumăraia ge­nerală. Deşi cei mai mulţi fuseseră de acord ca lumina să ardă noaptea numai într-un capăt al dormitorului, era impo­sibil să pui aşa ceva în aplicare. Dacă intenţia asta ar fi deve­nit fapt, cei care doreau să doarmă ar fi putut-o face în jumătatea întunecoasă a acelei încăperi (era o sală mare cu patruzeci de paturi) în timp ce în jumătatea iluminată cei­lalţi ar fi putut juca barbut sau cărţi, ori să facă tot ceea ce le trăsnea prin cap; lumina electrică nu le lipsea. Dacă patul unuia care voia să doarmă s-ar fi nimerit în zona iluminată, el s-ar fi putut culca într-unui din paturile libere aflate în zona întunecoasă; totdeauna se găseau destule paturi libere, şi nimeni n-avea vreo obiecţie ca unul sau altul să se stabi­lească vremelnic acolo unde voia. Dar nu exista vreo noapte în care să se respecte acest aranjament. Se găseau întotdeauna doi inşi care, după ce se bucuraseră de întuneric pentru a dormi un timp, aveau deodată chef să joace cărţi pe o scîndură pusă de-a curmezişul între paturi şi, bineînţeles, aprindeau primul bec care le cădea la îndemînă, trezind astfel cu lumina orbitoare pe vecinul care dormea vizavi. Acesta se răsucea un timp de pe o parte pe alta şi, în cele din urmă neavînd altă scăpare, aprindea, la rîndu-i, becul următor, îşi trezea, se înţelege, vecinul, cu care se aşeza la joc. Şi astfel toate lulelele fumegau din nou. Existau, desi­gur, şi dintre aceia care voiau să doarmă cu orice preţ (de cele mai multe ori Karl se număra printre ei); în loc să-şi culce capul pe pernă, îl acopereau cu aceasta sau şi-l înfăşu-rau în ea. Dar cum poţi oare dormi cînd vecinul tău cel mai apropiat se scula în miez de noapte ca să plece puţin prin oraş, după distracţii, înainte de începerea serviciului, şi se spăla cu zgomot în chiuveta instalată la căpătîiul patului tău, te împroşca cu apă, şi îşi încălţa ghetele, bocănind şi bătînd cu piciorul în podea, ca să-i intre picioarele în încălţăminte — aproape toţi purtau ghete de tip american, prea strîmte — ori se trezea, în cele din urmă, că-i trebuie nu ştiu ce accesoriu vestimentar, ridica perna celui aflat în aşternut, dar care era de mult treaz şi nu aştepta decît mo­mentul să se repeadă asupra celuilalt ?! De notat că mai toţi erau băieţi tineri, plini de vigoare, care nu pierdeau nici o ocazie spre a se îndeletnici cu exerciţiile sportive. Era firesc, deci, ca ori de cîte ori săreai din somn, în miez de noapte, trezit de gălăgia infernală, să descoperi pe podea, lîngă patul tău, măcar doi inşi care s-au luat la pumni; în lumina orbi­toare îi puteai vedea pe toţi specialiştii acestei lupte sărind în picioare pe paturi, jur împrejur, numai în cămăşi şi iz­mene. Cu ocazia unui asemenea box nocturn, unul dintre luptători se prăbuşi peste Karl, care dormea; primul lucru pe care acesta putu să-l vadă cînd deschise ochii era şuvoiul de sînge care curgea din nasul respectivului. înainte de a putea face ceva, acesta murdărise tot aşternutul. De multe ori cele douăsprezece ore libere ale lui Karl se risipeau în încercări de a adormi, deşi ar fi luat parte cu mare plăcere la distracţiile celorlalţi; i se părea însă că toţi au faţă de el un avans de timp şi de experienţă, ceea ce îl punea în situaţia să compenseze acest plus prin muncă şi oarecare sacrificii. Deşi ar fi dorit să aibă cele mai bune condiţii de muncă, el nu se plînse vreodată bucătăresei-şefe sau Terezei de atmosfera din dormitor; în definitiv, aceleaşi neajunsuri erau şi ale ce­lorlalţi băieţi, fără a se fi plîns vreodată unul în mod serios, şi — la drept vorbind — hărmălaia asta din dormitor ţinea de meseria de liftier, serviciu pe care-l primise cu recu­noştinţă, chiar din partea bucătăresei-şefe.
