Vasile Ionac
Huțuțat
de-un ram de vânt, gândul meu adapă vise
Pe
sub cerul cel spălat de-ntunerici și candoare.
Au
sosit de nu știu unde, (fiindcă zările-s deschise),
Tinere,
cum au plecat, cârduri lungi de călătoare.
Iarba
parcă s-a trezit printre brujii de noroaie.
Chiar
și merii înfloriți ne vestesc despre păcate,
Iar
în trebi, e-atâta zor, încât lenea se înfoaie
Căci
nu are locul larg și nici liniște prin sate.
O
zăresc chiar în vecini. Draga mea, acuma noră,
Stă
de vorbă la fântâni scuturându-și fusta creață;
Scapă-mă
de-un sărutat, dar duminică, la horă,
De
se-mbat-al ei bărbat, mama mamii ei de viață,
O
s-o culc într-un fânar ca să coate unde-i Luna
Iar
apoi, nici la jendar, n-am să-i dau dare de seamă.
Așe-i
traiul pe pământ: e sortit dintodeauna
Să
iubești doar locul strâmt, în păcate și cu teamă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu