Oul și puiul

OLAVO DE CARVALHO

Mintea comunistă nu funcționează conform canoanelor psihologiei obișnuite, ci urmează o logică proprie, în care se amestecă, în doze imposibil de deosebit, abilitatea dialectică, auto-înșelăciunea isterică și minciuna psihopată.


Un articol al meu anterior a ridicat o întrebare interesantă în spațiul de comentarii: Dacă în sferele înalte sunt atât de mulți oameni care colaborează cu comunismul, cum de acesta nu a ajuns încă să stăpânească lumea?


Primul și cel mai evident răspuns este acela că, dacă prin „comunism” înțelegem regimul comunist și sistemul de proprietate comunist, ele nu sunt totuna cu mișcarea comunistă, ca rețea de organizații. Comunismul este absolut neviabil, dar, tocmai de aceea, mișcarea comunistă poate crește la nesfârșit, fără a fi vreodată obligată să-l realizeze, limitându-se, în schimb, să tot culeagă beneficii din ceea ce fură, uzurpă, prostituează și distruge pe drum.


Sunt două fâșii ale realității complet diferite care se amestecă într-o confuzie deconcertantă sub denumirea de „comunism”.


O analogie va face lucrurile mai clare. Nici un om nu poate trăi o viață rezonabilă pe baza unei nebunii, dar, chiar și așa, nimic nu îl împiedică să devină tot mai nebun: el se nenorocește, dar nebunia avansează. Forța nebuniei constă tocmai în faptul că se sustrage testului realității. Comuniștii nu pot realiza economia comunistă. Dacă au o imensă facilitate de a alinia turme întregi, care să lupte pentru acest scop irealizabil, este tocmai pentru că el este irealizabil, ceea ce echivalează cu a spune: inaccesibil oricărei evaluări obiective a rezultatelor. Nu va exista niciodată o economie comunistă despre care creatorii ei să spună: „Iată aici comunismul realizat. Puteți să ne judecați și să spuneți dacă ne-am îndeplinit sau nu promisiunile.” Ține de natura cea mai intimă a idealului comunist să fie o promisiune indefinit auto-amânabilă, imună, prin urmare, față de orice  judecată umană. Prestigiul său aproape religios vine exact de aici: comunismul aduce Judecata de Apoi din ceruri pe pământ, dar fără o dată stabilită.


De aici, aparentul paradox al unei mișcări care, cu cât crește mai mult și câștigă mai multă forță, cu atât se îndepărtează mai mult de scopurile sale proclamate. Acestui paradox i se adaugă un al doilea: cu cât se îndepărtează mai mult de aceste scopuri, cu atât mișcarea este mai liberă să pretindă că a fost trădată și că are dreptul la o nouă oportunitate, de această dată cu mijloace mai „pure”. Dar paradoxul paradoxurilor se află într-un strat mai profund.


Dacă cineva spune că va face imposibilul, cu siguranță nu va face nimic, sau va face altceva. Dacă va face altceva, va putea da acelui lucru numele a ceea ce pretindea că va face, și susține, în acelaș timp, că el nu este încă, sau că nu este câtuși de puțin ceea ce avea el de gând. De aici ambiguitatea permanentă a discursului comunist, care se poate lăuda întotdeauna că este o mișcare puternică destinată unei victorii inevitabile și în același timp își poate minimaliza sau nega propria existență, jurând că ea este doar o „teorie a conspirației”, o invenție a lacheilor capitalismului.


E halucinant, dar se întâmplă în fiecare zi. Categoric, mintea comunistă nu funcționează conform canoanelor psihologiei obișnuite, ci urmează o logică proprie, în care se amestecă, în doze imposibil de deosebit, abilitatea dialectică, auto-înșelăciunea isterică și minciuna psihopată.


Tocmai de aceea creșterea vertiginoasă a mișcării comuniste însoțește, pari passu, nu decăderea capitalismului, ci escaladarea succesului său. Comunismul ca regim, ca sistem economic, nu există și nu va exista niciodată. Comunismul poate exista doar ca o mișcare politică ce trăiește din parazitarea capitalismului și, prin urmare, crește împreună cu acesta.


Dar, chiar dacă supraviețuiește și se și se întărește, corpul parazitat nu va ieși nevătămat din parazitare: limitat tot mai mult la funcția de furnizor de resurse și pretexte pentru parazit, el își va pierde treptat toate valorile morale, religioase și culturale care l-au inspirat inițial și, reducându-se la mecanica jocului economic pur, devine din ce în ce mai ușor de criticat, pe măsură ce parazitul se împodobește cu întregul prestigiu al moralității și culturii.


Modus operandi al acestui parazitism este dublu: pe de o parte, economiile comuniste supraviețuiesc numai datorită ajutorului capitalist venit din afară. Pe de altă parte, în fiecare națiune, creșterea economiei capitaliste alimentează tot mai mult cultura comunistă.


Tocmai pentru că, nefiind câtuși de puțin viabilă, economia comunistă nu poate fi construită, comunismul militant obține victorie după victorie în efortul său de a transforma capitalismul într-o rablă infernală și lipsită de sens. Întreaga logică a comunismului, în cele din urmă, derivă din ideea hegeliană de „muncă a negativului”, sau de distrugere creatoare.



Dar „distrugerea creatoare” este doar o figură de stil, o metonimie. Distrugerea unui lucru poate conduce la creșterea altui lucru dacă acesta este condus din interior de o  forță creatoare proprie, care nu datorează nimic distrugerii. A aștepta ca distrugerea, prin ea însăși, să creeze ceva, e ca și cum ai vrea să iasă un pui dintr-un ou prăjit.

FĂRĂ DE PĂCAT

MIRCEA TRIFU

Mă simt legănat şi visez fără voie,

Dorinţa îmi pare un cal nărăvaş,

Căpăstrul chemării îl ţin de nevoie,

Mă poartă sălbatic, că-i murg pătimaş.

Spre tine îl ţin tremurând să mă-ndrepte,

Te simte ca mine, stăpână divină,

Şi steaua se-ndreaptă spre mine cu trepte,

Din palme să-ţi beau câte-un strop de lumină.

Parfumul iubirii îl simt lângă trepte,

M-aplec pe altarul de marmură rece,

Şi scot un oftat de chinuri nedrepte,

Şi plâng peste el, durerea să-nece.

Speranţa mă prinde de mână zâmbind,

Şi cale îmi face cu inima-n mână,

Genunchii îmi tremur, mă urc bâjbâind,

Mă simt ca un sclav chemat de regină.

Deodată îţi simt sărutarea ta dulce

Şi-n şoaptă parfumul iubirii mă cheamă,

Iubirea mea poarta-a destinului cruce,

Cu tine alaturi durerea se sfarma.

Bătălia iluziilor

Andrei Cornea

Ponta va fi președinte pe cinci ani – un om care a dovedit deja iresponsabilitate va conduce statul într-o perioadă de tensiuni internaționale și de reformatare a structurilor europene și euroatlantice. Fără a o fi dorit, asta vor fi realizat prin vrajba, resentimentele și mai ales prin iluziile lor Băsescu, Udrea, Iohannis, Antonescu, Macovei, Diaconescu.


Un fel de bătălie a tuturor contra tuturor. Devorare reciprocă. Autoiluzionare. Delir mitologic. Suspiciuni permanente că celălalt trădează și face blat cu Marele adversar – Ponta. Pe scurt, în zilele acestea opoziția scrie rețeta sigură nu numai pentru o înfrângere, dar pentru una penibilă, rușinoasă. Toți candidații contribuie – Iohannis, Udrea, Macovei, Diaconescu. Dar și cei care candidează, fără să candideze: Băsescu și Antonescu. Ce face Tăriceanu – acest pontif al liberalismului care oficiază de mulți ani liturghia pesedistă – nici nu mai contează.


