Omerta (4)

Mario Puzo

Prin urmare, Don Aprile a rezolvat trimiterea lui Valerius, Marcantonio şi Nicole la şcoli particulare în regim de internat. Nu i-a amestecat niciodată în viaţa lui personală. Veneau acasă în vacanţe, cînd el juca rolul unui tetă grijuliu, dar distant. Insă nu făceau niciodată parte din lumea lui. 

Şi totuşi, în ciuda tuturor acestor măsuri, deşi erau conştienţi de reputaţia tatălui lor, copiii lui îl iubeau. Nu vorbeau niciodată între ei despre asta. Era unul dintre acele secrete de familie care nu mai era deloc un secret. 

Nimeni n-ar fi putut spune că Don Aprile era un sentimental. Avea foarte puţini prieteni personali, nu ţinea nici un animal de casă şi evita pe cît posibil să participe la adunări sociale sau cînd erau sărbători. 

O singura dată, cu mulţi ani în urmă, făcuse un gest de compasiune, care i-a umplut de uimire pe colegii lui din America. 

Cînd s-a întors din Sicilia cu micul Astorre, Don Aprile şi-a gâsit soţia iubită pe patul de moarte şi pe cei trei copii răpuşi de durere. 

Nevrînd ca această atmosferă sâ-l impresioneze pe copilul aflat la o vîrstă fragedă şi de teamă să nu fie traumatizat în vreun fel, Don Aprile a hotărît să-l lase în grija unuia dintre cei mai apropiaţi consilieri ai lui, Frank Viola, şi a soţiei acestuia. Insă decizia s-a dovedit a fi neinspirată. In acea perioadă, Frank Viola nutrea ambiţia sâ-i ia locul lui Don Aprile. 

Dar la puţin timp după moartea soţiei lui Don Aprile, Astorre Viola, în vîrstă de trei ani, a devenit un membru al familiei personale a căpeteniei mafiote, deoarece „tatăl" lui s-a sinucis îh portbagajul propriei maşini, o moarte destul de dubioasă, iar mama lui a murit în urma unei hemoragii cerebrale. Abia atunci l-a luat Don Aprile pe Astorre îh casa lui, asumîhdu-şi titlul de unchi. 

Cînd Astorre a crescut destul de mult ca să înceapă să întrebe de părinţii lui, Don Raymonde i-a spus că rămăsese orfan. Dar Astorre era un băiat curios şi tenace, aşa că, pentru a pune capăt tuturor întrebărilor, Don Aprile i-a spus că părinţii lui fuseseră ţărani, nu avuseseră posibilităţi materiale sâ-l crească şi muriseră, neştiuţi de nimeni, 
într-un mic sat sicilian. Don Aprile ştia că explicaţia nu satisfăcea pe deplin curiozitatea băiatului şi simţea o unda de vinovăţie la gîndul că îl minţea, dar era important ca rădăcinile lui mafiote să rămînă un secret atîta timp cît era încă mic — pentru siguranţa lui Astorre şi a copiilor lui Don Aprile. 

Don Raymonde era un om prevăzător şi ştia câ puterea lui nu va dura veşnic — trăia într-o lume în care trădarea pîhdea la tot pasul. De la bun început a plănuit să treacă de cealaltă parte a baricadei, să se bucure de siguranţa societăţii organizate. Nu că ar fi fost cu adevărat conştient de acest ţel, dar marii oameni ştiu din instinct ce le rezervă viitorul. Iar în acest caz a acţionat cu adevărat din compasiune. Căci Astorre Viola, la vîrstă de trei ani, nu dădea nici un semn, nici o dovadă de ceea ce avea să devină la vîrstă maturităţii. Sau în legătură cu rolul important pe care avea sâ-l joace în cadrul Familiei. 

Don Aprile a înţeles că gloria Americii s-a legat de apariţia marilor familii, că formarea unei clase sociale superioare s-a datorat unor oameni care la început au comis crime grave împotriva acestei societăţi. 

Aceiaşi oameni, căutînd să-şi clădească averile, au construit America şi au lăsat în urmă, acoperite de colbul uitării, toate faptele rele comise. 

Dar ce altceva puteau face? Să lase întinsele cîmpii ale Americii acelor indieni care nici nu puteau ridica o locuinţă cu trei etaje? Să lase California mexicanilor, care nu aveau nici capacitatea tehnica, nici viziunea unor mari apeducte care să irige pămînturile, dînd posibilitatea unor milioane de oameni să ducă o viaţă prosperă? America a dat dovadă de geniu cîhd a atras milioane de oameni săraci din toată lumea, ispitindu-i să se înhame la anevoioasa muncă de construire a căilor ferate, a barajelor şi a clădirilor care atingeau norii. Da, Statuia Libertăţii a fost o scînteie de 
geniu vizionar. Şi n-a ieşit totul atît de bine? Sigur că au avut loc şi tragedii, dar asta-i viaţa. Oare nu era America cel mai măreţ Corn al Abundenţei cunoscut vreodată? Nu era o măsură nedreaptă cel mai mic preţ care putea fi plătit? întotdeauna indivizii au fost nevoiţi să se sacrifice în scopul progresului civilizaţiei şi societăţii. 
Dar mai există şi o altă definiţie a unui om mare. în esenţă, acesta nu acceptă o asemenea povară. într-un fel sau altul, prin crimă, imoralitate sau prin pură viclenie, el va ajunge pe culmea acestui val de progres uman fără sacrificii. 

Don Raymonde Aprile era un astfel de om. El şi-a clădit propria putere prin inteligenţă şi printr-o totală lipsa de îndurare. A provocat frică, a devenit o legendă. Dar copiii lui, atunci cînd au crescut, nu au dat niciodată crezare cumplitelor poveşti despre tatăl lor. 

Exista legenda începuturilor autorităţii lui ca şef de Familie. Don Aprile controla o companie de construcţii condusă de un subordonat, Tommy Liotti, pe care şeful mafiot îl ajutase să se îmbogăţească la o vîrstâ frageda prin nişte contracte de construcţii orăşeneşti. Tommy Liotti era un bărbat chipeş, spiritual, absolut fermecător în societate, a cărui companie îl încînta pe Don. Avea un singur cusur: bea prea mult. 

Tommy s-a căsătorit cu cea mai bună prietenă a soţiei lui Don Aprile, Liza, o femeie frumoasă şi de modă veche, cu o limbă ascuţită, care considera că era de datoria ei să tempereze evidenta admiraţie de sine a soţului ei. Aceasta a dus la cîteva incidente 
nefericite. El îi accepta criticile destul de bine cînd era treaz, dar cînd era beat o plesnea peste faţă destul cît să-şi muşte limba. 

Partea proastă era că bărbatul avea o putere neobişnuită din cauză că în tinereţe muncise din greu pe şantierele de construcţii. De aceea şi purta întotdeauna cămăşi cu mîneci scurte, care îi scoteau în evidenţa antebraţele minunat clădite şi bicepşii puternici. 

Din nefericire, aceste incidente s-au prelungit pe durata a doi ani. 
Intr-o noapte Tommy i-a spart nasul Lizei şi i-a scos cîţiva dinţi, ceea ce a dus la intervenţii chirurgicale costisitoare. Femeia nu a îndrăznit sâ-i ceară protecţia soţiei lui Don Aprile, deoarece aceasta ar fi însemnat, probabil, sâ râmînă văduvă, iar ea încă îşi iubea soţul. 

Don Aprile nu obişnuia sa se amestece în neînţelegerile casnice ale subordonaţilor lui. Asemenea lucruri nu puteau fi rezolvate niciodată. 

Dacă un soţ şi-ar fi ucis soţia, nu s-ar fi simţit cîtuşi de puţin îngrijorat. 
Dar bătăile reprezentau o ameninţare potenţială pentru relaţiile lui de afaceri. O femeie furioasa putea să depună mărturie sau să dea unele informaţii periculoase. Căci soţul în cauză ţinea în casă sume mari de bani lichizi pentru desele situaţii în care trebuia sa ofere mita atît de necesara în contractele orăşeneşti. 
Prin urmare, Don Aprile l-a convocat pe soţ. Cu cea mai mare politeţe, i-a adus la cunoştinţă că se amesteca în viaţa lui personală doar pentru că îi puteau fi afectate afacerile. L-a sfătuit să scape de soţie omorînd-o pur şi simplu sau divorţînd, dar în orice caz i-a interzis s-o maltrateze. Soţul l-a asigurat ca maltratările vor înceta. Dar Don Aprile nu avea încredere în el. Observase ceva lucind în ochii bărbatului, scînteia încăpăţînarii. El considera faptul că un om era gata sâ facă după bunul plac, indiferent de cost, drept unul dintre cele mai mari mistere ale vieţii. Marii oameni s-au aliat cu îngerii, plătind un preţ îngrozitor. Cei aflaţi în slujba râului cedează celor mai mărunte capricii care le aduc satisfacţii mărunte, acceptînd în schimb sâ ardă în flăcările iadului. 

Aşa s-a întîmplat cu Tommy Liotti. în anul care a urmat, limba ascuţită a Lizei a amendat tot mai necruţător slăbiciunile soţului ei. In ciuda avertismentului lui Don Aprile, în ciuda faptului că îşi iubea copiii şi soţia, Tommy a continuat să o bata cu o violenţă ieşită din comun. Ea a ajuns în spital cu cîteva coaste rupte şi un plămîn străpuns. 