O dată pe săptămînă se schimba tura şi Karl avea la îndemînă douăzeci şi patru de ore libere, timp pe care şi-l petrecea fie făcînd o vizită-două bucătăresei-şefe, fie stînd de vorbă cu Tereza, căreia îi pîndea clipele libere, stînd în cîte un ungher, pe vreun culoar şi, rareori, în camera acesteia. Uneori Karl o însoţea în oraş, cu comisioanele care trebuiau isprăvite în mare grabă. Circulau aproape în fugă şi Karl îi ducea sacoşa pînă la prima staţie de metrou; drumul se ter­mina într-o clipă, ca şi cum metroul ar fi fost smuls de o forţă necunoscută şi propulsat în direcţia voită, fără a opune rezistenţă, încît se pomeneau coborînd din el şi urcînd în grabă scările, fără să aştepte ascensorul, care li se părea că merge prea încet. Ajungeau în pieţele mari, de unde străzile se răspîndeau în formă de stea, producînd tumult în traficul care se scurgea în linie dreaptă din toate direcţiile; Karl şi Tereza erau însă grăbiţi, mergeau ţinîndu-se unul de celălalt, intrau prin felurite birouri, curăţătorii, depozite şi magazine pentru comenzi, treabă care nu cerea cine ştie ce răspun­dere, însă nici nu putea fi rezolvată prin telefon. Tot aşa în cazul unor reclamaţii. Tereza băgă de seamă că ajutorul lui Karl nu era de dispreţuit, deoarece o serie de chestiuni se re­zolvau mult mai repede. însoţită fiind, Tereza nu mai avea de aşteptat pînă s-o bage în seamă negustorii supraaglome­raţi, aşa cum se întîmplase de atîtea ori. Karl se ducea aţă la tejghea, în care lovea stăruitor cu degetele, pînă atrăgea atenţia negustorului şi obţinea ceea ce dorea. Cu engleza sa, colorată de un uşor accent străin, îşi tăia cale prin cele mai mari aglomerări omeneşti, pînă la negustori; pe aceştia îi aborda fără ezitare, chiar dacă, din orgoliu, ei se retrăgeau în cele mai ascunse unghere ale magazinelor care se întindeau pe spaţii mari. Făcea toate acestea nu din trufie — ba chiar îi plăceau discuţiile în contradictoriu — dar simţea că poziţia lui îi îngăduie o asemenea comportare, iar Hotelul Occidental era un client care nu putea fi nesocotit de nimeni. Tereza, la rîndul ei, dorea să fie protejată, în ciuda experienţei pe care o acumulase în cîmpul comercial.
— Ar trebui să mă însoţeşti mereu, zicea ea uneori, şi rîdea fericită cînd se întorceau după vreo afacere încheiată în mod strălucit.
De o lună şi jumătate era Karl la Ramses şi în acest răstimp doar de trei ori o vizitase pe Tereza în cămăruţa ei, unde zăbovise timp mai îndelungat, cîteva ore. Odaia era, se înţelege, mai mică decît oricare din camerele bucătăresei-şefe; puţinele lucruri care se găseau acolo erau îngrămădite undeva lîngă ferastră; avînd însă în minte imaginea deplora­bilă a dormitorului comun, Karl era în măsură să aprecieze cît valoarează o asemenea cameră care îţi stă la dispoziţie întru totul şi e, cît de cît, liniştită. Deşi nu vorbi în mod des­chis despre aceste gînduri, Tereza băgă de seamă cît de mult îi plăcea camera ei. Nu avea secrete faţă de el şi nici nu ar fi putut avea vreunul, mai ales după ce îl vizitase în prima seară. Tereza era copilul nelegitim al unui maistru construc­tor stabilit în America. După un timp a chemat-o din Pome-rania pe mamă împreună cu copilul şi, fie că i s-a părut că prin acest gest îşi îndeplineşte toate îndatoririle, fie că s-a aşteptat să sosească altcineva decît o femeie istovită de munci şi un copil slăbănog — pe care îi şi întîmpinase, de altfel, la debarcader, — el emigra, fără multe explicaţii, în Canada. Cei rămaşi nu primiră nici o scrisoare şi nici vreo altă veste de la el, lucru uşor de ghicit o dată ce bietele fiinţe, mama şi copilul, şezuseră în locuinţele comune din estul New York-u-lui, pierdute fără vreo şansă de a li se da de urmă.