Băsescu și Antonescu au ceva comun: incapacitatea de a accepta că trebuie să iasă din joc – Băsescu definitiv, Antonescu, pentru o perioadă. În niciun caz, că nu mai pot conduce ei țări și partide. Iată ceea ce nu le intră în cap. Băsescu o promovează pe Elena Udrea, iluzionându-se că astfel, cu ea la conducerea unui partid devenit tot mai insignifiant, își va perpetua existența politică. Nu-și dă seama că și-a înstrăinat aliații și mulți dintre susținători, că își pune în pericol adevărata moștenire politică – a lucrurilor importante făcute în timpul mandatelor sale. Cazul său devine încet-încet aproape tragic. Cât despre Antonescu, acesta a găsit cu cale să-și arate neîncrederea tocmai în cel pe care l-a promovat în fruntea PNL și apoi l-a ajutat să devină candidatul unic al ACL – Klaus Iohannis. Frustrarea tragicomică a bietului om, dintr-o dată aruncat la marginea politicii, precum un balot desprins dintr-un camion care ia în viteză o curbă prea strânsă, ar fi înduioșătoare, dacă ni s-ar șterge din memorie imaginea imensei lui aroganțe din 2012, din momentul interimatului prezidențial.


Și acum ceva despre cei trei „băsiști“: unul „oficial“, Elena Udrea, din partea PMP, ceilalți doi – Monica Macovei și Cristian Diaconescu – independenți (cea dintâi rămasă – nu se știe exact de ce – membră PDL, cel de-al doilea rămas, nu se știe de ce, președinte al Fundației Mișcarea Populară). Defectul lor esențial este că sunt trei, atunci când, în situația de față, chiar și unul era un exces, divizând în felul acesta voturile. Al doilea defect, fără supărare, e că tustrei sunt, cumva, „neterminați“; altfel spus, fiecare a luat câte ceva din așa-zisul „bă­sism“, fără însă să ia restul: Macovei a luat principiile justițiare fără carisma populistă a președintelui, Udrea a luat populismul fără principii, în vreme ce Diaconescu, lipsit de orice carismă, pierzând pe drum și ceva din principii, s-a mulțumit cu felii din politica externă. Ceea ce spun poate că arată a caricatură, dar nu-i o caricatură împotriva naturii. În fine, ajungem la Iohannis, candidatul marii speranțe de unificare a dreptei sub sigla liberală. Defectele lui – unele remediabile, altele nu – sunt vizibile și dintre ele cel mai evident este că nu a depășit mental stadiul de primar de oraș de provincie. Un altul este că a adoptat stupida tactică liberalo-pedelistă de a se lepăda de „Satana-Băsescu“ – ceea ce, în turul al doilea, îl va împiedica să adune voturile „băsiste“. Oricum ar fi, faptul că nici măcar propria formațiune – PNL-PDL – nu-l susține complet și cu tot angajamentul îi profețește eșecul. E nedrept pentru Iohannis și este o dizgrație pentru așa-numiții politicieni de dreapta, din oricare partid sau frântură de partid ar proveni, să găsească pretexte pentru a nu-l susține pe Iohannis.



Pe scurt, partida e aproape jucată și pierdută. Ponta va fi președinte pe cinci ani – un om care a dovedit deja iresponsabilitate va conduce statul într-o perioadă de tensiuni internaționale și de reformatare a structurilor europene și euroatlantice. Un incapabil, un mitoman, un plagiator – cinci ani la Cotroceni! Fără a o fi dorit, asta vor fi realizat prin vrajba, resentimentele și mai ales prin iluziile lor Băsescu, Udrea, Iohannis, Antonescu, Macovei, Diaconescu, plus prețioșii și inteligenții lor consilieri, analiști și alte feluri de comilitoni, cu sau fără de partid! 