Cu banii şi relaţiile politice de care dispunea, Tommy l-a cumpărat pe unul dintre judecătorii corupţi ai lui Don Aprile, dîndu-i o mită enormă. Apoi a convins-o pe soţia lui să se întoarcă. 

Don Aprile a asistat la toate acestea cu o oarecare mînie şi, cu regret în suflet, a fost nevoit sâ intervină. Mai îhtîi s-a ocupat de aspectele practice. A obţinut o copie a testamentului soţului şi a constatat că îşi lăsase toate bunurile materiale soţiei şi copiilor, ca un bun cap de familie. Soţia lui avea să fie o văduvă bogată. Apoi a trimis o echipă specială cu instrucţiuni precise. După o sâptâmînâ, judecătorul a primit o cutie lungă, legată cu panglici, în care, ca şi cum ar fi fost o pereche de mănuşi lungi de mătase, se aflau cele două antebraţe masive ale soţului. La încheietura unuia dintre ele încă se afla Rolex-ul scump pe care i-l dăruise Don Aprile cu mai mulţi ani în urmă în semn de stimă. In ziua următoare, restul trupului a fost găsit plutind pe apă în dreptul Podului Verrazano. 

Altă legendă avea darul să te înfioare din cauza ambiguităţii ei, la fel ca unele povestiri copilăreşti cu fantome. în perioada în care copiii lui Don Aprile se aflau la internat, un ziarist talentat şi întreprinzător, cunoscut pentru dezvăluirile pline de spirit cu privire la slăbiciunile oamenilor celebri, le-a dat de urmă şi i-a atras într-un schimb de cuvinte aparent inofensiv. Jurnalistul a făcut mare haz pe seama naivităţii lor, a hainelor şcolăreşti şi a idealismului tineresc de a face lumea mai bună. 
Ziaristul a remarcat contrastai dintre toate acestea şi reputaţia tatălui lor, recunoscînd însă că Don Aprile nu fusese niciodată condamnat pentru vreo crimă. 

Articolul a ajuns celebru şi a circulat prin redacţiile din toată ţara chiar înainte de a fi publicat. A fost unul din acele succese la care visează orice jurnalist. Cu toţii au fost încîntaţi. 

Ziaristul era un iubitor al naturii şi, în fiecare an, îşi ducea soţia şi pe cei doi copii la o cabana din nordul statului New York, unde vînau, pescuiau şi duceau o viaţa simplă. S-au dus acolo şi într-un week-end prelungit de Ziua Recunoştinţei. Sîmbâtă cabana aflată la cincisprezece kilometri de cel mai apropiat oraş a luat foc. Timp de două 
ore nu le-a venit nimeni în ajutor. în acest răstimp, casa s-a transformat într-un morman de lemne arse şi fumegînde, iar din ziarist şi din familia lui n-au mai rămas decît nişte schelete incandescente. A urmat un scandal enorm şi ample investigaţii, dar nu s-a descoperit nici o dovadă de crimă. Concluzia a fost ca familia s-a asfixiat cu fum înainte de a se putea salva. 

Apoi s-a întîmplat ceva ciudat. La cîteva luni dupâ tragedie, au început să circule diverse zvonuri. F.B.I.-ul, poliţia şi presa au primit informaţii anonime. Acestea pretindeau că incendiul fusese un act de răzbunare al infamului Don Aprile. Avidă de subiecte, presa a cerut redeschiderea cazului. Cazul a fost redeschis, dar nu s-a pronunţat nici o acuzaţie. Dar, în ciuda oricăror indicii, acesta a devenit o nouă legenda a ferocităţii lui Don Aprile. 

Toate acestea priveau opinia publică; autorităţile erau satisfăcute că, măcar în acest caz, Don Aprile era fără pată. Se ştia că jurnaliştii erau ocoliţi de represalii. Ar fi trebuit să fie eliminaţi cu miile, aşa că ce rost mai avea să o facă? Don Aprile era prea inteligent ca să-şi asume un asemenea risc. Totuşi legenda n-a murit niciodată. Unele echipe F.B.I. credeau chiar că Don Aprile însuşi răspîndise zvonurile, ca să dea naştere legendei. Şi a reuşit. 

Dar mai exista şi o altă latura a caracterului lui Don Aprile: generozitatea lui. Dacă îl serveai cu credinţă, te îmbogăţeai şi aveai un protector nepreţuit la nevoie. Recompensele oferite de Don erau enorme, pe cît de implacabile erau pedepsele. Aceasta era legenda lui. 

Dupâ întîlnirile cu Portella şi Cilke, Don Aprile avea de rezolvat unele detalii. El a pus în funcţiune sistemul în vederea aducerii acasâ a lui Astorre Viola dupâ exilul de unsprezece ani. 

