Dorul

Bogdan Elena Simionescu

Îl avem cu toţi în noi,

Dar nu răsare primăvara,

El răsare în toamna nostalgiei,

Ori în ghearele durerii despărţilor.

Uneori răsare sub protestul neuitării,

Fluturând precum o aripă rănită ,

Prin amintirile cu gust de cafea neîndulcită,

Altele fiind îndulcite de mierea bucuriei.

El nu răsare decât, dacă se strâng,

Norii gândurilor pe cerul raţiunii,

Plouând pe pământul sufletului.

Câteodată este ca un virus inactiv,

Dar când scade imunitatea nepăsării,

Devine activ în tine, provocându-ţi tristeţe.

Şi totuşi este bun, dorul, pentru că,

Neavându-l am uita multe,

Am uita chiar şi de cei dragi nouă!