Violeta Nastasescu
STATELE UNITE ALE AMERICII
Participarea delegaţiei la sesiunea jubiliară a Adunării Generale a ONU a fost cuplată cu o vizită oficială propriu-zisă, în cadrul căreia autorităţile americane pregătiseră câteva runde de negocieri, precum şi un program de vizite pe o arie destul de largă a continentului, cuprinzând în principal oraşele de pe coasta de vest a Californiei - Hollywood, Los Angeles şi San Francisco -, apoi New Yorkul şi, ca ultimă etapă, Washington D.C. Programul Elenei Ceauşescu a inclus vizita la două dintre cele mai celebre instituţii de artă din New York - Fricic Collection şi Guggenheim Museum. Anturajul său consta din soţiile ambasadorilor, unul al Misiunii române pe lângă Naţiunile Unite şi celălalt al ambasadei noastre de la Washington, apoi Mia Groza, care făcea parte din delegaţia participantă la sesiunea Adunării Generale. Mai era cineva din ierarhia comunistă, pe nume Dumitru Popescu, care mi-a lăsat impresia că este exact ceea ce era de fapt: un tip plin de false pretenţii, pozând într-un intelectual important, dar greu de descifrat pentru noi, oamenii de rând, de fapt găunos ca orice activist de partid.
O cunoşteam pe Mia Groza destul de bine, întrucât eram colege în aceeaşi instituţie, ea predând un fel de ştiinţe sociale. Era fiica unui politician - Petru Groza un transilvănean latifundiar prosper, care înainte de război deţinuse anumite funcţii guvernamentale, apoi devenise şeful Frontului Plugarilor şi, pentru a-şi salva pielea, după 1945 se dăduse de partea comuniştilor, fuzionând partidul său cu Partidul Muncitoresc Român ajuns deja la putere. Drept recompensă i s-au încredinţat funcţii de vârf în stat, printre care aceea de prim-ministru al unui guvern de coaliţie condus de comunişti. El a fost acela care, în calitatea pe care o deţinea, l-a constrâns pe regele Mihai I, practic sub imperiul ameninţărilor, să semneze abdicarea sa la sfârşitul anului 1947. Mia era tot atât de comunistă ca Papa de la Roma, însă trăgea foloase de pe urma serviciilor din trecut pe care tatăl său le făcuse noii puteri.
Am început turneul cu Frick Collection, activistul comunist deja menţionat preluând iniţiativa de a da explicaţii Elenei Ceauşescu dintr-o broşură, însă cunoştinţele lui de limba engleză nu l-au dus prea departe.
Am intervenit atunci pentru a continua explicaţiile, fapt pe care Elena Ceauşescu a părut dispusă să îl accepte cu plăcere, în timp ce arunca o privire glacială spre cele două consoarte ambasadoriale pe care le-a ţinut tot timpul la distanţă. Pe măsură ce dădeam explicaţiile şi comentam fugitiv câteva piese mai importante, interesul Elenei Ceauşescu pentru colecţie a crescut.
In dimineaţa următoare am mers la Muzeul Guggenheim, unde invitata de onoare a ascultat cu atenţie explicaţiile pe tot parcursul vizitei, spre uşurarea organizatorilor, interesaţi să asigure o atmosferă calmă şi relaxată.
Odată vizita la muzeu încheiată şi Elena Ceauşescu întoarsă la reşedinţă, Mia Groza m-a luat deoparte şi, după ce am vorbit puţin despre experienţa din cursul dimineţii, mi-a spus în şoaptă: Violeta, trebuie să ştii că, în general, se poartă groaznic cu toţi, inclusiv cu mine, dar se pare că ai noroc, pe tine te place.” Am apreciat cuvintele ei încurajatoare, de care aveam atât de mare nevoie. Ea mi-a făcut un mare bine şi câţiva ani mai târziu i-am întors serviciul: într-o discuţie ocazională i-am vorbit Elenei Ceauşescu despre Mia, pe care am prezentat-o ca pe o persoană muncitoare, serioasă şi educată. Curând după aceea, am auzit că Mia Groza fusese numită adjunct al ministrului afacerilor externe.
Pentru mine călătoria la Los Angeles şi San Francisco, în condiţiile oferite de o vizită la nivel înalt, a fost un vis devenit realitate. Am avut puţin de lucru, întrucât Elena Ceauşescu era alături de soţul ei la toate obiectivele pe care le vizita.
Mi-a cerut doar să stau aproape de ea în caz că ar fi nevoie de serviciile mele. Insă în rest am fost liberă să mă bucur de vizită după pofta inimii.
Nu a fost decât o singură întâmplare neplăcută, care mi-a întunecat oarecum tabloul de altfel luminos al vizitei, şi aceasta s-a datorat interpretului preşedintelui. Deşi îl cunoscusem şi pe el şi pe soţia lui de ceva vreme şi îi oferisem ospitalitate când apărea la Londra în scurte vizite (nu am ştiut niciodată ce vânt îl aducea acolo), deşi în circumstanţele încordate în care funcţionează interpreţii, mai ales la nivel înalt, aceştia ar trebui să se ajute reciproc, în timpul întregii călătorii, din motive pe care atunci nu le-am putut înţelege,tipul m-a ignorat, ca şi cum i-aş fi fost complet străină. Mai mult, s-a comportat în aşa fel încât să îmi arate că făcea acest lucru în mod deliberat. Când ne-am aflat la Los Angeles, s-a oferit un dineu în cinstea delegaţiei române la care a omis să mă informeze că eram invitată, deşi i se spusese în mod expres să o facă. Toţi membrii delegaţiei şi-au luat locul la masă, în timp ce eu am fost ignorată, fără ca nimeni să îmi spună ceva. Am urcat în camera mea şi m-am pregătit de culcare. Adormisem pe jumătate când unul dintre organizatorii americani m-a sunat la telefon pentru a-mi spune că eram invitată să particip la dineu. Am închis telefonul şi m-am culcat la loc. A doua zi de dimineaţă, făcând pe neştiutorul, interpretul m-a întrebat ca un ipocrit de ce nu am fost cu delegaţia în seara precedentă.
In vizitele care au urmat, înainte să dispară, în sfârşit, de pe scenă şi din ochii mei, s-a dovedit a nu fi altceva decât o mică bestie care încerca, fără succes, de altfel, să-mi facă viaţa mizerabilă. Ştiam că nutreşte speranţa deşartă că într-o bună zi mă va prinde cu garda jos, ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată, în schimb, i s-a întâmplat lui. Am aşteptat cu răbdare, nu m-am plâns niciodată de mizeriile pe care mi le făcea până în momentul în care paharul s-a umplut. Atunci am răbufnit răspicat şi tare, să audă toată lumea, şi aceasta s-a întâmplat după câţiva ani buni, când ne aflam la Teheran.
Momentul senzaţional din timpul turneului pe Coasta de Vest a fost marcat de apariţia unei celebrităţi nu numai în America, ci în întreaga lume: Shirley Temple. De-ar fi ştiut cine era, ce valora ea sau de-ar fi văzut măcar un film cu vestita actriţă, cuplul prezidenţial şi-ar fi dat seama că prezenţa sa, pentru a-i însoţi în timpul vizitei lor în vestul SUA, era o reală favoare din partea gazdelor americane. Dar, din păcate, actriţa Shirley Temple le era complet necunoscută celor doi, iar atitudinea lor indiferentă faţă de ea le trăda ignoranţa. Marea celebritate americană era încântătoare, manifestând faţă de oaspeţi o bună dispoziţie şi o graţie plină de farmec, în încercarea de a întreţine o conversaţie care tindea să lâncezească din lipsă de interlocutori. Elena Ceauşescu se afla încă în primele faze ale contactelor sale cu lumea din afară, încă sub influenţa conduitei obtuze a tovarăşilor comunişti de acasă. Comportamentul ei era stângaci, reacţiile, lipsite de tact, îmbrăcămintea şi accesoriile, lipsite de gust, iar înfăţişarea, inexpresivă. în atare situaţie, tot timpul cât doamna Temple şi soţul său, domnul Black, s-au aflat cu şeful statului român şi soţia acestuia - zborul de la Los Angeles la San Diego şi vizitarea unor obiective -, Elena Ceauşescu se mulţumea să asculte impasibilă valul de informaţii şi explicaţii pe care le oferea cea căreia îi revenea misiunea de a-i ţine companie în ziua respectivă. Când o vedeam obosită de atâta monolog, interveneam pentru a salva situaţia, discutând cu doamna Temple despre filmele ei, pe care le văzusem în copilărie. Gazdă impecabilă, doamna Temple i-a mărturisit Elenei Ceauşescu că, n-o să creadă, dar era o bună bucătăreasă şi că mâncărurile pe care le pregătea ea erau foarte apreciate de prietenii apropiaţi şi dacă vizitatorii români ar fi de acord, ea ar fi foarte onorată să le fie gazdă la locuinţa sa. Invitaţia i-a fost declinată, aşa încât doamna Temple a continuat, cu toată bunăvoinţa pe care o mai putea manifesta, să încerce să trezească într-un fel sau altul interesul celor doi, în timp ce eu mă străduiam, pe cât îmi era cu putinţă, să îi vin în ajutor. In timpul conversaţiei, ea a mers până acolo încât a complimentat-o pe Elena Ceauşescu cât de bine arată, la care aceasta din urmă i s-a adresat soţului: „Auzi, Nicule, zice că sunt frumoasă!”, reacţia lui amuzată fiind: „Ia te uită, acesta este chiar un compliment!”
Reacţia amorfă a preşedintelui şi a soţiei sale faţă de stilul comunicativ de a stabili o relaţie, pe care îl manifesta doamna Temple, nu putea fi în întregime condamnabilă. Ei pur şi simplu nu o înţelegeau. Acest mod de a socializa le era complet străin şi ciudat şi depăşea cu totul puterea lor de înţelegere.
In timpul prezenţei lor la Los Angeles, San Francisco şi San Diego, doamna Temple-Black i-a condus pe cei doi oaspeţi să viziteze câteva dintre obiectivele celebre, ca de pildă Poarta de Aur (aici podul legendar mi-a adus în memorie filmul de neuitat în care Charles Boyer a jucat un rol magistral). Vederea oraşelor Los Angeles şi mai ales San Francisco, cu acele cartiere rezidenţiale răspândite printre copacii şi florile exotice, îţi tăia răsuflarea.
Un iaht i-a purtat pe membrii delegaţiei de-a lungul coastei şi de-a curmezişul golfului, ca să poată admira impresionanta panoramă a vastului ocean şi a ţărmului nesfârşit care se deschidea în faţa ochilor. Cu regret trebuie să spun însă că, insensibili faţă de măreţia tuturor acelor locuri, soţii Ceauşescu au navigat impasibili prin acel paradis creat prin forţele îngemănate ale naturii şi ale omului.
Au fost mai amuzaţi totuşi în cetatea industriei filmului american, Hollywood, pe care au vizitat-o instalaţi în mici vehicule care au circulat prin vastul complex al diferitelor studiouri, creatoare de ficţiuni şi vise ce hrănesc imaginaţia milioanelor de oameni de pe întreg globul pământesc. La un studio s-au oprit pentru a urmări spectacolul incredibil al unui grup de actori care au interpretat o bătaie pe viaţă şi pe moarte, între două bande rivale. In timpul evoluţiei lor, protagoniştii nici măcar nu se atingeau, iar maşinile „gangsterilor” care se dedaseră la falsul carnaj fuseseră ciuruite dinainte. Efectul general era însă absolut veridic. Intr-un alt studio, în faţa privirilor vrăjite ale spectatorilor, a avut loc o paradă a unora dintre cele mai vestite personaje ale lui Walt Disney - Mickey Mouse, Pluto, Donald Duck şi multe altele. Au defilat rând pe rând, dansând şi făcând reverenţe graţioase către oaspeţi într-o manieră atât de realistă încât, zâmbitoare, Elena Ceauşescu a întins instinctiv mâna şi, cu un gest blând, a mângâiat capul răţoiului Donald.
Pe Coasta de Est unde a revenit delegaţia, programul s-a desfăşurat lin, potrivit rutinei, eu traducând Elenei Ceauşescu de fiecare dată când era necesar, însoţind-o şi ajutând-o când ieşea la cumpărături, mai ales la New York.
La Washington, invitaţii au avut reşedinţa la Blair House, casa de oaspeţi oficială a preşedintelui american, în timp ce restul delegaţiei şi personalul tehnic au fost cazaţi la hotelul Mayflower. Soţul meu şi cu mine ne-am petrecut cea mai mare parte a timpului din capitala SUA împreună cu colegii săi de la ambasadă, până la încheierea vizitei oficiale a preşedintelui.
In ajunul plecării, preşedintele Nixon şi prima-doamnă a Americii, Patricia, au dat o grandioasă recepţie la Casa Albă în onoarea preşedintelui Ceauşescu şi a soţiei sale. Cei doi preşedinţi erau în relaţii foarte bune, stabilite încă din anul în care Richard Nixon făcuse o călătorie exploratorie în România, ca parte a preparativelor pentru campania electorală. Cu acel prilej, domnul Nixon manifestase un interes special faţă de China şi ca atare făcea tatonări pentru a vedea dacă liderul român, care întreţinea relaţii bune cu acea ţară, ar putea juca rolul de căsuţă poştală binevoitoare, în încercarea de a pune capăt Războiului din Vietnam. Sondarea s-a dovedit reuşită, contribuind la consolidarea raporturilor personale dintre cei doi lideri. In vara anului 1969, Richard Nixon revenise în România, de această dată în calitatea sa oficială de preşedinte al Statelor Unite şi lider necontestat al lumii libere. Acest lanţ de evenimente explică de ce a fost relativ uşor pentru şeful statului român să schimbe natura vizitei sale dintr-una de participare la sesiunea jubiliară a Adunării Generale a ONU într-o vizită oficială în Statele Unite, la invitaţia omologului său american. O reuşită incontestabilă pentru conducătorul unei ţări mici şi, pe deasupra, şi comunistă.
