NIKITA

ELTON JOHN

Istorii Uitate (1)

Marii maestri ai lovilutiilor  

Poate ca termenul „lovilutie” o sa vi se para ciudat. Veti fi tentati sa credeti ca este vorba de o greseala de tipar sau de o neintelegere. Nici vorba de asa ceva. Pe de alta parte, nu cautati termenul in dictionar, fiindca nu-l veti gasi. El nu exista nicaieri, decat in realitatea anumitor situatii istorice: acele spectaculoase miscari politice care se doresc a fi revolutii dar dincolo de care se ascunde ranjetul had al loviturii de stat. Situatii deloc putine, cel putin in ultimele secole si ale caror repercusiuni s-au reflectat asupra unor indelungate perioade de timp. Care au fost cele mai importante si mai spectaculoase dintre ele, haideti sa vedem impreuna.


O revolutie de palat

Se numeste „revolutia glorioasa”, dar denumirea, recunosc istoricii, este cat se poate de falsa, cu toata poleiala sa tipatoare. N-a fost o revolutie ci o lovitura de stat in urma careia regele Iacob II al Angliei

a fost detronat, de o mana de complotisti parlamentari, care se aflau in legatura cu stadholderul Olandei, Wilhelm de Orania,

pe care l-au adus la putere in 1688 pentru ca promisese ca va respecta fara cracnire puterile parlamentare. La fel de gresit este numita uneori si „revolutia nesangeroasa”: au existat trei batalii importante in Irlanda si numeroase ciocniri in Scotia, duse de parlamentaristi contra regalistilor care n-au acceptat schimbarea de buna voie. Totusi, trebuie sa recunoastem ca este una dintre putinele „lovilutii” care au adus ceva bun: instaurarea democratiei parlamentare moderne, ce a inspirat marile miscari democratice din secolele XVIII-XIX.


Arogantul Napoleon

18 Brumar 1799 reprezinta o data cruciala in destinul lui Napoleon Bonaparte. Un prilej in care el si-a dovedit curajul, hotararea, dar si aroganta bazata pe forta baionetelor. In dimineata acelei zile, membrii Colegiului Batranilor care cunosteau detalii ale planificatului puci si-au avertizat colegii asupra unei presupuse conspiratii iacobine si i-au convins sa se mute la Chateau de Saint-Cloud, la vest de Paris, unde s-ar fi aflat la adapost. Generalul Bonaparte a fost insarcinat cu paza corpurilor legiuitoare. In aceeasi zi, doi dintre membri Directoratului, Sieyes si Ducos, au demisionat iar Talleyrand l-a convins pe un al treilea, Barras, sa procedeze la fel. Ceilalti doi ramasi, Gohier si Moulin, au inteles ce se pregatea de fapt si au refuzat sa-si prezinte demisiile. Forul legislativ le-a tinut partea si a continuat sa-si desfasoare sedinta. Confruntat cu rezistenta lor, Napoleon a patruns in sala, intovarasit de o companie de grenadieri si le-a impus demisia. De aici pana la numirea lui ca prim consul si apoi la proclamarea ca imparat nu va mai fi decat un pas...


Tapul ispasitor e intotdeauna binevenit

In noaptea de 27 februarie 1933, cladirea Reichstagului, parlamentul german, a fost cuprinsa de flacari si imediat s-a gasit si incendiatorul: Marinus van der Lubbe,

un olandez care, pe langa probleme psihice evidente, avea si simpatii comuniste. Nu i-a fost greu lui Adolf Hitler,

proaspat numitul cancelar al Germaniei, sa puna gravul incident in carca anarhistilor, socialistilor si comunistilor, care au fost trimisi in lagarele de concentrare, fara ca opinia publica sa condamne asemenea masuri, ci dimpotriva, incurajandu-le Incidentul a dus si la restrangerea drastica a libertatilor cetatenesti, „in interesul statului”, prin votul Parlamentului: 444 deputati au votat pentru si doar 94 dintre social-democratii ramasi in forul suprem s-au opus.