Tereza îi povesti odată despre moartea mamei sale, în timp ce Karl sta lîngă ea şi privea pe fereastră în stradă. Povesti cum într-o seară de iarnă mama şi fiica (pe atunci Tereza avea în jur de cinci ani) alergau de-a lungul străzilor, fiecare cu cîte o boccea pe umăr, pentru a găsi un adăpost de noapte; mama o ţinea la început de mînă — era viscol şi se înainta cu mare greutate — pînă îi înţepeni mîna; o scăpă pe Tereza şi nu se mai uită în urmă, iar fetiţa fu nevoită să se agate cu propriile puteri de fusta mamei. Tereza se împiedică de cîteva ori şi căzu, însă mama ei mergea înainte, stăpînită parcă de un duh de neînţeles. Cumplite sînt visco­lele ce se stîrnesc pe străzile lungi şi drepte ale New York-u-lui! Karl nu le ştie, nu, n-a petrecut încă nici o iarnă la New York. Mergi contra vîntului care bate în rafale şi obrajii îţi sînt întruna biciuiţi de zăpadă, nu eşti în stare să ţii o se­cundă ochii deschişi, alergi fără să poţi înainta şi situaţia este într-adevăr disperată. Spre deosebire de omul matur, copilul este avantajat într-o astfel de împrejurare, prin faptul că zburdă în vînt, ceea ce îi face plăcere. Aşa se întîmplă că Te­reza nu se dovedi atunci destul de înţelegătoare — era totuşi un copil — şi era ferm convinsă că dacă s-ar fi comportat mai inteligent în seara aceea, mama ei nu ar fi murit într-un mod atît de tragic. De două zile mama ei rămăsese fără lucru, nu mai aveau o leţcaie, ziua şi-o petrecuseră sub cerul liber, fără să fi pus nimic în gură, iar în boccele cărau cîrpe nefolositoare, pe care, probabil din superstiţie, nu îndrăzneau să le arunce. Mamei i se făgăduise că va primi de lucru a doua zi la un şantier, însă — după cum singură îi mărturisise Terezei — era sleită de puteri şi se temea că nu va ajunge să se bucure de această binefacere. în dimineaţa respectivă scuipase mult sînge, lucru care îi speriase pe trecători; unica ei dorinţă era să ajungă într-un loc călduros, pentru a se odihni. Tocmai în seara aceea era cu neputinţă să dea peste in loc oricît de modest. în caz că nu erau gonite încă de la intrare (sub arcada porţilor se mai adăposteau cît de cît de vijelie), dădeau buzna în clădire, străbăteau cori­doarele înguste şi reci, ca de gheaţă, urcau etaj după etaj, parcurgeau terasele circulare ale curţilor interioare, băteau la nimereală în uşile oamenilor, ba neîndrăznind să intre în vorbă cu nimeni, ba oprind pe oricine le ieşea în cale; o dată sau de două ori, mama îşi pierdu respiraţia, se aşeză pe trep­tele unei scări liniştite, o îmbrăţişa pe Tereza — aceasta avu un gest de fereală — apoi o sărută apăsat, strivindu-i faţa cu buzele ei. Mai tîrziu, cînd Tereza şi-a dat seama că acestea au fost ultimele ei sărutări, nu putu pricepe cum de a putut fi atît de oarbă şi — chiar copil fiind — n-a presimţit atunci deznodămîntul fatal. Unele camere pe lîngă care treceau aveau uşile deschise, emana de acolo un aer greu, cu vapori şi fum, ca la incendii; apărea, în cele din urmă, în cadrul uşii, un individ oarecare şi, fie prin tăcerea-i de piatră, fie printr-un i cuvînt scurt, categoric, le spunea că nu-i posibilă găzduirea. Depănîndu-şi amintirile, Tereza ajunse să creadă că mama ei nu se străduise în mod serios să găsească un loc de dormit decît în primele ore; după miezul nopţii nu a mai oprit pe-nimeni, deşi alergătura lor a continuat, cu mici întreruperi, pînă în zorii zilei, în vreme ce porţile caselor şi uşile aparta­mentelor — niciodată închise — te invitau la fiecare pas să ajungi acolo unde era viaţă din belşug şi unde erau oameni. Nu înaintau prea repede, îşi cheltuiau probabil ultimele pu­teri şi umblau în virtutea inerţiei. Tereza nici nu mai ştia dacă de la miezul nopţii pînă la orele cinci dimineaţa intra­seră în douăzeci de case, în două, sau în una singură. Cori­doarele acestor case erau croite după nişte planuri abile, care vizau economia de spaţiu, însă nesocoteau total posibi­litatea de orientare. De cîte ori vor fi străbătut oare cele două făpturi aceleaşi coridoare !
