Printre paranormal și ireal

Sandu Alrox

În ceața de acasă

M-am pierdut de aproximativ o lună

M-am dus într-un pârâu

M-am dus într-un mod surprinzător

M-am plimbat zile și zile

M-am plimbat cu genunchii umflați

Am ajuns la depărtări

am ajuns după o lună

am întâlnit un pic de lumină

am întâlnit un peisaj neașteptat

care, cu toate acestea, la scurt timp după. S-a volatilizat

revenind într-o lume suprarealistă

toata umeda, într-o ploaie torențială

care m-a lovit în minte

am mers pe jos o lună

am mers pe jos până la departe

m-am pierdut în câmpii

m-am pierdut în zăpadă

apoi se deschide un peisaj fără margini

am ajuns la răsărit

zâmbesc la o noua întâlnire

zâmbesc la lumea întreagă

fug, fug

printr-un râu în inundații

și hai hui

mă întorc în viață.

Pământul se va confrunta cu 100 de ani de lovituri ucigătoare ale asteroizilor, începând cu 2017

Ana Stan

Experţii avertizează că asteroizii ar putea cădea pe pământ timp de 100 de ani. O centură de asteroizi a fost localizată în spaţiu şi se îndreaptă acum spre partea noastră a sistemului solar.


Un „ucigaş global“ se poate ciocni de pământ până în 2020, ştergând viaţa de pe faţa pământului şi schimbând clima timp de milenii, potrivit „Sunday Express“.    

Predicţiile acestea înspăimântătoare au luat naştere pe fondul datelor date publicităţii de către NASA în care se arăta că peste 400 de impacturi sunt aşteptate între 2017 şi 2113. Datele NASA se bazează pe noi informaţii obţinute de agenţia spaţială în ultimele 60 de zile.   


Mulţi dintre asteroizii care vor lovi pământul vor avea un diametru maxim de 100 de metri şi potenţialul de a cauza daune semnificative. Însă oamenii de ştiinţă îngrijoraţi au avertizat şi că spre noi se îndreaptă „un monstru colosal“, un asteroid imens care ameninţă că va lovi pământul în doar şase ani.   


Această informaţie vine după ce săptămâna aceasta, profesorul Brian Cox a spus că un asteroid mare cât un autobuz şi numit 2014 EC, a ajuns în luna martie la 61.637 de kilometri de Pământ. Profesorul avertizează că există „un asteroid cu numele nostru pe el“ şi că e doar o problemă de timp înainte ca un asteroid destul de mare „să şteargă“ viaţa de pe suprafaţa Pământului.   


Mulţi consideră că un asteroid este responsabil de distrugerea dinozaurilor şi că un asemenea eveniment devastator ne aşteaptă şi pe noi.   


Profesorul Bill Napier, un expert astronom de la Universitatea britanică din Buckingham, a declarat că o lovitură a unui asteroid sau a reziduurilor unei comete poate avea efecte devastatoare.    


„Dacă aşa ceva se va întâmpla, depinzând de locul unde va lovi, va afecta viaţa pe pământ. Chimia atmosferică va fi deranjată, mai precis va fi blocată lumina soarelui. Va fi ceva asemănător unui ierni nucleare care poate dura zeci de mii de ani. Aceste comete au 200-300 de kilometri în diametru şi sunt pur şi simplu monştri care pot distruge Pământul. Riscul imediat vine însă de la asteroizii mai mici de un kilometru în diametru. Aceştia sunt cu zecile de mii şi sunt capabili să cauzeze daune la scară regională.  Unul dintre ei a lovit Siberia în 1908 şi, din fericire, nu a lovit o zonă populată. Dacă s-ar fi întâmplat asta în Londra, de exemplu, coliziunea ar fi şters de pe faţa pământului o suprafaţă de peste 150 de kilometri şi zgomotul s-ar fi auzit din altă ţară“, explică Bill Napier.   


Profesorul Napier este de părere că Pământul este supus riscului a două tipuri de lovituri: asteroizii, care sunt bucăţi de rocă, şi cometele care sunt mult mai mari şi formate din gheaţă care se sparge în miliarde de bucăţi asemănătoare diamantului în timp ce lovesc Pământul. Deşi anumite comete faimoase, cum este şi Halley, au un risc redus de coliziune, există unele asemănătoare care pot avea efecte catastrofice.   