Documentul a dat guvernului – si implicit Partidului Nazist – puteri legislative si l-a autorizat sa se abata de la prevederile constitutionale pe o perioada de patru ani. Adolf Hitler obtinea astfel puteri dictatoriale. Au existat multe discutii privind gestul lui van der Lubbe: unii l-au acuzat ca actionase din cauza convingerilor comuniste, dar majoritatea istoricilor credeau, pana nu demult, ca el fusese de fapt o unealta a nazistilor, de care acestia s-au descotorosit imediat ce au facut-o sa actioneze in folosul lor. Documente recente au scos la iveala ca olandezul era doar un megaloman, dornic sa atraga atentia asupra lui. Cei mai surprinsi de gestul lui au fost deci in primul rand nazistii, dar Hitler si-a revenit rapid din surpriza si a intors lucrurile in favoarea lui.


De la Khomeini la Bin Laden

Daca astazi fundamentalismul islamic a devenit o forta de temut, faptul se datoreaza in mare masura victoriei asa-numitei „revolutii iraniene”, care a dus, in 1979, la detronarea sahului Mohammad Reza Pahlavi.

O revolutie in toata puterea cuvantului, am putea spune, tinand cont de grevele si miscarile sociale de masa prin care s-a manifestat. De fapt, o lovitura abila data de fortele nationaliste islamice impotriva unui regim pe care-l mai percepeau tot mai „vandut” Occidentului. Beneficiind si de figura carismatica a ayatollahului Ruhollah Khomeini,

unul dintre cei mai influenti oameni ai secolului XX, aceste forte s-au impus in cele din urma, revenirea lui Khomeini din exil fiind marcata de impresionante demonstratii, milioane de iranieni iesind pe strazile Teheranului spre a sarbatori victoria.

Miscarea a adus la putere o teocratie conservatoare, constituind in Iran un nucleu al fanatismului musulman, a carui prima „isprava” va fi criza ostaticilor de la ambasada americana din Teheran. Tot impotriva monarhiei a fost indreptata si miscarea egipteana din 1952, cunoscuta drept „revolutia din 23 iulie”, desi a fost un puci militar sadea de care majoritatea egiptenilor n-au avut habar. Cei ce au avut initiativa rasturnarii detestatului rege Farouk I

au fost mai multi militari, reuniti in „Organizatia Tinerii Ofiteri”. Dar, dupa ce suveranul a fost detronat, miscarea nu s-a multumit cu proclamarea republicii, ci a pornit pe un fagas socialist, materializat prin nationalizarea Canalului Suez si declansarea unui conflict cu fortele colonialiste franco-britanice. Miscarea ofiterilor egipteni, condusa de Nasser,

a inspirat numeroase alte actiuni similare, in tari arabe si africane, cea mai de succes fiind cea a colonelului Gaddafi, in Libia.


Cuba libre

De partea cealalta a Atlanticului, o miscare la fel de spectaculoasa si care a avut numeroase ingrediente ale unei revolutii, s-a petrecut in Cuba. Ducand cu tenacitate un razboi de gherila contra dictatorului pro-american Fulgencio Batista,

Fidel Castro si luptatorii sai, printre care se numara si celebrul Che Guevara, au reusit rasturnarea regimului dictatorial, la 1 ianuarie 1959, izbutind sa faca fata si invaziei din Golful Porcilor.

Desi mai degraba socialist decat marxist, Castro a fost nevoit sa se indrepte spre URSS, in conditiile in care americanii il urau de moartea. Acest „ghimpe din coasta Americii” a fost punctul de plecare al temutei „crize a rachetelor”, care in 1962 era sa arunce lumea in haosul unui razboi nuclear.


Trotki – artizanul loviturii de stat

Revolutia rusa din octombrie 1917 poate fi numita doar teoretic „revolutie” fiindca a fost de fapt rodul unor intrigi politice tesute de Lenin, pe tot parcursul acelui an, pentru rasturnarea guvernului moderat al lui Kerenski. Spre deosebire de miscarea spontana din martie, care a dus la abdicarea tarului, cea din octombrie a fost indelung pregatita de Lenin

si mai ales de Trotki,

un „artizan al loviturii de stat”, cum il considera autorul italian Curzio Malaparte. Ironia sortii face insa ca tocmai omul care s-a aflat in spatele succesului revolutiei bolsevice si al victoriei in costisitorul razboi civil ce a urmat sa fie indepartat de la putere de abilul Stalin,

printr-o lovitura de stat mult mai discreta...

Autumnală

Ion Caraion

Lipit de pantalonul înăclăiat şi dens
vântul are gust înecăcios de acid fenic –
tendoane groase de ger se-nalţă imens
dintre obezile pământului cu nervi de astenic.

