Picnic la marginea drumului (9)

Arkadi şi Boris Strugaţki 

― Şi Maimuţica ce-a făuct?
― Bineînţeles că n-a vrut să-l lase şi a început să plângă. I-am spus însă că nenea Cremă-de-ghete nu se simte bine şi ea, înţelegând, a întrebat: "Nenea Cremă-de-ghete iar a tras la măsea?".
Redrick surâse şi din nou luă o gură de cafea. Pe urmă, întrebă:
― Vecinii ce mai zic?
Şi din nou Guta ezită un pic, înainte de a răspunde;
― Ca de obicei.
― Bine, nu-mi mai povesti.
― Eh! exclamă ea, dând din mână cu dispreţ. Astă-noap­te, a bătut la uşă baborniţa aia de jos. Ochii erau uite-aşa şi avea spume la gură: "Ce tăiem în baie la mijlocul nopţii?" ...
― E clar, zise Redrick printre dinţi. Auzi, poate că-i mai bine să plecăm de-aici. Cumpărăm o casă la marginea oraşului unde nu locuieşte  nimeni.  O  casă de-alea, pă­răsite.
― Şi Maimuţica?
― O, Doamne! Oare nu facem noi totul ca să-i fie cât mai bine?
Guta dădu din cap.
― Îi plac copiii. Şi ei o iubesc. Nu sunt ei de vină că ...
― Da. Bineînţeles că nu sunt ei de vină.
― Păi, ce să-ţi mai spun? A sunat unu' care nu s-a prezentat. I-am spus că eşti la pescuit.
Redrick puse cana pe masă şi se ridică.
― Bine. Mă duc totuşi să mă spăl. Mai am încă o groază de treburi.
Se încuie în baie, aruncă îmbrăcămintea într-un ca­zan de rufe, iar boxul, piuliţele, ţigările şi alte mărun­ţişuri le puse pe o policioară. Se învârti mult timp sub duş, sub o apă fierbinte, care parcă era clocotită. Oftând şi gemând, îşi frecă corpul cu o mănuşă din burete aspru până când pielea deveni roşie. Pe urmă închise apa, se aşe­ză pe marginea băii şi îşi aprinse o ţigară.  Apa  huruia  prin ţevi ... Guta făcea zgomot cu vasele în bucătărie, de unde venea miros de peşte prăjit. Pe urmă, Guta bătu la uşă şi îi aduse lenjerie curată.
― Hai mai repede. Se răceşte peştele.
Îşi reveni complet şi începu din nou să comande. Zâm­bind, Redrick se îmbrăcă şi se întoarse la bucătărie nu­mai în chiloţi şi maieu.
― Uite-acum pot să şi mănânc, zise, aşezându-se pe scaun.
― Boarfele le-ai pus în cazan?
― Îhî, răspunse cu gura plină. Bun peştele.
― Ai pus apă peste ele?
― Nu ... Sunt vinovat, sir. Promit că nu mai fac, sir. Da' mai lasă-le, că ai destul timp. Mai stai puţin!
O prin­se de mână şi încercă s-o pună pe genunchi, dar ea se feri uşor şi se aşeză alături.
― Va să zică îţi neglijezi bărbatul, zise Redrick, îndopându-se din nou. Deci mă dispreţuieşti.
― Ce fel de bărbat oi fi acuma, nu ştiu! Un sac gol, nu bărbat. Stai să te umplu mai întâi.
― Şi dacă? ... Mai sunt minuni pe lumea asta.
― Lasă, că n-am văzut minuni d-astea de la tine. Poate vrei să bei ceva?
Redrick se juca absent cu furculiţa.
― Nu. Cred că nu. (Se uită  la  ceas  şi  se  ridică.) O   să   plec   acum,   aşa   că pregăteşte-mi costumul cel mai  bun.  Ştii  tu:  categoria extra. O cămăşuţă, cravată ...
