Abis (20)

Colin Forbes

NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.


In apartamentul Paulei de la Hotel des Bergues, cei trei tocmai terminaseră o cină excelentă pe care le-o aduseseră nişte chelneri pe două mese cu rotile, puse apoi una lângă alta.
- Calcanul a fost minunat, spuse Paula. Mă simt ca o femeie nouă.
- Mâncarea a fost superbă, zise Archie. Mulţumesc foarte mult. Scoase din buzunar jumătatea de ţigară şi şi-o puse în colţul gurii.
Philip se întrebase dacă va lua masa cu chiştocul la locul lui obişnuit.
- Haideţi să ne aşezăm pe canapeaua aceea lungă, ca să ne bem cafeaua, sugeră Paula.
Aşteptă până ce se aşezară toţi, apoi scoase fotografia lui Marchat din geantă. I-o întinse lui Archie.
- Bănuiesc că habar n-ai cine e acest personaj.
Archie studie fotografia, ţinând-o sub o lampă de pe măsuţa pentru cafea. Se holbă la ea aproape un minut. „Nu ştie, se gândi Paula. Bună încercare." Archie îi înapoie fotografia.
- E un personaj important? întrebă el.
- Ar putea fi important.
- înţeleg.
Archie îşi luă ceaşca şi sorbi din cafea, cu ţigara în gură, fără să verse nici o picătură. Puse ceaşca la loc cu grijă. Paula observase deja că toate mişcările lui Archie erau cumpănite. Luă un şerveţel şi se şterse la gură.
- S-a întâmplat ceva? întrebă Philip.
- Omul din fotografie e în pericol? întrebă Archie, la rândul lui.
- Ar putea fi în foarte mare pericol. Trebuia să moară în incendiul de la Sterndale Manor, din Dorset... aşa cum s-a întâmplat cu generalul
Sterndale şi cu fiul său, Richard. Ca şi cu singura rudă rămasă, care trebuia să fie acolo, dar care nu s-a simţit bine şi n-a mai ajuns.
- înţeleg, zise din nou Archie.
- Nu te grăbi, Îl linişti Paula. Gândeşte-te bine. Vorbesc serios.
- Anton Marchat, zise Archie dintr-odată. Elveţian. Locuieşte cu soţia lui în Valais. Paula împietri pentru o clipă. Nu se aşteptase la un răspuns afirmativ.
- În vale? repetă ea. Care vale?
- În cantonul Valais. Mult la est faţă de locul unde stăm noi acum.
- Ce prostie din partea mea, spuse Paula, supărată pe ea. Eu ştiu franceză, dar noi vorbeam engleză. Marchat a dispărut din Anglia. Ştim că a luat avionul spre Geneva, dar asta e tot.
- O regiune aspră, Valais-ul, medită Archie. Oamenii sunt rezistenţi. Trebuie să fie rezistenţi ca să poată trăi acolo... mai ales acuma, iarna. E cel mai rău, iarna.
- Crezi că s-a întors acolo? Îl presă Paula.
- Era speriat?
- Eu aş spune că-i era o frică de moarte, îi spuse Philip. Un asasin a încercat să-l omoare, dar a ucis pe altcineva în locul lui.
- Atunci, dacă a venit la Geneva.... Archie făcu o pauză, gândindu-se. Îşi îndreptă spatele şi chiştocul i se clătină. Dacă a venit la Geneva, repetă Archie, e mai mult decât probabil că a luat unul dintre expresele internaţionale din gara Cornavin. Apoi o să coboare în Valais, o să se ducă acasă şi-o să stea acolo.
- Nu-i ştii adresa? întrebă Philip într-o doară.
- Se duce cineva să-i facă o vizită, să-l protejeze?
- Mă duc eu, zise Philip.
- Mergem noi, spuse Paula.
- Ştiu ce s-a întâmplat lângă Les Armures, zise Archie rar. Unul dintre chelneri s-a ghemuit în spatele unei mese de unde putea să vadă ce se întâmplă afară. A spus că nu erau decât o femeie şi un bărbat. Gândiţi-vă la cei doi lichidând o bandă de criminali. Se uită mai întâi la Paula, apoi la Philip. Cred că aţi fost într-o situaţie cumplită când v-a atacat banda de motociclişti. - Să spunem c-am avut o seară foarte agitată, replică Philip precaut.
Răspunsul păru suficient pentru Archie. Luă un carneţel cu însemnele hotelului, de pe masă, rupse o foaie, Îl întoarse şi începu să scrie pe spatele lui cu un creion pe care Îl găsise lângă carneţel.