S-au închinat toţi soldaţii la soare,
i-au sărutat casca, i-au îmbrăţişat picioarele –
de-acuma va începe o iarnă posomorâtă şi lungă, din care
cine ştie când o să mai vadă soldaţii soarele.

Careurile întunericurilor cenuşii au plecat
să se urce-n artere ca-n seră
dimineţile gâlgâie, sângele se scutură-nchegat
şi numai inimile noastre văd cum plouă
prin seara otrăvită, de holeră.

Strainul (2)

Albert Camus

II

Trezindu-mă, am înţeles de ce patronul meu n-a fost încîntat cînd i-am cerut cele două zile libere: astăzi e sîmbătă. Ca să zic aşa, uitasem, dar, trezindu-mă, mi-a venit această idee. Patronul meu, fireşte, s-a gîndit că eu voi avea astfel cu duminica patru zile de vacanţă şi asta nu putea să-i facă plăcere. Dar, pe de o parte, nu e vina mea dacă mama a fost înmormîntată ieri în loc de azi si, pe de altă parte, ori­cum aş fi avut sîmbăta si duminica libere. Bineînţeles, asta nu mă împiedica totuşi să-l înţeleg pe patronul meu.
Mi-a venit greu să mă scol, pentru că eram obosit după ziua de ieri. În timp ce mă bărbieream, m-am întrebat ce aveam să fac şi m-am hotărît să mă duc să mă scald. Am luat tram­vaiul ca să merg la stabilimentul de băi din port. Acolo m-am aruncat în apa golfuleţului. Era o mulţime de tineret. M-am întîlnit în apă cu Maria Cardona, o fostă dactilografă de la mine de la birou, care îmi plăcuse cîndva. Şi eu ei, cred. Dar ea a plecat îndată după aceea şi n-am avut timp destul. Am ajutat-o să se urce pe o baliză şi, în această mişcare, i-am atins sînii. Eu mai eram în apă cînd ea se şi instalase cu burta pe baliză. A întors capul spre mine. Părul îi căzuse în ochi şi rîdea. M-am căţărat lîngă ea pe baliză. Era plăcut şi, ca în glumă, mi-am lăsat capul pe spate şi l-am sprijinit de pîntecele ei. Ea n-a protestat şi eu am rămas aşa. Aveam în ochi tot cerul şi era albastru şi auriu. Sub ceafă simţeam pîntecele Mariei respirînd uşurel. Am stat mult pe baliză, aproape adormiţi. Cînd soarele a devenit prea tare, ea s-a aruncat în apă, iar eu după ea. Am prins-o, i-am încolăcit mijlocul cu braţul şi am înotat împreună. Rîdea tot timpul. Pe mal, în timp ce ne uscam, mi-a spus: "Sînt mai bronzată ca dum­neata". Am întrebat-o dacă voia să vină în seara aceea la cinematograf. A rîs iar şi mi-a spus că avea chef să vadă un film cu Fernandel. Cînd ne-am îmbrăcat a fost foarte mirată văzîndu-mă cu cravată neagră şi m-a întrebat dacă sînt în doliu. I-am spus că murise mama. Cum ea voia să ştie cînd, i-am răspuns: "Ieri". A tresărit, dar n-a zis nimic. Mi-a venit să-i spun că nu e vina mea, dar m-am oprit pentru că m-am gîndit că la fel îi spusesem şi patronului meu. Asta nu însemna nimic. Oricum, întotdeauna eşti puţin vinovat.
Seara, Maria uitase totul. Filmul avea haz pe alocuri, dar, în rest, era cu adevărat stupid. Ea îşi lipise piciorul de al meu. Îi mîngîiam sînii. Spre sfîrşitul spectacolului am săru­tat-o, dar incomod. După cinematograf, a venit la mine.
Cînd m-am trezit, Maria plecase. Îmi explicase că trebuie să se ducă la mătuşa ei. M-am gîndit că e duminică şi asta m-a plictisit: nu-mi place duminica. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul sărat pe care părul Mariei îl lăsase şi am dormit pînă la zece. Am fumat apoi, stînd tot culcat, pînă la prînz. Nu voiam să mănînc la Céleste, ca de obicei, deoarece, cu siguranţă, mi s-ar fi pus tot felul de întrebări şi nu pot suferi aşa ceva. Mi-am pregătit nişte ouă şi le-am mîncat direct din tigaie, fără pîine, pentru că nu aveam şi pentru că nu voiam să cobor ca să-mi cumpăr.
După-masă, m-am cam plictisit şi m-am învîrtit de colo pînă colo prin apartament. Era comod apartamentul cînd era aici mama. Acum e prea mare pentru mine şi a trebuit să aduc masa din sufragerie în camera mea. Nu mai stau decît în această cameră, între scaunele de pai puţin cam desfun­date, dulapul a cărui oglindă s-a îngălbenit, măsuţa de toa­letă şi patul de alamă. Restul e în părăsire. Puţin mai tîrziu, ca să fac ceva, am luat un ziar vechi şi l-am citit. Am tăiat din el o reclamă a sărurilor Kruschen pe care am lipit-o într-un vechi caiet în care strîng ceea ce mă amuză de prin ziare. M-am spălat pe mîini şi, drept încheiere, am ieşit pe balcon.
Camera mea dă pe strada principală a cartierului. După-amiaza era frumoasă. Totuşi, pavajul era slinos, trecătorii rari şi încă grăbiţi. Erau în primul rînd familii care mergeau la plimbare, doi băieţaşi în costume de marinari, cu pantaloni scurţi, cam stingheriţi în hainele lor ţepene, şi o fetiţă cu o fundă mare roz şi pantofi negri de lac. În urma lor, o mamă enormă, în rochie de mătase cafenie, şi tatăl, un omuleţ destul de plăpînd, pe care-l cunoşteam din vedere. Purta pălărie de pai, papion şi baston în mînă. Văzîndu-l cu nevastă-sa, am înţeles de ce se spunea în cartier că e distins. Ceva mai tîrziu au trecut tinerii din mahala - păr pomădat şi cravată roşie, haină foarte ajustată cu batistă brodată şi pantofi cu boturi pătrate. M-am gîndit că se duceau la cinematografele din centru. De aceea plecau atît de devreme şi se grăbeau spre tramvai, rîzînd zgomotos.
În urma lor, strada a devenit pe încetul pustie. Spectaco­lele începuseră peste tot, cred. Nu mai erau pe stradă decît negustorii şi pisicile. Cerul era senin, dar fără strălucire, dea­supra şirurilor de ficuşi plantaţi de-a lungul străzii. Pe tro­tuarul din faţă, tutungiul a scos un scaun, l-a instalat în faţa uşii şi s-a aşezat călare pe el, sprijinindu-şi braţele pe spătar. Tramvaiele puţin mai înainte înţesate, erau acum aproape goale. În cafeneaua "La Pierrot", alături de tutungiu, chelne­rul mătura rumeguşul din sala pustie. Era într-adevăr dumi­nică.
Am întors scaunul şi l-am aşezat ca tutungiul, pentru că am găsit că e mai comod. Am fumat două ţigări, am intrat în casă ca să iau o bucăţică de ciocolată şi m-am întors s-o mănînc la fereastră. Puţin după aceea cerul s-a întunecat şi am crezut că o să avem o furtună de vară. S-a limpezit totuşi încetul cu încetul. Dar trecerea norilor lăsase deasupra străzii un soi de făgăduială de ploaie, care a făcut-o mai întu­necată. Am stat mult timp privind cerul.
La ora cinci, cîteva tramvaie au sosit cu zgomot. Adu­ceau de la stadionul suburbiei ciorchini de spectatori cocoţaţi pe trepte şi pe platforme. Tramvaiele următoare au adus jucătorii, pe care i-am recunoscut după geamantănaşele lor. Urlau şi cîntau în gura mare că clubul lor nu va pieri. Mulţi dintre ei mi-au făcut cu mîna. Unul chiar mi-a strigat: "I-am bătut". Şi eu am făcut "da", din cap. Din acest mo­ment, automobilele au început să vină grămadă.
Ziua a mai scăzut puţin. Deasupra acoperişurilor, cerul s-a înroşit şi, o dată cu seara, străzile s-au însufleţit .Cei care fuseseră la plimbare se întorceau agale. L-am recunoscut printre alţii pe domnul distins. Copiii plîngeau sau se lăsau tîrîţi spre casă. Aproape imediat, cinematografele din cartier au revărsat în stradă un val de spectatori. Printre aceştia, ti­nerii aveau gesturi mai hotărîte ca de obicei şi m-am gîndit că văzuseră un film de aventuri. Cei care se întorceau de la cinematografele din oraş sosiră ceva mai tîrziu. Păreau mai gravi. Rîdeau încă, dar din cînd în cînd, păreau obosiţi şi gînditori. Au rămas în stradă, plimbîndu-se pe trotuarul din faţă. Fetele din cartier, cu capul descoperit, se ţineau de braţ. Băieţii potriviseră aşa ca să se întîlnească faţă în faţă cu ele şi le aruncau glume de care fetele rîdeau întorcînd capul. Cîteva dintre ele, pe care le cunoşteam, mi-au făcut cu mîna.
Luminile de pe stradă s-au aprins atunci brusc şi au făcut să pălească primele stele care se înălţau în noapte. Am simţit că mă dor ochii tot privind aşa trotuarele cu încărcătura lor de oameni şi lumini. Lămpile făceau să strălucească pavajul ud şi tramvaiele, la intervale regulate, îşi aruncau reflexele pe un păr lucios, pe un zîmbet sau pe o brăţară de argint. Puţin după aceea, o dată cu tramvaiele mai rare şi cu noaptea de-acum neagră deasupra pomilor şi a lămpilor, cartierul s-a golit pe nesimţite, pînă ce prima pisică a traversat încet strada din nou pustie. M-am gîndit atunci că ar trebui să cinez. Mă durea puţin gîtul pentru că-l ţinusem mult timp rezemat de speteaza scaunului. Am coborît să cumpăr pîine şi maca­roane, le-am preparat şi am mîncat în picioare. Am vrut să fumez o ţigară la fereastră, dar aerul se răcise şi mi s-a făcut niţel frig. Am închis ferestrele şi, întorcîndu-mă în cameră, am văzut în oglindă un capăt al mesei pe care lampa mea cu alcool se învecina cu nişte resturi de pîine. M-am gîndit că mai trecuse o duminică, de bine, de rău, că mama era acum înmormîntată, că aveam să-mi reiau lucrul şi că, pe scurt, nimic nu se schimbase.