Se îndreptă spre cămară, lipăind cu picioarele goale şi curate pe pardoseala răcoroasă. Intră şi se încuie. Îşi puse şorţul de cauciuc, mănuşile de cauciuc lungi până la cot, şi începu să scoată pe masă tot ce era în sac. Două "biberoane", o cutie cu "ace de siguranţă", nouă "baterii", trei "brăţări" şi încă un cerc, tot ca o "brăţară", dar din­tr-un metal alb şi uşor, având un diametru mai mare cu vreo treizeci de milimetri. Şaisprezece bucăţi de "stropi ne­gri" în pachetul de polietilenă. Doi "bureţi" cât pumnul, foarte bine păstraţi. Trei "bâze". Un borcan cu "lut sifo­nat" ... În sac mai rămăsese un container de porţelan greu, bine împachetat în vată de sticlă, dar Redrick nu puse mâ­na pe el. Scoase ţigările şi  îşi  aprinse  una,  uitându-se la toată marfa de pe masă.
Pe urmă trase un sertar, scoase o foaie de hârtie, un ciot de creion şi o numărătoare cu bile. Ţinând ţigara în colţul gurii şi clipind din ochi din cauza fumului, scria cifră după cifră, înşirându-le pe trei coloane. Făcu to­talul primelor două coloane. Sumele erau destul de impu­nătoare. Stinse mucul de ţigară în scrumieră, deschise cu precauţie cutia şi răsturnă "acele de siguranţă" pe hâr­tie. În lumina electrică, acele păreau albăstrui şi numai câteodată aruncau jerbe de culoare spectrală: roşu, gal­ben, verde. Luă unul dintre ele şi, cu grijă, ca să nu se înţepe, îl puse între degetul mare şi arătător. Pe urmă, stinse lumina şi mai aşteptă puţin ca să se obişnuiască cu întunericul. Acul "tăcea". Îl puse la o parte, pipăi altul şi îl prinse intre degete. Nimic. Apăsă mai tare, ris­când să se înţepe, şi acul începu să "vorbească". Izbuc­niră jerbe slab roşietice, ce străbăteau rapid acul şi care se răriră dintr-o dată, schimbându-se în verde. Câteva se­cunde, Redrick admiră acest joc straniu de artificii, care, aşa cum aflase din "Expuneri", trebuia să însemne ceva. Poate ceva foarte important. Pe urmă, punându-i sepa­rat pe primul, luă altul ...
În total au fost şaptezeci şi trei de "ace de siguranţă", din care "vorbeau" douăsprezece. De altfel, şi celelalte trebuiau să "vorbească", dar pentru asta forţa degetelor nu era suficientă. Era nevoie de o maşină specială, mare cât masa. Redrick aprinse din nou lumina şi adăugă încă două cifre la cele scrise. Şi numai după aceea se hotărî.
Băgă mâinile în sac şi, ţinându-şi respiraţia, scoase şi puse pe masă un pachet moale. Îl privi un timp, îngân­durat, frecându-şi bărbia cu dosul palmei. Pe urmă, luă creionul îl învârti între degetele înmănuşate şi iar îl arun­că. Scoase o ţigară şi, privind mereu pachetul, o fumă toată.
― Ce dracu', zise tare. Luă pachetul cu hotărâre şi îl băgă înapoi în sac. Şi cu asta, gata! Ajunge!
Răsturnă imediat "acele" înapoi în cutie şi se ridică. Era timpul să plece. Probabil că i-ar fi prins bine o jumă­tate de oră de somn ca să-şi limpezească gândurile, dar, pe de altă parte, mult mai folositor era să ajungă la în­tâlnire mai devreme şi să vadă cum şi ce. Aruncă mănu­şile, atârnă şorţul şi, fără să stingă lumina, ieşi din că­mară.
Costumul era deja pus pe pat şi Redrick începu să se îmbrace. Tocmai îşi făcea nodul la cravată în faţa oglin­zii, când în spate scârţâi uşor parchetul şi auzi o răsuflare precipitată. Luă imediat o mină serioasă, ca să nu puf­nească în râs.
― Bau! se auzi lângă el o voce subţire şi cineva îl prinse de picior.
― Ah! ţipă Redrick, leşinând pe pat.
