Comerţul cu răni

Anca Mizumschi

Singurul lucru pe care îl aveam erau rănile.

Stăteau agăţate de noi ca nişte globuri de crăciun

strălucitoare agăţate pe dinafară

şi de câte ori răsărea soarele le puneam în lumină

să le vadă şi ceilalţi. Fiecare casă avea rana ei principală

şi o mulţime de răni mai mici,

pe care urcai ca pe nişte scăriţe

atunci când vroiai să ajungi la alte generaţii. Era simplu,

în fiecare duminică dimineaţa

mergeam la biserică şi apoi la târg

unde încercam să ne punem în valoare. Rănile din sud

se întâlneau cu cele din est

şi oricine avea ceva de oferit şi ceva de vândut. De obicei,

rana principală se scotea la licitaţie

şi trona un timp în mijlocul pieţii

ca o fântână arteziană colorată. La sfârşit,

fiecare pleca acasă cu ce nu a putut să vândă,

sprijinindu-ne unii de ceilalţi,

fără grabă