Cometa Swift-Tuttle, descoperită de Lewis Swift pe 16 iulie 1862, şi de Horace Parnell Tuttle pe 19 iulie 1862, va trece pe lângă planeta noastră în anul 4479. „Cometa Halley, care are aproximativ 10 kilometri în diametru, nu trece prea aproape de pământ. Cea mai periculoasă este Swift-Tuttle  care are 27 de kilometri şi trece foarte aproape de Pământ“, explică prof. Napier.   



„Cometele sunt corpuri cereşti foarte fragile, formate din gheaţă. Din când în când se prind în gravitaţia unei planete imense şi sunt aruncate spre interior. Această acţiune le poate cauza dezintegrarea. Praful poate bloca lumina soarelui şi am fi martorii unor bombardamente multiple. Acesta nu este un scenariu imaginat. Dacă privim cometele mici, vedem că ele devin un risc important pentru civilizaţia pământului. Chestiile astea zboară pe cer şi există un pericol real acolo, un pericol care nu a fost niciodată studiat în amănunt. Se poate întâmpla în orice moment. Există într-adevăr multe controverse pe acest subiect. Însă, şi mâine ar putea avea loc un dezastru“, conchide prof. Napier pentru „Sunday Express“. 

Fericire

Aura Popa

Nu, n-am crezut c-am să-mi găsesc iubirea

Zvâcnind la tâmpla unui simplu gând

Şi c-o să-mi bată-n poartă fericirea.

Surâsul zilei nu-mi mai e plăpând.

Sunt păpădii-nflorite-n câmp de vise

Şi păsări albe în antet de cer,

Cărări de rai prin zările promise

Şi lotci pe marea plină de mister

Ce leagănă seninul cu privirea

Unui prea blând şi magic răsărit.

Nu, n-am sperat c-am să îţi văd sclipirea

Din cuib de braţe dar … te-am întâlnit! 

Oul și puiul

OLAVO DE CARVALHO

Mintea comunistă nu funcționează conform canoanelor psihologiei obișnuite, ci urmează o logică proprie, în care se amestecă, în doze imposibil de deosebit, abilitatea dialectică, auto-înșelăciunea isterică și minciuna psihopată.


Un articol al meu anterior a ridicat o întrebare interesantă în spațiul de comentarii: Dacă în sferele înalte sunt atât de mulți oameni care colaborează cu comunismul, cum de acesta nu a ajuns încă să stăpânească lumea?


Primul și cel mai evident răspuns este acela că, dacă prin „comunism” înțelegem regimul comunist și sistemul de proprietate comunist, ele nu sunt totuna cu mișcarea comunistă, ca rețea de organizații. Comunismul este absolut neviabil, dar, tocmai de aceea, mișcarea comunistă poate crește la nesfârșit, fără a fi vreodată obligată să-l realizeze, limitându-se, în schimb, să tot culeagă beneficii din ceea ce fură, uzurpă, prostituează și distruge pe drum.


Sunt două fâșii ale realității complet diferite care se amestecă într-o confuzie deconcertantă sub denumirea de „comunism”.


O analogie va face lucrurile mai clare. Nici un om nu poate trăi o viață rezonabilă pe baza unei nebunii, dar, chiar și așa, nimic nu îl împiedică să devină tot mai nebun: el se nenorocește, dar nebunia avansează. Forța nebuniei constă tocmai în faptul că se sustrage testului realității. Comuniștii nu pot realiza economia comunistă. Dacă au o imensă facilitate de a alinia turme întregi, care să lupte pentru acest scop irealizabil, este tocmai pentru că el este irealizabil, ceea ce echivalează cu a spune: inaccesibil oricărei evaluări obiective a rezultatelor. Nu va exista niciodată o economie comunistă despre care creatorii ei să spună: „Iată aici comunismul realizat. Puteți să ne judecați și să spuneți dacă ne-am îndeplinit sau nu promisiunile.” Ține de natura cea mai intimă a idealului comunist să fie o promisiune indefinit auto-amânabilă, imună, prin urmare, față de orice  judecată umană. Prestigiul său aproape religios vine exact de aici: comunismul aduce Judecata de Apoi din ceruri pe pământ, dar fără o dată stabilită.


De aici, aparentul paradox al unei mișcări care, cu cât crește mai mult și câștigă mai multă forță, cu atât se îndepărtează mai mult de scopurile sale proclamate. Acestui paradox i se adaugă un al doilea: cu cât se îndepărtează mai mult de aceste scopuri, cu atât mișcarea este mai liberă să pretindă că a fost trădată și că are dreptul la o nouă oportunitate, de această dată cu mijloace mai „pure”. Dar paradoxul paradoxurilor se află într-un strat mai profund.