Paula observă că scrie foarte uşor. Nu apăsa, aşa că nimic din ceea ce scria nu se putea imprima pe carton. Rămase cu foaia în mână după ce aruncă pe masă carneţelul.
- Sion, spuse el.
- Unde? întrebă Paula.
- Sion.
- E chiar în mijlocul Valais-ului, îi spuse Philip. Expresele internaţionale care pleacă din Geneva spre Milano au doar trei opriri în Valais. La Martigny, la Sion şi la Brig.
- Vremea o să fie oribilă, îi avertiză Archie, ţinând încă în mână foaia de hârtie. Zăpadă din plin, multă gheaţă. E o regiune aspră, Valais-ul. Anton Marchat locuieşte într-o casă veche, aproape de ieşirea din oraş. Casa e construită sub o stâncă imensă, un deal aspru şi râpos, ca un munte mai mic, în vârful căruia e cocoţat un castel... sau o catedrală? Dealul se vede de îndată ce trenul se apropie de Sion. Iată adresa. I-o dădu Paulei care i-o arătă lui Philip. Archie rămase cu aceeaşi mină gânditoare, strângându-şi ţigara între dinţi. Dacă vă duceţi acolo, aţi face bine să fiţi înarmaţi... Ochii îi luciră când se uită la Paula, daratunci, cei doi oameni din faţă de la Les Armures aveau arme. Asta e important. Dacă vă duceţi. Dacă Îl vedeţi pe Anton Marchat sau pe soţia lui, trebuie să amintiţi numele meu. Altfel, vă puteţi trezi cu uşa trântită în nas.
Philip luă foaia de hârtie, o împături şi o puse într-un compartiment secret al portofelului său. Archie se ridică şi se uită în jur după palton.
- Doar nu ieşi în seara asta? întrebă Paula îngrijorată. Am găsit aici o canapea - aceea de-acolo - care se poate desface ca un pat. Aşa poţi să rămâi aici în seara asta, iar în registrul hotelului n-o să apară nimic care să confirme c-ai fost aici.
- Acum, trebuie să plec, dar mulţumesc pentru invitaţie. Paula îi aduse paltonul din dormitor şi Îl ajută să şi-l pună. Munca mea nu se termină niciodată. Trebuie să prind un tren de noapte.
- Unde te duci? se interesă Philip. Sau n-ar trebui să întreb?
- Va fi mare agitaţie într-un anumit oraş mâine. Trebuie să fiu acolo, ca să văd ce se întâmplă. Poate c-ar trebui să fiţi şi voi acolo.
- Unde? insistă Philip.
- La Berna.
Monica răspunse la telefon şi păru luată prin surprindere. Toţi cei care se aflau în birou observară acest lucru... niciodată n-o văzuseră pierzându-şi cumpătul.
- Agenţia de Asigurări General şi Cumbria, zise ea.
- Bună seara. Îmi cer scuze pentru acest telefon, la această oră înaintată. La telefon e Carson Craig, continuă vocea curtenitoare. Domnul Brazii m-a rugat să văd dacă pot aranja o întâlnire între Domnia Sa şi domnul Tweed. Când îi convine domnului Tweed.
- Vă rog să rămâneţi la telefon. Nu sunt sigură dacă aţi format bine...
- Vă rog să nu credeţi că sunt nepoliticos, dar eu ştiu că am format bine. Rămân la telefon. Nu e nici o grabă. Monica acoperi receptorul cu mâna şi îi transmise lui Tweed mesajul lui Craig. Se uită la Newman şi la Marler.
- Credeam că e un necioplit. Pare un om foarte cultivat.
- Vorbesc eu cu el, spuse Tweed spre surprinderea tuturor.
Îi făcu semn Monicăi să-i dea telefonul ei lui Newman, ca să asculte şi el.
- Bună seara, domnule Craig. Tweed la telefon. Nu cred c-am avut plăcerea să fac cunoştinţă cu dumneavoastră, spuse el mieros.
- Asta aşa e, dar lumea e mică, domnule Tweed, aşa se zice. Sper să putem remedia această situaţie într-o zi. Domnul Brazii a plecat la Bonn, ca să se întâlnească cu cancelarul german. Bănuiesc că şi el lucrează până târziu, darmâine-dimineaţă, la prima oră, domnul Brazii va fi înapoi.
- îmi permiteţi să vă întreb de unde vorbiţi?
- Bineânţeles. Mii de scuze. Mă aflu în cabinetul domnului Brazii din vila sa de pe Kochergasse, în Berna. Domnul Brazii a revăzut oferta precedentă de a vă întâlni şi crede că, poate, dumneavoastră nu doriţi s-o acceptaţi şi să călătoriţi cu avionul pe care se pregătise să vi-l pună la dispoziţie. Dacă preferaţi să ajungeţi la rendez-vous cu mijloace proprii, domnul Brazii va fi foarte încântat de idee.
