Chemaţi-mă

Ion Horea

Nu v-am uitat, îmi sunteţi mai aproape

ca niciodată. Iată cum coboară

amurgul peste toate. Parcă văd

cum vă-aşezaţi tăcuţi în faţa casei,

şi aşteptaţi să iasă printre stele

luceafărul cel nou ce taie-n două

deasupra voastră lumea nesfârşită.

Chemaţi-mă, oricând, la orice oră,

şi vin, oriunde-aş fi în clipa ceea,

din lumea înstelată-a poeziei,

ori poate din furtunile iubirii,

ori din vârtejurile-atâtor griji

în care-s prins cu-ntreaga omenire.

Bătrânii mei, când voi rămâne singur

şi obosit voi aştepta şi eu

în faţa casei noastre înserarea

ca sputnicii ieşiţi de după deal

să-şi împletească firele de aur

în pânzele luminilor stelare,

chemarea voastră voi mai auzi-o

ca un ecou întors din astru-n astru, -

ca să-mi aduc aminte cum veneam

acasă noaptea când eram copil

în carul plin cu fân culcat pe spate

şi tata-mi arăta deasupra Cupa

şi Rariţele strălucind şi Toaca

şi locul unde-avea mai către ziuă

să pâlpâie cu puii Găinuşa.

Era o lume-ntoarsă din poveste,

erau miresmele îmbătătoare,

şi vorba tatii ce ştia să lege

şi să dezlege pentru mine totul,

şi eram prins atunci în nesfârşitul

ecou ce leagă suflete şi stele,

şi-acel ecou mereu mă urmăreşte

de-atunci în toate drumurile mele.