Avea nevoie de Astorre, pe care îl pregătise cu grija pentru acest moment. Astorre era preferatul lui Don Aprile, ocupînd în sufletul lui un loc mai important chiar decît propriii copii. Copilul Astorre fusese mereu un lider, dovedind precocitate în modul sociabil în care se comporta, îl iubea pe Don Aprile şi nu se temea de el, aşa cum o făceau uneori copiii lui. Şi, deşi Valerius şi Marcantonio aveau douăzeci, respectiv optsprezece ani, cînd Astorre avea zece ani, acesta şi-a cîştigat independenţa faţă de ei. Cînd Valerius, care avea veleităţi de soldat disciplinat, a încercat sâ-i aplice o pedeapsă aspra, s-a opus. Marcantonio era mult mai afectuos cu el. I-a încurajat pasiunea de a cînta, cumpărîndu-i primul banjo din viaţă. Astorre a primit darul ca pe un act de curtoazie al unui adult faţă de alt adult. 

Singura de la care Astorre primea ordine era Nicole. Deşi era cu doi ani mai mare decît el, îl trata ca pe un pretendent, căci promitea încă de pe atunci. Il lua cu ea la cumpărături şi îl asculta transportată cînd îi cînta balade italieneşti. Dar l-a şi plesnit peste faţă cînd a încercat să o sărute. Căci, încă de la o vîrstâ fragedă, Astorre s-a lăsat fermecat de frumuseţea feminină. 

Iar Nicole era cu adevărat frumoasă. Avea ochii mari şi negri şi un zîmbet senzual; faţa ei reflecta toate emoţiile care o încercau. Ar fi înfruntat făţiş pe oricine ar fi insinuat că ea, ca femeie, nu era la fel de importanta ca orice bărbat din lume. Ura faptul că nu avea forţa fizica a fraţilor sâi şi a lui Astorre, faţă de care nu-şi putea impune voinţa prin forţă, ci prin farmec feminin. De aceea era totalmente neînfricată şi îi zeflemisea pe toţi, inclusiv pe tatăl ei, în ciuda reputaţiei lui înfricoşătoare. 
După moartea soţiei lui, cînd copiii erau încă mici, Don Aprile şi-a făcut un obicei să-şi petreacă o lună de vară în Sicilia. Iubea viaţa din satul lui natal, aflat în apropierea oraşului Montelepre. Acolo încă mai avea o proprietate, o casă care fusese reşedinţa de la ţară a unui conte şi care se numea Villa Grazia. 

După cîţiva ani a angajat o menajeră, o văduvă din Sicilia pe nume Caterina. Era o femeie chipeşă şi robustă, dăruită cu o frumuseţe caldă, de ţărancă, şi care ştia foarte bine să conducă un conac şi să atragă respectul sătenilor. A devenit amanta lui. Dar Don Aprile a păstrat tăcerea asupra acestui fapt în faţa familiei şi prietenilor, deşi acum era un bărbat de patruzeci de ani şi un adevărat rege în lumea lui. 
Astorre Viola avea numai zece ani cînd l-a însoţit pentru prima dată pe Don Aprile în Sicilia. Acesta fusese rugat să medieze un conflict între cosca familiei Corleonizi şi cea a familiei Clericuzio. Mai mult, era un motiv în plus şi o plăcere să petreacă o luna liniştită la Villa Grazia. 

La cei zece ani ai lui, Astorre era un băiat afabil — acesta este cuvîntul care i se potrivea. Dar era şi un copil vesel; faţa lui rotundă şi frumoasa cu pielea măslinie iradia iubire. Cînta tot timpul, cu o voce drăgălaşă de tenor. Iar cînd nu cînta, îi delecta pe toţi cu o conversaţie plină de vioiciune. Cu toate acestea, avea înflăcărarea unui rebel înnăscut şi îi teroriza pe toţi ceilalţi băieţi de vîrsta lui. 

Don Aprile l-a luat cu el în Sicilia, socotind că era cea mai bună companie pentru un om de vîrstâ mijlocie, ceea ce era discutabil în cazul amîndurora, precum şi o reflectare a felului în care Don Aprile îşi crescuse propriii copii. 

După ce şi-a rezolvat afacerile personale, Don Aprile a mediat disputa şi a instaurat o pace temporară. Apoi s-a bucurat de zilele petrecute în satul lui natal, retrâindu-şi copilăria. A mîncat lâmîi, portocale şi măsline din butoaiele cu saramură în care erau ţinute şi a fâcut lungi plimbări cu Astorre sub soarele neîndurător al Siciliei, care îşi reflecta razele în toate acoperişurile caselor şi în pietrele întîlnite la tot pasul, învăluind totul într-o căldura teribilă. I-a povestit băiatului despre bandiţii sicilieni, despre lupta lor împotriva maurilor, a francezilor, a spaniolilor, ba chiar şi împotriva Papei. I-a mai istorisit şi poveşti despre eroul local, marele Don Zeno. 


va urma