Acum, el şi soţia sa se aflau în centrul atenţiei din partea înaltelor oficialităţi americane adunate în sala de recepţii a reşedinţei oficiale a preşedintelui SUA, Casa Albă, de unde iradia politica acelei ţări în întreaga lume. Consideraţi înalţi oaspeţi, cei doi erau înconjuraţi de reprezentanţii elitei politice, culturale, artistice şi de afaceri a ţării-gazdă. Printre ei se afla şi Barbra Streisand, steaua care răsărea pe firmamentul artei cinematografice americane, devenită peste noapte celebră pentru performanţa sa strălucită din filmul Hello Dolly, pe care criticii l-au proclamat unul dintre cele mai bune produse în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. „V-am văzut în film şi mi-a plăcut jocul dumneavoastră foarte mult!”, a complimentat-o ministrul Corneliu Mănescu, un bărbat înalt, frumos şi cu aspect occidental. "Vă mulţumesc, domnule ministru!”, a răspuns actriţa simplu, dar cu o lucire de satisfacţie în priviri.
Senzaţia la recepţie a fost cauzată de o artistă care fusese invitată să cânte pentru oaspeţi. Rochia ei avea un decolteu atât de amplu încât pieptul său, şi chiar mai mult decât atât, când ataca sunetele înalte, se evidenţia în mod stânjenitor în faţa auditoriului. Cel mai stânjenit era preşedintele american, care se uita cu reproş la şeful protocolului său. Episodul, jenant pentru privirile celor doi preşedinţi, care aveau o natură destul de puritană, a făcut deliciul presei în ziua următoare.
Când vizita era pe sfârşite şi se făceau pregătiri pentru plecarea delegaţiei, a apărut problema deciziei care dintre membrii suitei vor zbura acasă cu avionul prezidenţial, întrucât numărul locurilor era limitat. Generalul Pleşiţă, care răspundea şi de organizarea călătoriei, crezând că îmi face o favoare, m-a întrebat dacă doream ca eu şi soţul meu să mergem la Bucureşti. Bineînţeles că nu! I-am spus că tocmai fuseserăm în concediu, că stăteam prost cu banii şi că pe soţul meu îl aştepta mult de lucru la ambasada de la Londra. „Mai bine luaţi-1 pe ambasador. S-ar putea ca preşedintele să aibă nevoie de el în avion şi la Bucureşti”, am sugerat eu. în felul acesta generalul s-a lăsat convins să rămânem la Washington, în timp ce, bombănind reticent, ambasadorul, care însoţise delegaţia pe tot parcursul vizitei, a fost condus în avion şi aeropurtat în România. Ne-am bucurat apoi de o şedere de câteva zile la Washington, după care colegul şi prietenul soţului meu, Mircea Răceanu, care la acea dată se afla la post la ambasadă, ne-a condus cu automobilul la aeroportul internaţional, unde ne-am îmbarcat într-un avion la clasa I. Ajunşi la Heathrow, am luat un taxi, ne-am instalat la locuinţa pe care o aveam în Holland Park şi am sunat-o pe Liliana cea nerăbdătoare, pentru a-i spune că sosiserăm la Londra şi că soţul ei se afla la Bucureşti.
Reîntors la Londra, ambasadorul m-a invitat la ambasadă pentru a-mi transmite, fără prea mult entuziasm, un mesaj din partea „tovarăşei”. Aceasta se interesase de mine, crezând că mă aflu şi eu în avionul care zbura cu delegaţia la Bucureşti, ca să-mi mulţumească pentru serviciile aduse. Negăsindu-mă, ceruse ambasadorului să-mi transmită aprecierea şi mulţumirile ei. Astfel s-a încheiat prima mea întâlnire cu Elena Ceauşescu, întâlnire datorată, aşa cum am arătat mai înainte, întâmplării şi circumstanţelor care nu depindeau de mine în niciun fel.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu