Iluzie firească

Mărioara Flaiș

M-a sărutat și m-a iubit

De unde răsărea urgia

Și până unde și-a sfârșit

Ultima clipa liturghia.

Cu toată primăvara sa,

Cu toată arșița solară,

Atât de nemilos trăia

Iubirea noastră ancestrală.

Era aievea, nu văzduh,

Cu tot ce-n atrii pătimise,

Înveșmântat în schimnic duh,

Neisprăvit de dor, venise.

Că era vis, un vis trezit

Dintr-o nocturnă uvertură,

Un călător ce-a rătăcit,

Sub geana mea, ca o scriptură.

Spre dimineață a pierit

Odată cu al nopții sfetnic,

Să-l facă iar de regăsit

Mi-e îngerul mult prea nevrednic.

În mii de graiuri m-a iubit

Fervoarea ce suprimă vise...

Doi ochi răsfrânți din infinit

Ca două porți spre cer deschise.