Maimuţica, râ­zând şi chicotind, se urcă imediat pe el. Îl călca, îl trăgea de păr şi îi înşira noutăţile:
― Vecinul Willi a rupt piciorul păpuşii, la etajul trei a apărut un pisoi alb cu ochii roşii, probabil că nu a fost cuminte şi s-a dus în Zonă. Seara am mâncat griş cu lapte şi cu dulceaţă, nenea Cremă-de-ghete iar a tras la măsea, s-a îmbolnăvit şi a plâns. Da' de ce peştele nu se îneacă în apă? De ce mama n-a dormit noaptea? De ce sunt cinci degete, mâinile numai două şi nasul singur?
Redrick îmbrăţişă încet o vietate caldă, care se urca pe el şi îl privea cu ochii mari, negri şi lipsiţi de albul pupilelor. Se lipise de faţa lui cu obrăjorul moale, acoperit de un pufuşor auriu. Redrick repeta întruna.
― Maimuţico ... Ah! Maimuţico!
Deodată sună telefonul chiar lângă urechea lui. Întinse mîna şi ridică receptorul.
― Da.
În receptor tăcere.
― Alo? Alo?
Nimeni nu răspunse. Pe urmă, se auzi un zgomot ca şi cum la celălalt capăt al firului s-ar fi închis telefonul. Apoi se auzi tonul. Redrick se ridică, o lăsă pe Maimu­ţică jos, deja n-o mai asculta, îşi puse pantalonii şi haina. Maimuţica vorbea fără întrerupere, în timp ce el zâmbea absent, astfel că, în scurtă  vreme,  auzi:  "Tata şi-a muşcat limba şi a înghiţit-o". Pe urmă, îl lăsă în pace.
Se întoarse în cămară, puse într-o servietă tot ce era pe masă, fugi în baie după box, din nou se întoarse în cămară, luă servieta într-o mână şi coşul cu sacul în cea­laltă, ieşi şi încuie meticulos uşa cămării, după care strigă la Guta: "Am plecat!".
― Când te întorci? întrebă Guta, ieşind din bucătărie. Se pieptănase deja, se fardase şi nu mai avea pe ea ha­latul, ci o rochie de casă, care-i plăcea lui cel mai mult, de-un albastru strălucitor şi cu decolteul larg.
― Te voi suna.
Se uită la ea, se apropie şi, aplecân­du-se, o sărută pe decolteu.
― Hai, du-te o dată, a zis încet Guta.
― Da' eu? Şi pe mine? ciripi Maimuţica, strecurân­du-se între ei.
Trebui să se aplece şi mai mult. Guta se uită la el nemişcată.
― Fleacuri, spuse el. Nu te-ngrijora. O să te sun.
Pe scară, cu un etaj mai jos, Redrick văzu un individ corpolent, într-o pijama vărgată. Cotrobăia la yala uşii sale. Din adâncurile întunecoase ale apartamentului său, răzbătea un miros de acreală caldă. Redrick se opri şi îl salută:
― Bună-ziua.
Grăsanul se uită cu teamă la el, peste umăru-i puternic şi mormăi ceva.
― Soţia dumneavoastră a fost la noi azi-noapte, spuse Redrick. Zicea că tăiem ceva. E o neînţelegere.
― Nu-mi pasă, bombăni omul în pijama.
― Nevastă-mea a spălat rufe aseară, continuă Re­drick. Dacă v-a deranjat, vă rugăm să ne scuzaţi.
― Da' eu n-am zis nimic. Vă rog ...
― Atunci mă bucur foarte mult.
Coborî, iar când ajunse în garaj, puse coşul împreună cu sacul într-un colţ, îl acoperi cu o bancă veche şi după ce se mai uită o dată peste tot ieşi în stradă.
