Anne Marie Bejliu
cum
alergau caii sălbatici ai copilăriei,
după
umbrele firelor de iarbă,
născute
timpului primăverii,
dar
călcate de ierni tîrzii...
sunetele
erau sfâşietoare
şi
urechile mamelor,
îşi
smulgeau timpanele,
să
audă mai aprins,
ultimile
ecouri ale glasurilor firave...
n-am
înţeles
sau
poate vuietul fricii singurătăţii pântecului
şi
pieptului golit de vibraţia împlinirii
mi-a
adus nemilos,
opacitatea
unei oglinzi,
transformată
în puzze-lul
visurilor
cu aripile frânte...
n-am
auzit, n-am înţeles...
am
rămas cu timpanele arcuri,
scurtcircuitate
de imaginea golului gol
iar
palmele
fremătau
a nimic,
a
rece,
a
gheaţă,
a
neputinţa smulgerii din coasa tăcerii absolute,
ochilor
odată plini de viaţă...
dacă
Dumnezeu
ar
întoarce fetuşii
şi
copii plecaţi spre braţele Sale de abur,
din
drumul spre lumină,
cuvintele
şi-ar
înflori trupurile doar prin gheaţă
iar
filele vântului
s-ar
transforma în steiuri.
flămândă
lume
ar
primi implozia de puritate prea lesne
şi
atunci,
viaţa
ar deveni o pictură fadă,
abstractă,
expusă
indecent
în
vernisajele prezentate sec,
de
guri ne-vii...
pentru
aripile gândurilor,
veşnicia
este doar un fluture albastru,
ce-şi
reconstruieşte aripile,
la
fiecare rugăciune
a
unui copil...
părintele
udă
florile anotimpurilor,
căutând
căldura pierdută,
într-un
vas oval, plin de frunze...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu