PUSTIE ŞI URÂTĂ…

Gabriel Constantin

Pustie şi urâtă rămâne vremea-n urmă

Şi-o alta după dânsa iluziile-mi curmă,

În repedea suflare a gândurilor reci

Întunecând privirea-mi cu noaptea cea de veci;

Din care nu se-ntoarce nimic din cea pierit,

În care viaţa-i moartea cea fără de sfârşit.

Din amintiri suave durez o lungă punte

Şi loc le fac să treacă visărilor pe frunte,

Ce palide şi stinse alunecă pe rând,

Cu fiecare clipă durerilor urmând;

De orice-nchipuire eu sufletul mi-l leg

Căci azi nimic din lume nu pot să înţeleg.

Ca scorbura uscată în care-un vierme sapă,

Ca frunza-ngălbenită pe rotitoarea apă,

E inima-mi bătrână în iarna cea de veci

Prin care moartea trece cu mâinile ei reci,

Nu ca s-apuce prada din trupul trecător,

Căci ce folos îi este durerii dacă mor?

O, viaţă nesfîrşită ca noaptea cea senină

De ce-ai pus veşnicia în bulgării de tină?

Răzvrătitoare limbă tu gândului ai dat

Încât să fie omul atât de tulburat…

Ca apa mocirloasă ce ţârâie pe vad,

Ca pomii în furtună din care frunze cad.

În acest glob de oase ai pus o veşnicie

Unind aşa lumină cu-aşa zădărnicie,

Menite ca să piară în neagra-ntunecare

Cu tristele imagini a vieţii trecătoare;

Grăunţe îngropate în mraniştea uitării,

Spulberături de vise pe valurile mării…

Să-mi placă mie viaţa a patimilor roabă

Când nu rămâne-n dânsa nici praful de pe stradă?

O, da! Îmi place viaţa – dar nu viaţa aceea

Care ne-a dat-o-n chinuri amăgitor femeia;

Nu viaţa în suspine plăcută crudei morţi

Ce-i dată ca povară ce trebuie s-o porţi.

Ispititoare, rece, precum acea femeie

Ce nu poate cu tine vreodată ca să steie;

Ci numai se preface că-ţi iese-n prag acum

Şi-apoi în braţe-i sare oricăruia din drum

Şi văduvit de soartă rămâi precum o stană;

La capul tău o cruce, pe pieptu-ţi o icoană.

O, geniu al luminii desăvârşite, clare,

În care nu se-ncurcă gândirile amare!

Arată-mi care-i semnul nepieritoarei zile

În care-s veşnici anii şi clipele copile,

În care cel ce moare nu simte despărţirea,

În care cel ce pleacă îşi află fericirea.

De ce nu am eu moartea duioasă şi nătângă

Ca nimeni să jelească şi nimeni să mă plângă?

Ci stingerea să-mi pară ca zborul cel uşor

Cu aripi nesfîrşite prin mijlocul de nor

Iar stelele să-mi fie eternul sarcofag

Şi lumea să privească la zborul meu cu drag.

Să nu-mi doresc nimica nici să nu simt vreo lipsă

Când sidefatul suflet va trece în eclipsă;

Să nu-mi aud iubita la căpătâi cum plânge,

Să nu-i simt trupul fraged în braţe cum mă strânge,

Ci dulcea mângâiere a liniştei curate,

Prin care suferinţa nu poate a străbate.