Tereza îşi aminti, ca prin vis, că ieşiseră pe poarta unei case pe care o cercetaseră şi, o dată ajunse în stradă, s-au întors de unde au plecat, s-au năpustit din nou în aceeaşi casă. Fetiţa era chinuită de o suferinţă pe care nu o putea pricepe; o urma pe mamă, cînd tîrîtă de mînă, cînd lăsată în voia soartei şi — în lipsa vreunui cuvînt de mîngîiere — n-avea altceva mai bun de făcut decît să se ţină strîns de fusta ei. Mintea de copil a Terezei nu găsi altă explicaţie decît aceea că mama sa dorea să fugă, s-o părăsească. Asta o îndîrji pe fetiţă şi, chiar în timp ce era purtată de mînă, se prindea cu cealaltă mînă, pentru mai multă siguranţă, de fustele mamei şi plîngea din răsputeri. Nu voia să fie părăsită între oamenii aceia care urcau cu paşi grei scara din faţa lor sau între alţii de acest soi, care soseau din urmă, dar nu se zăreau încă, deoarece aveau să apară de după o cotitură, sau între oamenii de pe coridoare care se certau în faţa cîte unei uşi, dîndu-şi brînci reciproc, să intre în cameră. Oameni beţi cutreierau casa aceea cîntînd răguşit; mama şi fiica avură norocul să se strecoare pe lîngă un astfel de grup şi să scape cu bine. In tăria nopţii, cînd oamenii nu mai au atenţia trează şi nu-şi mai apără cu atîta îndîrjire drepturile, mama şi fiica ar fi pu­tut pătrunde într-unui din dormitoarele comune pe care le închiriau antreprenorii — pe lîngă cîteva dintre acestea tre­cuseră deja — dar Tereza nu se pricepea la aşa ceva, iar mama ei nu mai dorea să se odihnească.
Era o dimineaţă frumoasă de iarnă şi cele două fiinţe se rezemaseră de zidul unei case; aici, dacă au izbutit cumva să pună pleoapă pe pleoapă, probabil că au şi aţipit niţel. Mama, care observase că Tereza nu mai are bocceaua, se pregăti s-o pedepsească pentru că nu fusese atentă, însă fiica nu auzi ab­solut nimic şi nu simţi vreo lovitură. Merseră apoi de-a lun­gul străzilor care prindeau viaţă şi mama voi să umble numai pe lîngă zid; trecură peste un pod şi mama şterse cu mîna parapetul, adunînd bruma, ca să ajungă — în sfîrşit — unde ? (faptul i se păru atunci Terezei firesc, însă acum totul pare de neînţeles) — tocmai în faţa construcţiei unde mama tre­buia să se prezinte în dimineaţa aceea pentru angajare. Tere­zei nu i-a spus dacă trebuie să aştepte sau să plece, dar aceasta înţelese că i se cere să aştepte, ceea ce era mai la îndemînă. Tereza se aşeză, deci, pe o grămadă de cărămizi şi o privi pe mama ei care îşi desfăcu bocceaua, scoase de acolo o cîrpă colorată şi o înfăşură peste basmaua purtată în tim­pul nopţii. Tereza era prea obosită pentru a se mai gîndi să-i sară mamei în rjutor. Fără să se prezinte la baraca şefului de lot, cum era obiceiul, şi fără să întrebe pe cineva ceva, mama se urcă pe o scară, ca şi cum ar fi ştiut deja ce muncă i se încredinţează. Pe Tereza o miră acest lucru deoarece salaho-resele erau folosite doar la stinsul varului, la căratul cărămi­zilor înspre cei ce ridică zidul şi la alte munci simple. Crezu chiar că mama ei dorea să îndeplinească în ziua aceea o muncă mai bine plătită şi, adormită cum era, îi zîmbi aces­teia, urmărind-o cu privirile. Construcţia încă nu se ridicase la prea mare înălţime, era abia la nivelul parterului; verge­lele schelăriei, în schimb, deşi lipsite deocamdată de grinzile de legătură, desenau forma viitoarei clădiri şi se ridicau