Te iubesc

voce

Umberto Tozzi

traducere şi montaj

Sandu Alrox

Acolo unde se sfârșește disperarea

Nuța Istrate Gangan

îmi măsori tăcerile sub pași apăsați

în chihlimbarul

ultimului coniac pe ziua de astăzi

regrete ascuțite

rătăcesc

pe aleile dintre ziduri

sub copacii goi care mărginesc lumea

la capătul celălalt

acolo unde se sfârşeşte disperarea

şi începe marele calm

nu ştii cum să-mi desfaci buzele

dinţii încleştaţi

umerii strânși

sunt construită din

piatră caldă

tăcere peste tăcere

când ană

când evă

fără cuvinte în faţa marilor adevăruri

predate la şcoala aceasta numită viaţă

în care am fost cel mai conştiincios elev

mă transformi în închipuire

tac

iluzie rătăcită printre corzile inimii tale

frântură dintr-o poezie de dragoste

eu

chiar am existat

îţi spun acum

când nu mai sunt

Cum ucid Ponta și Dragnea Libertatea

Cristian Campeanu

Gravitatea ordonanței „Traseism contra bani” promovată de Liviu Dragnea și acceptată de Victor Ponta nu constă nici în legiferarea traseismului și nici măcar în justificarea legală a unui cinic târg politico-pecuniar. Cel mai grav este că ordonanța reprezintă o torpilare a fundamentelor statului de drept în România și încă un pas către autoritarism și domnia arbitrariului.


Argumentul invocat de Ponta&Dragnea, că prin punerea între paranteze a legii pentru 45 de zile și acordarea aleșilor locali a libertății de a migra politic de la Opoziție la Putere pentru că în felul acesta s-ar debloca situațiile la nivel local și programele de investiții, inclusiv din fonduri europene, prin re-formarea majorităților este relevant pentru modul profund nedemocratic în care liderii PSD și ai guvernului privesc și gândesc exercitarea puterii. În esență, puterea executivă invocă binele public (proiectele locale) pentru a justifica un abuz legislativ care modifică structura politică a puterii locale în favoarea puterii centrale, adică a partidului de guvernământ. Alternativa evidentă și constituțională la acest abuz extrem de grav este că accepți că Puterea, mai ales puterea executivă este și trebuie să fie limitată și negociezi în cadrul legal existent până când deblochezi situația aflată în dispută. Asta înseamnă să cedezi putere, bani și autoritate, este adevărat, dar acesta este comportamentul responsabil într-un stat de drept.


Tendința executivului de a ocoli blocajele prin abuz de putere nu este specifică României. În Statele Unite, președintele Obama a încercat să ocolească Senatul în privința unor numiri controversate făcând uz de dreptul președintelui de a face astfel de numiri prin „ordin executiv” atunci când Senatul nu se află în sesiune chiar și atunci când Senatul se afla, de fapt, în sesiune. Rezultatul a fost că forul constituțional, Curtea Supremă, a respins ordinele executive ale lui Obama cu unanimitate (9-0). Și nu o dată, de 12 ori. Asta înseamnă sistemul de checks and balances, plasa de siguranță democratică ce asigură separația puterilor în stat și domnia legii. În România, această plasă de siguranță a fost anihilată prin numirea domnului Victor Ciorbea în funcția de Avocat al Poporului, singura instituție care poate contesta la Curtea Constituțională, ordonanțele de urgență ale guvernului. Se repetă, practic, situația din iulie 2012 când, prin subordonarea de facto a instituției Avocatului Poporului, guvernul Ponta și-a asigurat imunitatea față de cenzura constituțională a CCR. Dacă totul este atât de de democratic și legal cum susține Dragnea, de ce se sustrag judecății CCR?


Eliberat de controlul constituțional, guvernul Ponta are calea deschisă spre abuz și decizii autoritare, iar ordonanța „traseism contra bani” este încă un pas pe această cale. Dacă ar fi vrut să dea liber la traseism, PSD putea să o facă în Parlament printr-un proiect de lege. Nu este important aici cât de moral ar fi un astfel de demers și cât de mult ar distorsiona procesul politic, important este că din punct de vedere procedural nu există absolut nici un element de „urgență” națională care să justifice adoptarea unei ordonanțe. Nu există decât interesul de moment al PSD și al cuplului Ponta&Dragnea, care se folosește abuziv de poziția executivă pentru a-și satisface interesele politice.


Într-o discuție purtată pe această temă cu profesorul de drept constituțional Ștefan Deaconu, aceasta ne-a amintit că a făcut o cercetare asupra practicii emiterii de ordonanțe de urgență în România și a constatat că au existat guverne care au emis, în medie, o ordonanță pe zi – în pofida faptului că abuzul de OUG este una din practicile care sunt în mod constant condamnate în rapoartele MCV. „În cazul acesta – se întreba profesorul Deaconu cu umor amar – dacă suntem într-o permanentă urgență, de ce nu declară guvernul stare de urgență?”. Am fi ca în Egipt, unde starea de urgență permanentă justifică cele mai atroce abuzuri guvernamentale.


Dar abuzul de OUG, nu este expresia unei urgențe reale în România. Este expresia legiferării ad-hoc, adică a legiferării în funcție de interesele de moment ale celor aflați la Putere. Legiferarea ad-hoc este cel mai mare dușman al statului de drept pentru că anihilează un principiu care spune că legislația unei țări trebuie să fie predictibilă. Dacă guvernul poate modifica, suspenda, pune între paranteze legea oricând și oricum dorește, la adăpost de orice control constituțional, cum mai poate fi cetățeanul sau companiile în siguranță că legea îi protejează? Nu mai pot și de aceea va trebui să admită că se află la dispoziția și bunul plac al guvernului și al domnilor Ponta&Dragnea. În al doilea rând, jurisprudența Curții Europene de Justiție și a CEDO au consacrat așa-numitul principiu al securității juridice, ideea că cetățenii trebuie să trăiască într-un mediu juridic sigur, asigurați că acesta nu se modifică de la o zi la alta, după cum li se năzare guvernanților. Implicațiile merg mult mai departe decât situația administrației locale, oricât de gravă ar fi și aceasta, și afectează grav mediul de afaceri. Au scăzut investițiile străine directe? Cine e nebun să investească într-o țară în care apar taxe noi peste noapte și legile se schimbă după dispoziția lui Ponta?



Profesorul Deaconu ne amintea de o altă ordonanță, aceea a anulării taxei de pod de la Cernavodă, o decizie fără îndoială populară, care poate a ajutat la fluidizarea traficului, dar care ridică aceeași problemă fundamentală. Domnul Ponta s-a trezit într-o dimineață și a decis că o taxă nu se mai colectează. În altă zi s-a trezit și a pus taxa pe stâlp, în alta că se ridică acciza la benzină iar în alta că se reduce CAS. În alta, ar putea decide că se pune taxă pe respirat și se anulează taxele plătite de „Asociația Prietenii lui Dragnea”. Cum spune Deaconu, „mâine poate da Ordonanță de Urgență că toată lumea din România are dreptul să fure timp de zece zile, sau chiar de zece minute, ca să vedem cine e mai rapid”. Ducând consecințele mai departe, mâine, Ponta poate suspenda prin ordonanță de urgență drepturile de proprietate pentru o lună și drepturile fundamentale pentru șase luni și nimeni nu îi poate face nimic. În felul acesta, Ponta își consolidează regimul autocratic de tip Orban/Putin și ucide Libertatea în România.

Tăcerea dinaintea morții

Iuri Iulian Lorincz

Numai după moarte

poeților le cresc aripi

sub iarba lor

se deschide o cupolă albă

a cărui soare nu cunoaște apusul

acolo poeții

au voie să zboare

ca un vers de iubire

prin sufletele semenilor

numai după moarte

poeții au voie să vorbească

pentru că

tăcerea dinaintea morții

le-a fost cuvântul din vârful peniței