Nu era mult de mers: două cartiere până la piaţă, apoi printr-un parc şi încă un cartier până la Bulevardul   Central.   În   faţa Metropolului strălucea, ca-ntotdeauna, un şir multicolor de maşini, iar "boys" în scurte de culoarea zmeurei cărau geamantane. Nişte tipi solizi, ce păreau a fi străini, se strânseseră în grupuleţe de câte doi sau trei, discutau şi fumau stând pe scara de marmură. Redrick se hotărî să nu intre acolo deocamdată. Se aşeză sub o umbrelă în faţa unei cafenele mici de vizavi, comandă o cafea şi îşi aprinse o ţigară. La doi paşi de el stăteau la o măsuţă trei inşi din poliţia internaţională, îmbrăcaţi în civil. Erau grăbiţi şi mâncau în tăcere cârnaţi prăjiţi "à la Marmont". Între timp băuseră bere neagră din halbe înal­te, de sticlă. Alături, la vreo zece paşi, un sergent mânca posomorât cartofi prăjiţi. Casca albastră zăcea răsturnată pe jos; alături, stătea atârnată de spătarul scaunului cen­tura cu tocul pistolului. În afară de ei, la cafenea nu mai era nimeni. Ospătăriţa, o femeie în vârstă, o necunoscută, stătea deoparte şi, din când în când, căsca, ducându-şi mâna delicat la buzele rujate. Era nouă fără douăzeci.
Redrick observă că din hotel iese Richard Nunan, ca­re-şi punea din mers pălăria moale. Cobora sprinten pe scară, micuţ, rotofei şi roz, iar pe faţă i se citea bună­starea. Era proaspăt, plin de viaţă şi părea cunvins că nu-l aşteptau nici un fel de neplăceri. Ferindu-şi faţa cu palma, se uită la Nunan cum se aşază la volan, preocupat şi gri­juliu, cum mută ceva de pe scaunul din faţă în spate, cum se apleacă şi-şi aranjează oglinda retrovizoare. Pe urmă, Peugeotul scoase un norişor de fum albăstrui, claxonă un african îmbrăcat în burnus şi ieşi voios pe stradă. Ju­decând după toate, Nunan mergea la Institut şi asta în­semna că va trebui să ocolească fântâna şi să treacă pe lân­gă cafenea. Era prea târziu ca să se mai ridice şi să plece. Atunci, Redrick îşi ascunse faţa în palmă şi se aplecă deasupra ceştii. Inutil însă. Peugeotul claxona puternic, scrâşni din roţi şi se auzi vocea însufleţită a lui Nunan.
― Hei, Schuhart! Red!
Înjurând în gând, Redrick îşi săltă capul. Nunan se îndrepta spre el, strălucind de amabilitate şi întinzând mâna din mers.
― Ce faci aici, aşa de devreme? întrebă el, apropi­indu-se. Mulţumesc, mămico, îi aruncă el ospătăriţei. N-am nevoie de nimic. Şi din nou spre Redrick: Nu te-am mai văzut de-o sută de ani!  Pe  unde  te-ai mai ascuns? Cu ce te mai ocupi?
― Eh ... şi tu, zise, fără plăcere, Redrick. Cu mărun­ţişuri.
Se uită cum Nunan, atent, dar hotărât, se aşeză alături pe un scaun şi dădu la o parte, cu mânuţele lui pu­foase, paharul cu şerveţele şi farfuria pe care fuseseră sandviciurile. Asculta cum Nunan pălăvrăgea prietenos.
― Te-ai cam ofilit. Ce, nu dormi  destul?  Ştii,  şi  eu  m-am cam încurcat în ultimul timp cu noua automatizare,  dar  de dormit ... nu, frăţioare. Somnul e de bază la mine. N-are decât să se aleagă praful de automatizarea lor. (Deo­dată, se uită în jur.) Pardon, poate aştepţi pe cineva? Nu te deranjez?
― Noo ... spuse Redrick indolent. Am avut puţin timp liber şi m-am gândit să beau măcar o cafea ...
― N-am să te reţin prea mult, zise Dick, şi se uită la ceas. Ascultă, Red. Lasă mărunţişurile tale şi întoar­ce-te la Institut. Doar ştii că te primesc în orice moment. Dacă vrei, poţi să lucrezi iar cu un rus. A venit unu' de curând.
Redrick dădu din cap.
