Adi Filimon
mai
sunt destule care să-mi ia câte puţin din suflet
ce
mare suflet pare că am
dacă
pot să cuprind atâta trădare
singurătatea
locuieşte demult cu mine
împărţim
aceeaşi casă aceiaşi bani aceleaşi nopţi
prin
care trece ca fulgerul o spaimă de moarte
de-aceea
stau cu ochii deschişi până când întunericului
i
se face milă şi-mi ţine palmele în pântecul eviscerat
şi-atunci
un fel de durere ca plumbul de grea mă sfâşie
şi
mă cheamă din nou în carnea ta Doamne
să
nu mă laşi să plec noaptea în cămaşă de sac
şi-n
picioarele goale ca un nevrednic de milă
cel
puţin bate clopotul mare din turlă
căci
nu mai e nimeni de veghe acolo
dă-mi
un bănuţ de aur şi-un opaiţ aprins în loc de mână
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu