De la mine pân’ la mine

Mihaita Macoveanu

Bate vântul umbra-n vine,

Nici pământul nu mi-o ţine,

De se-aleg numai suspine

De la mine pân’ la mine.

Şi mă poartă legănat

Din oftat până-n oftat,

Şi mă poartă încetişor

De mă scutură de dor.

Blastemă, îmi dă târcoale

Cu cântarea ei de jale,

Dau copoii rotocoale,

Ceaţa s-a pornit la vale.

Vestejite crengi de ceară,

Închircite le coboară,

Le coboară, le ridică,

De te ia, curând, cu frică.

La coliba unui soare

Te cuprinde frigu-n şale.

Latră o caţea turbată

Părăsită şi plouată.

Numai zgomotul de moară

Huruie de-alaltă seară,

Gândurile le mai zboară

În gradina de-astă vară.

Unde-mi duc, spăşit, sentinţa,

De copil cu ochi de sat,

Fugărind după fiinţa

Ce-am uitat.

Un bătrân basarabean,

Priponit de după geam,

Cu un glas dulce de rai,

Îmi îngână un “mai stai!”

Eu eram şi nu eram!

Printre pietre mă-mpietream,

Printre frunze mă rupeam,

Printre ierburi mă stăteam

Şi cântam:

“17 pietre, 12 frunze şi 5 fire de iarbă,

Ce au în comun cu mine,

Îmi încap în palma mea de toamnă.”