înalte, spre albastrul cerului. Mama îi ocoli grijuliu pe zidarii care aşterneau cărămidă peste cărămidă, acolo sus, şi care — ciudat — încă nu-i cereau socoteală; precaută, ea se sprijini de o blană de lemn care ni si loc de parapet, în timp ce jos, buimăciţii, Tereza se miii rm de îndemînarea mamei sale, care părea că-i mai adresraeă o privire plină de dragoste. Ajunse astfel la o grămăjoară de cărămizi, după care para-l petul se isprăvea brusc ca, tie altfel, şi puntea suspendată pe 1 care se putea circula; mama nu ţinu cont de toate acestea, se > apropie de cărămizile puse una peste alta şi, părînd a-şi pierde îndemînarea, răsturnă vraful de cărămizi şi se prăbuşi dincolo de acesta, în gol. Pe urmele ei căzură o mulţime de cărămizi, după care se mai desprinse de undeva o scîndură grea, care se prăvăli peste ea, trosnind. Ultima amintire a Terezei despre mama ei este această imagine: sta întinsă pe pămînt, cu picioarele desfăcute, îmbrăcată în fusta cu pătrăţele pe care o avea încă din Pomerania, şi era aproape 1 în întregime acoperită de scîndură aceea grosolană. Mai ţine I minte că oamenii veneau în fugă din toate părţile şi că un in­divid aflat sus, pe construcţie, ţipa furios.
Se făcuse tîrziu cînd Tereza îşi termină povestirea. Rela­tase totul amănunţit, cum de altfel nu prea avea obiceiul s-o facă, ba chiar stăruind cu lacrimi în ochi pe descrierea vergelelor de schelă care se înălţau, răsfirate, spre cer. îşi amintea I în cele mai mici amănunte tot ceea ce se întîmplas'e în urmă cu zece ani; ca şi cum ar fi vrut să reţină acea ultimă imagine a mamei care se ivise deasupra zidului în construcţie. Era, de ,1 altfel, chiar clipa cu care se încheiase viaţa mamei sale. Cum nu izbutise să transmită destul de clar prietenului ei acest moment, voia să mai revină asupra lui în finalul povestirii; se opri, însă, ascunzîndu-şi faţa în palme şi nu mai scoase un cuvînt.
în cămăruţa Terezei petrecuseră şi clipe mai vesele. La întîia sa vizită, Karl descoperise acolo o carte de corespon-l denţă comercială pe care, la rugămintea lui, Tereza i-o împrumută. Karl urma să rezolve temele cuprinse în respec­tiva lucrare şi, potrivit înţelegerii, să le dea Terezei pentru a fi corectate; acesteia îi era cunoscută cartea în măsura în care modestele ei lucrări îi cereau s-o răsfoiască. Karl începu să petreacă nopţi întregi în dormitor, stînd lungit în pat, cu vată în urechi, răsucindu-se ba pe o parte, ba pe alta, spre a nu amorţi şi citind din această carte; mîzgălea temele într-un caieţel, cu stiloul pe care îl primise cadou de la bucătăreasa-şefă,' în semn de răsplată pentru că îi întocmise acesteia un inventar detaliat, foarte practic şi foarte curat scris. Reuşi să scape de cele mai multe ori de sîcîitoarea prezenţă a celor­lalţi băieţi prin şiretlicul de a le cere sfaturi privind limba engleză; băieţii se plictiseau, în cele din urmă, şi-l lăsau în pace. Karl se miră tot mai mult de faptul că ceilalţi păreau a fi împăcaţi cu situaţia lor, păreau a uita caracterul provizoriu al meseriei pe care o exercitau — nu se admiteau liftieri decît pînă la douăzeci de ani — şi nu se arătau grăbiţi să ia vreo hotărîre privind viitoarea lor ocupaţie. Spre deosebire de bunul obicei al lui Karl, ceilalţi nu citeau decît romane poliţiste, nişte cărţulii făcute ferfeniţă care circulau de la un pat la altul.
Cu prilejul micilor lor întîlniri, Tereza corecta cu foarte mare grijă temele lui Karl şi atunci apăreau neînţelegerile. Karl aducea în sprijinul său numele unui profesor pe care îl ştia de la New York, însă părerile acestuia valorau tot atît de puţin în ochii Terezei cît părerile agramate ale liftierilor. Lua stiloul din mîna lui Karl şi ştergea acolo unde era convinsă că acesta greşise. Deşi, afară de Tereza, temele nu erau, în general, văzute de vreo persoană mai avizată, Karl revenea asupr?pasajelor în discuţie şi tăia ştersăturile Tere­zei. De cîteva ori veni şi bucătăreasa-şefă, spre a susţine cu putere părerile Terezei', lucru explicabil, dacă ne gîndim că aceasta îi era secretară. în acelaşi timp însă, bucătăreasa-şefă împăca pe toată lumea, servea ceai, aducea prăjituri şi Karl era rugat să povestească despre Europa; era mereu între­rupt de bucătăreasa-şefă care tot întreba şi se tot mira, făcîndu-l pe Karl să înţeleagă că, într-un timp relativ scurt, se schimbaseră acolo o mulţime de lucruri, că se vor mai schimba şi altele după plecarea lui, că astfel de schimbări aveau să se producă mereu.
Karl se afla aproape de o lună la Ramses cînd într-o seară Renell îi spuse în treacăt că îl acostase în faţa hotelului un om cu numele de Delamarche, care se intersase de soarta lui Karl. Renell n-avea nici un motiv să-i ascundă ceva lui Delamarche, îi spusese acestuia adevărul şi anume că acel de care se interesa era liftier, şi că, în baza protecţiei pe care i-o acorda bucătăreasa-şefă, avea perspectiva să obţină posturi mai avantajoase. Karl află astfel despre delicateţea cu care se purtase Delamarche faţă de Renell, pe care îl invitase la cină în aceeaşi seară.
— Nu mai am nimic de împărţit cu Delamarche, îi spuse Karl. Fereşte-te şi tu de acest om.
— Eu ? zise Renell, făcînd un gest de plictiseală şi plecă grăbit. Era cel mai drăguţ băiat din hotel şi printre ceilalţi liftieri circula zvonul — era greu de stabilit cine îl lansase — că acest Renell fusese sărutat în lift de o doamnă distinsă, care locuia de mai mult timp în hotel; sărutat e puţin spus, mai adăugau gurile rele. în caz că aflaseşi de acest zvon, era foarte amuzant să o urmăreşti cu privirea pe doamna dis­tinsă ; umbla cu paşi siguri, uşori, era îmbrăcată în voaluri, cu talia bine strînsă în corset şi n-avea nici pe departe aerul de a putea fi bănuită de asemenea purtări. Locuia la primul etaj, liftul lui Renell n-o servea pe ea în mod special, dar în caz că celelalte ascensoare erau pentru moment ocupate, ni­meni nu putea obiecta cînd clienţii intrau în alt ascensor. Aşa se întîmpla că această doamnă folosea uneori liftul condus de Karl şi Renell, însă — ce e drept — numai atunci cînd acesta din urmă era în tură. Putea să fie o simplă coinci­denţă, însă nimeni nu credea acest lucru şi ori de cîte ori porneau cei doi cu ascensorul, începea în rîndul liftierilor o agitaţie greu de potolit, fapt care făcea necesară chiar inter­venţia chelnerului-şef. Fie din cauza acestei doamne, fie da­torită zvonului, Renell se schimbase, devenise mai încrezut, îl lăsa pe Karl să cureţe de unul singur ascensorul (acesta abia aştepta un prilej să deschidă o discuţie pe tema asta) şi nu mai apărea cu zilele în dormitor. Nimeni nu se izolase în aşa măsură, lucru evident, deoarece în tagma liftierilor toţi erau strîns uniţi, mai ales în chestiuni de serviciu, şi aveau o organizaţie recunoscută de direcţia hotelului.
Karl se gîndi la toate acestea, apoi se gîndi şi la Dela­marche, dar serviciul nu avu de suferit; şi-l îndeplini ca de obicei. Spre miezul nopţii, avu o mică bucurie deoarece Te-reza, care îi făcea adesea surprize, îi aduse un măr mare şi un baton de ciocolată. Se întreţinură un timp, fără să fie deran­jaţi de întreruperile pricinuite de cursele de ascensor; ve­nind vorba de Delamarche, Karl băgă de seamă că Tereza îl influenţa în aşa măsură încît, de o vreme încoace, vedea în fostul lui camarad un ins periculos, lucru uşor de dedus chiar din spusele lui. Karl îl considera, de fapt, un vagabond pe care mizeria îl înrăise şi cu care, la urma urmei, te puteai înţelege. Tereza îl contrazise cu multă vigoare şi, după un lung şir de argumente, îi ceru lui Karl să-i promită că nu va mai vorbi niciodată cu Delamarche. în loc să promită aşa ceva, Karl insistă de mai multe ori ca Tereza să se ducă la culcare, fiindcă era de mult trecut de miezul nopţii. Deoarece ea re­fuză să-i dea ascultare, el o ameninţă că o va conduce în ca­mera ei părăsind serviciul. Cînd, în sfîrşit, Tereza se arătă gata să plece, Karl îi spuse:
— De ce îţi faci griji inutile, Tereza ? Ca să dormi fără griji, uite, îţi promit că nu voi vorbi cu Delamarche decît atunci cînd nu voi avea încotro. Urmară apoi curse multe cu ascensorul; băiatul de la liftul vecin fusese trimis să dea o mînă de ajutor în altă parte, deci Karl trebui să se ocupe de ambele ascensoare. Unii clienţi se plîngeau de dezordine, un domn care însoţea o doamnă îl grăbi pe Karl, atingîndu-l uşor cu bastonul, g'st de altminteri cît se poate de nelalocul lui. Bine ar fi fost ca atunci cînd un ascensor n-avea liftier, clienţilor să le fi dat prin minte să se îndrepte imediat spre liftul de alături, servit de Karl. Ei însă nu făceau aşa ceva, se îndreptau exact spre liftul imobilizat; rămîneau cu mîna pe minerul uşii, ba chiar intrau în ascensor, fapt cu desăvîrşire interzis de cele mai severe prevederi regulamentare şi pe care liftierii trebuiau să-l evite cu orice preţ. Pentru Karl această treabă era un „du-te-vino" foarte obositor şi nici nu avea măcar siguranţa că îşi face serviciul ireproşabil. Cam pe la orele trei dimineaţa, un hamal bătrîn, cu care era oarecum prieten, îi ceru să-l suie; nu putu să-l servească în nici un chip, pentru că în faţa ambelor ascensoare se adunaseră clienţi şi trebuia să ai prezenţă de spirit pentru a te hotărî spre care grup să porneşti mai întîi. Karl fu, desigur, feric cînd se arătă cel de al doilea liftier şi putu să-i strige aceşti cîteva cuvinte de reproş pentru lipsa lui îndelungată, de probabil nici nu era vinovat.
După orele patru dimineaţa iureşul se mai potoli şi Kar simţi într-adevăr nevoia să se odihnească. Se rezemă de gri-; lajul liftului, muşcă lenevos din mărul care-i umplu gura cu ol aromă plăcută şi privi în jos, în puţul de lumină, înconjuraţi de ferestrele mari ale cămărilor de alimente prin care se ve-f deau ciorchinii de banane strălucind în întuneric.

(va urma)