(va urma)

Le facteur (Postasul)

Georges Moustaki

Coltul lui Dana (8)

Rulada de pui cu sunca si legume

Ingrediente:


1 piept mare de pui

3 felii de cascaval

2 felii de sunca

50 g carne tocata de porc

1/2 ceapa rosie

1/2 ardei rosu

1/2 ardei verde

1 morcov fiert

sare

piper

boia dulce

cimbru

50 g vin alb

3 linguri ulei de masline


Mod de preparare:
Calim carnea tocata de porc cu ceapa tocata
marunt intr-o lingura de ulei, avand grija sa o
condimentam cu sare, piper si putin cimbru.

Pieptul de pui il taiem astfel incat sa obtinem o
bucata intinsa si subtire. Batem cu ciocanul de
carne pentru a fragezi, apoi condimentam cu
sare si piper.

Acoperim cu cascaval, apoi cu
sunca. Punem carnea tocata peste sunca, o
intindem uniform, apoi punem cate o felie de
ardei verde, ardei rosu si morcov fiert.

Rulam
pieptul de pui si il strangem cu o sfoara. Trebuie
sa avem griga sa strangem bine capetele, astfel
incat sa nu ne iasa umplutura din rulada.

Imbracam rulada in folie de staniol si o dam la
cuptor pentru 20 de minute la 200°C.

Dupa
acest interval scoatem folia, turnam vinul peste
carne, apoi uleiul de masline, presaram sare,
piper, cimbru si boia.

Dam rulada inapoi in
cuptor pana se rumeneste.

Ginduri ravasite

Cecilia Bejan

Mi-s gindurile ravasite-n noapte,
 si nu pot ordine sa tin.

As vrea sa le adun pe toate,
dar tot mai multe ele vin.

Si-mi bate inima nebuna,
si sangele il simt fierband.
Si parca ganduri vin intr-una,
de viata-mi parca intreband.

Parca ar fi batalioane,
de sute de cuvinte-n rand.
Si intrebari sunt milioane,
si cu sageti in piept tragand.

Si n-am nici liniste nici pace
si nici puterea sa adorm.
Parca sunt pe un pat cu ace
si-n fata vad un hàu enorm.

Iar timpul parca sta in loc,
si noaptea-i mai intunecoasa.
Si n-am s-apuc poate deloc
ca viata, s-o fac mai frumoasa...