Dacă cineva spune că va face imposibilul, cu siguranță nu va face nimic, sau va face altceva. Dacă va face altceva, va putea da acelui lucru numele a ceea ce pretindea că va face, și susține, în acelaș timp, că el nu este încă, sau că nu este câtuși de puțin ceea ce avea el de gând. De aici ambiguitatea permanentă a discursului comunist, care se poate lăuda întotdeauna că este o mișcare puternică destinată unei victorii inevitabile și în același timp își poate minimaliza sau nega propria existență, jurând că ea este doar o „teorie a conspirației”, o invenție a lacheilor capitalismului.


E halucinant, dar se întâmplă în fiecare zi. Categoric, mintea comunistă nu funcționează conform canoanelor psihologiei obișnuite, ci urmează o logică proprie, în care se amestecă, în doze imposibil de deosebit, abilitatea dialectică, auto-înșelăciunea isterică și minciuna psihopată.


Tocmai de aceea creșterea vertiginoasă a mișcării comuniste însoțește, pari passu, nu decăderea capitalismului, ci escaladarea succesului său. Comunismul ca regim, ca sistem economic, nu există și nu va exista niciodată. Comunismul poate exista doar ca o mișcare politică ce trăiește din parazitarea capitalismului și, prin urmare, crește împreună cu acesta.


Dar, chiar dacă supraviețuiește și se și se întărește, corpul parazitat nu va ieși nevătămat din parazitare: limitat tot mai mult la funcția de furnizor de resurse și pretexte pentru parazit, el își va pierde treptat toate valorile morale, religioase și culturale care l-au inspirat inițial și, reducându-se la mecanica jocului economic pur, devine din ce în ce mai ușor de criticat, pe măsură ce parazitul se împodobește cu întregul prestigiu al moralității și culturii.


Modus operandi al acestui parazitism este dublu: pe de o parte, economiile comuniste supraviețuiesc numai datorită ajutorului capitalist venit din afară. Pe de altă parte, în fiecare națiune, creșterea economiei capitaliste alimentează tot mai mult cultura comunistă.


Tocmai pentru că, nefiind câtuși de puțin viabilă, economia comunistă nu poate fi construită, comunismul militant obține victorie după victorie în efortul său de a transforma capitalismul într-o rablă infernală și lipsită de sens. Întreaga logică a comunismului, în cele din urmă, derivă din ideea hegeliană de „muncă a negativului”, sau de distrugere creatoare.



Dar „distrugerea creatoare” este doar o figură de stil, o metonimie. Distrugerea unui lucru poate conduce la creșterea altui lucru dacă acesta este condus din interior de o  forță creatoare proprie, care nu datorează nimic distrugerii. A aștepta ca distrugerea, prin ea însăși, să creeze ceva, e ca și cum ai vrea să iasă un pui dintr-un ou prăjit.

FĂRĂ DE PĂCAT

MIRCEA TRIFU

Mă simt legănat şi visez fără voie,

Dorinţa îmi pare un cal nărăvaş,

Căpăstrul chemării îl ţin de nevoie,

Mă poartă sălbatic, că-i murg pătimaş.

Spre tine îl ţin tremurând să mă-ndrepte,

Te simte ca mine, stăpână divină,

Şi steaua se-ndreaptă spre mine cu trepte,

Din palme să-ţi beau câte-un strop de lumină.

Parfumul iubirii îl simt lângă trepte,

M-aplec pe altarul de marmură rece,

Şi scot un oftat de chinuri nedrepte,

Şi plâng peste el, durerea să-nece.

Speranţa mă prinde de mână zâmbind,

Şi cale îmi face cu inima-n mână,

Genunchii îmi tremur, mă urc bâjbâind,

Mă simt ca un sclav chemat de regină.

Deodată îţi simt sărutarea ta dulce

Şi-n şoaptă parfumul iubirii mă cheamă,

Iubirea mea poarta-a destinului cruce,

Cu tine alaturi durerea se sfarma.

Bătălia iluziilor

Andrei Cornea

Ponta va fi președinte pe cinci ani – un om care a dovedit deja iresponsabilitate va conduce statul într-o perioadă de tensiuni internaționale și de reformatare a structurilor europene și euroatlantice. Fără a o fi dorit, asta vor fi realizat prin vrajba, resentimentele și mai ales prin iluziile lor Băsescu, Udrea, Iohannis, Antonescu, Macovei, Diaconescu.