― Nu. Încă nu s-a născut un al doilea Kirill. Şi, de altfel, n-am ce face în Institutul vostru. La voi e numai automatică, acum în Zonă merg numai roboţi, şi pre­miile, după cum înţeleg, tot ei le primesc, iar salariul de laborant nu-mi ajunge nici pentru ţigări.
― Lasă, că totul se poate aranja, îi replică Nunan.
― Da' mie nu-mi place când s-aranjează ceva pentru mine. De când mă ştiu, m-am aranjat singur şi-am să mă descurc mai departe tot singur.
― Ai devenit mândru, zise Nunan dezaprobator.
― Nu sunt mândru deloc. Însă nu-mi place să soco­tesc fiecare bănuţ, asta e.
― Poate că ai dreptate, zise Nunan cam absent. Se uită indiferent la servieta lui Redrick şi urmări cu dege­tele o monogramă de argint cu litere slavone. Aşa e, omul are nevoie de cât mai mulţi bani încât să nu se mai gân­dească la ei ... Kirill ţi-a făcut-o cadou? întrebă el, ară­tând spre servietă.
― Am moştenit-o ... În ultima vreme nu prea te-am văzut în "Borj".
― Poate pe tine nu te mai vede omul, protestă Nu­nan. Mănânc acolo aproape în fiecare zi. Aici, în "Metropol", pentru fiecare chifteluţă îţi ia şi pielea ... Ascultă, zise dintr-o dată. Cum stai cu banii acum?
―      Ce,      vrei      să    te-mprumut? întrebă Redrick.
― Nu, invers.
― Să mă împrumuţi, va să zică ...
― Am ceva de lucru.
― O, Doamne exclamă Redrick. Şi tu?
― Da' cine mai are? întrebă imediat Nunan.
― Sunt mulţi ca tine. Rechinii.
Nunan parcă abia acum îl înţelese şi râse.
― Nu. Nu pentru specialitatea ta principală.
― Da' pentru care?
Nunan se uită din nou la ceas.
― Uite ce e, zise ridicându-se. Vino astăzi în "Borj", pe la prânz, în jur de două.  O  să  discutăm  mai pe-ndelete.
― La două nu cred c-am să reuşesc.
― Atunci seara, pe la vreo şase. De acord?
― Să vedem, zise Redrick, şi se uită şi el la ceas. Era nouă fără cinci.
Nunan îi făcu cu mâna şi se "rostogoli" spre Peugeotul său. Redrick îl conduse cu privirea, chemă ospătăriţa şi îi ceru un pachet de "Lucky Strike", îl plăti şi, luând ser­vieta, traversă strada fără grabă, spre hotel. Soarele deja încălzea destul de tare şi strada se umpluse de zăpuşeală umedă. Redrick simţi sub pleoape o usturime. Strânse din ochi cu putere, amintindu-şi cu necaz că nu reuşise să doarmă nici măcar o oră înainte de o afacere atât de importantă. Şi atunci se întâmplă.
Aşa ceva nu-l mai încercase niciodată în afara Zonei. Chiar şi-n Zonă numai de două, trei ori. Parcă picase, dintr-o dată în altă lume. Milioane de mirosuri se pră­buşiră peste el: aspre, dulci, metalice, moi, periculoase, alarmante, uriaşe cât casa, micuţe ca nişte fire de praf, grosolane ca nişte bolovani, fine şi complicate ca mecanismul unui ceas. Aerul deveni tare şi în el apărură su­prafeţe, muchii, colţuri. Parcă totul s-ar fi umplut cu imense bile zgrunţuroase, cu piramide alunecoase, cristale gigantice şi colţuroase şi prin astea trebuia să meargă ca-ntr-un vis, ca printr-o prăvălie întunecoasă, plină cu mobilă veche şi monstruoasă ... Dură numai o clipă. Des­chise ochii şi totul dispăru. Nu fusese altă lume ― însă aceeaşi lume cunoscută parcă s-ar fi întors spre el cu o faţă neştiută, se arătase pentru o clipă şi din nou se în­chise ermetic înainte ca el să înţeleagă ceva ...


va urma