Un fel de bătălie a tuturor contra tuturor. Devorare reciprocă. Autoiluzionare. Delir mitologic. Suspiciuni permanente că celălalt trădează și face blat cu Marele adversar – Ponta. Pe scurt, în zilele acestea opoziția scrie rețeta sigură nu numai pentru o înfrângere, dar pentru una penibilă, rușinoasă. Toți candidații contribuie – Iohannis, Udrea, Macovei, Diaconescu. Dar și cei care candidează, fără să candideze: Băsescu și Antonescu. Ce face Tăriceanu – acest pontif al liberalismului care oficiază de mulți ani liturghia pesedistă – nici nu mai contează.


Băsescu și Antonescu au ceva comun: incapacitatea de a accepta că trebuie să iasă din joc – Băsescu definitiv, Antonescu, pentru o perioadă. În niciun caz, că nu mai pot conduce ei țări și partide. Iată ceea ce nu le intră în cap. Băsescu o promovează pe Elena Udrea, iluzionându-se că astfel, cu ea la conducerea unui partid devenit tot mai insignifiant, își va perpetua existența politică. Nu-și dă seama că și-a înstrăinat aliații și mulți dintre susținători, că își pune în pericol adevărata moștenire politică – a lucrurilor importante făcute în timpul mandatelor sale. Cazul său devine încet-încet aproape tragic. Cât despre Antonescu, acesta a găsit cu cale să-și arate neîncrederea tocmai în cel pe care l-a promovat în fruntea PNL și apoi l-a ajutat să devină candidatul unic al ACL – Klaus Iohannis. Frustrarea tragicomică a bietului om, dintr-o dată aruncat la marginea politicii, precum un balot desprins dintr-un camion care ia în viteză o curbă prea strânsă, ar fi înduioșătoare, dacă ni s-ar șterge din memorie imaginea imensei lui aroganțe din 2012, din momentul interimatului prezidențial.


Și acum ceva despre cei trei „băsiști“: unul „oficial“, Elena Udrea, din partea PMP, ceilalți doi – Monica Macovei și Cristian Diaconescu – independenți (cea dintâi rămasă – nu se știe exact de ce – membră PDL, cel de-al doilea rămas, nu se știe de ce, președinte al Fundației Mișcarea Populară). Defectul lor esențial este că sunt trei, atunci când, în situația de față, chiar și unul era un exces, divizând în felul acesta voturile. Al doilea defect, fără supărare, e că tustrei sunt, cumva, „neterminați“; altfel spus, fiecare a luat câte ceva din așa-zisul „bă­sism“, fără însă să ia restul: Macovei a luat principiile justițiare fără carisma populistă a președintelui, Udrea a luat populismul fără principii, în vreme ce Diaconescu, lipsit de orice carismă, pierzând pe drum și ceva din principii, s-a mulțumit cu felii din politica externă. Ceea ce spun poate că arată a caricatură, dar nu-i o caricatură împotriva naturii. În fine, ajungem la Iohannis, candidatul marii speranțe de unificare a dreptei sub sigla liberală. Defectele lui – unele remediabile, altele nu – sunt vizibile și dintre ele cel mai evident este că nu a depășit mental stadiul de primar de oraș de provincie. Un altul este că a adoptat stupida tactică liberalo-pedelistă de a se lepăda de „Satana-Băsescu“ – ceea ce, în turul al doilea, îl va împiedica să adune voturile „băsiste“. Oricum ar fi, faptul că nici măcar propria formațiune – PNL-PDL – nu-l susține complet și cu tot angajamentul îi profețește eșecul. E nedrept pentru Iohannis și este o dizgrație pentru așa-numiții politicieni de dreapta, din oricare partid sau frântură de partid ar proveni, să găsească pretexte pentru a nu-l susține pe Iohannis.



Pe scurt, partida e aproape jucată și pierdută. Ponta va fi președinte pe cinci ani – un om care a dovedit deja iresponsabilitate va conduce statul într-o perioadă de tensiuni internaționale și de reformatare a structurilor europene și euroatlantice. Un incapabil, un mitoman, un plagiator – cinci ani la Cotroceni! Fără a o fi dorit, asta vor fi realizat prin vrajba, resentimentele și mai ales prin iluziile lor Băsescu, Udrea, Iohannis, Antonescu, Macovei, Diaconescu, plus prețioșii și inteligenții lor consilieri, analiști și alte feluri de comilitoni, cu sau fără de partid! 

Te iubesc

voce

Umberto Tozzi

traducere şi montaj

Sandu Alrox