- Aşa am să fac, zise Tweed. Şi ce fel de rendez-vous sugeraţi dumneavoastră?
- Credem c-ar fi mai înţelept dacă ne-aţi spune dumneavoastră unde vă puteţi întâlni cu Domnia Sa. Oriunde va fi, domnul Brazii va fi acolo.
- La Zurich.
- Desigur... Fusese o mică pauză înainte ca Craig să fie de acord. Aţi putea să-mi spuneţi sigur locul şi timpul?
- La hotelul Schweizerhof... Tweed tăcu o clipă şi-l văzu pe Newman ridicând degetul mare în semn de aprobare. Este vizavi de gara mare, în Bahnhofplatz. Ştiţi unde e, domnule Craig?
- Bineînţeles că ştiu la ce vă referiţi, deşi n-am fost niciodată în acel hotel. V-aţi gândit la o anumită oră?
- Da. Mâine-seară, la ora şapte. Ora Elveţiei. Îl voi aştepta pe domnul Brazii în hol.
- Domnule Tweed, nu numai că domnul Brazii va fi foarte mulţumit, dar, mai ales, uşurat. Nu cred că voi fi şi eu cu Domnia Sa, dar sper să ne întâlnim o dată la un pahar sau chiar să luăm cina împreună, la ora şi în locul care vă convin dumneavoastră.
- Vă mulţumesc pentru telefon. Noapte bună, domnule Craig...
- Ăsta a fost Craig? Îl întrebă Tweed pe Newman după ce puse receptorul jos.
- Da. Categoric. Newman era uluit. Doctorul Jekyll şi domnul Hyde. L-am întâlnit pe Hyde cel rău în Dorset, iar tu tocmai ai vorbit cu agreabilul domn Jekyll. E incredibil. N-am întâlnit în viaţa mea o personalitate atât de duală.
- îmi spune şi mie cineva despre ce e vorba? întrebă Marler.
- L-ai văzut - şi l-ai auzit - în timpul încăierării de la Ursul Negru. Newman se învârtise cu scaunul ca să i se adreseze lui Marler care stătea în picioare, rezemat de un perete. Cum l-ai fi descris?
- Un bătăuş grosolan şi cu gura mare.
- În nici un caz tipul de om pe care să-l inviţi la clubul tău, comentă Monica, imitând vocea afectată a lui Howard.
- Ceva în genul ăsta, încuviinţă Marler. Şi?
- Ei bine, acum, la telefon, continuă Newman, a fost omul de afaceri rafinat şi cultivat. Curtenitor şi plin de respect faţă de Tweed.
- De ce ai ales Zurich-ul? vru Monica să ştie.
- Deoarece, îi răspunse Newman, cred că Tweed şi-a amintit cât de bine cunoaştem noi zona.
- Tweed e şi el aici, spuse Tweed. Trebuie să acţionăm. Probabil că vom fi aici toată noaptea. Monica, ia bilete pentru primul zbor de mâine spre Zurich. Pentru mine, pentru Newman, Marler, Butler şi Nield. Apoi rezervăne camere la hotelul Schweizerhof... mie şi lui Newman. Pentru Marler, Butler şi Nield rezervă camere la hotelul Gotthard.
- Care e chiar în spatele hotelului Schweizerhof, spuse Monica.
- Exact. Iar eu mai bine mi-aş reface valiza din dulapul de colo cu haine groase. - Pot s-o fac eu, sări Monica.
- Ba nu. Tu apucă-te şi fă rezervările pentru biletele de avion şi pentru camerele de hotel. Acesta era evenimentul pe care Îl aşteptam. Răbdarea lui Brazii a ajuns la limită. Ceea ce înseamnă că, oricare ar fi proiectul planificat, e pe cale de a fi pus în acţiune. Vă amintiţi că, într-un telefon anterior pe care mi l-a dat, a folosit cuvântul „catastrofă"? Balonul a început să urce...

Eve îşi pilea unghiile, în timp ce Craig vorbea cu Tweed. Îl ascultă pe Craig şi zâmbi dispreţuitoare, ca pentru sine. După ce el termină convorbirea, ea încercă să-l ia peste picior. La urma urmei, Craig avea probleme cu Brazii, aşa că acesta era momentul prielnic ca să-l lovească.
- Cât de slugarnici putem fi? începu ea. Te-ai cam linguşit pe lângă Tweed.
- Putem fi atât de slugarnici cât trebuie... când trebuie, îi răspunse amabil Craig.
Eve stătea picior peste picior, vizibile până unde permitea crăpătura fustei. Craig se uită la ele aprinzându-şi o ţigară. „Mă întreb dacă aş putea să-l agăţ şi după aceea să-i dau papucii cu tam-tam", se gândi ea.
- Păi, trebuia să-ţi faci treaba. Îi zâmbi. Şi, de fapt, ai făcut-o chiar bine. Peştele a muşcat momeala?
- Tweed se întâlneşte cu şefu' mâine, aici, dacă asta voiai să ştii.
- O să câştigi medalii în loc de urlete.
- Cel puţin, eu nu atrag oameni puternici în capcană, remarcă el.
- Ce-ai spus? Eve era furioasă. Îşi îndreptă spatele, foarte băţoasă. Insinuezi c-aş fi o prostituată de lux? Eu am o înţelegere foarte clară cu Brazii: nu ajung în pat cu nici unul dintre bărbaţii pe care îmi cere să pun ochii.
- Ştiu asta, zise el liniştit, dar îţi sare ţandăra cât ai zice peşte. Eu nici măcar nu pot să zic peşte.
- Ha, ha! Ce glumă bună. Dacă tu spui bancuri proaste pe care nici un comic care se respectă n-ar visa să le spună. Ascultă, Carson, am putea fi prieteni, în loc să ne ciondănim tot timpul. Nici lui Leopold nu-i place chestia asta. Şi apropo, animalul ăla de-acolo n-ar trebui să fie aici. A fost în Anglia când şefu' a vizitat Grenville Grange. Şase luni de carantină, zice regula britanică.
- Şeful a avut grijă. L-a scos pe Igor pe furiş din avion, pe aeroportul internaţional Bournemouth, şi l-a ţinut în limuzina lui. Cât a stat la vilă, Igor nici măcar n-a văzut vreun alt animal.
- A încălcat legea, insistă Eve, darasta-i treaba lui, zise ea repede. Dacă mă pârăşti, o să-i spun că ai inventat.
- Tu ai face-o. Cred că tu şi cu mine am putea să ieşim şi noi, să bem câteva pahare cu votcă, să bârfim, cum se zice, cine o zice-c
- Poate, zise ea. Unde are loc întâlnirea cu Tweed?
- Asta e o informaţie secretă.
- Am auzit că ziceai ceva de un hotel. Care? încercă ea să-l tragă de limbă.
- E tot secret. Se ridică. Să nu dai vina pe mine şi să începi să urli. Ordinele şefului. Eu sunt plătit să fac ce-mi spune el.
- Dar nu eşti plătit la fel ca mine.
- N-am de unde să ştiu. José împarte pâinea.
- Eu n-am încredere în José, spuse ea şi se uită la Craig cu ochii mijiţi.
El mergea spre ea. Ea se aştepta ca el să-i pună o mână pe picior. În momentul în care ar fi făcut-o, ar fi primit un întreg pahar de votcă în faţă, paharul ei, şi pe frumosul lui costum. Craig trecu pe lângă ea şi se duse să mângâie câinele. Igor stătea într-un colţ, cu limba scoasă şi cu o figură visătoare. Cinase de curând. Se ridică şi mârâi când Craig se apropie.
- Fii atent. Eve îşi dădu votca pe gât, se ridică şi se îndreptă spre uşă. Se uită la Craig peste umăr. Eu merg să mă culc. Singură, zise ea dulce.
în dormitorul ei de la Hotel des Bergues, Paula nu putea să adoarmă. Aprinse veioza şi se uită la ceasul ei de călătorie. Două dimineaţa. Excelent.
Ridică receptorul şi chemă serviciul de cameră, comandă două cafele, deşi era sigură că Philip se culcase imediat. Îşi puse halatul, îi legă cordonul şi deschise încet uşa de la sufragerie. Philip nu dormea.
Tolănit pe canapea, cu veioza aprinsă, Philip citea un volum broşat. Când intră Paula, el puse cartea jos, îşi puse halatul peste pijama şi îşi coborî picioarele pe podea.
- Şi tu? zise el.
- Cam aşa ceva. A fost o seară foarte agitată. Am comandat cafea, chiar şi pentru tine, asta în cazul în care ai fi fost treaz... deşi nu mă aşteptam.
Chelnerul ciocăni la uşă, aduse, pe o măsuţă cu rotile, cafea şi fursecuri şi, după ce plecă cu un bacşiş generos, Paula turnă în ceşti pentru amândoi.
Telefonul sună tocmai când se pregătea şi ea să-şi bea cafeaua.
- Vă caută un bărbat la telefon, domnişoară Grey. N-a vrut să-şi spună numele, dar a insistat că aţi vrea să vorbiţi cu el.
- Vorbesc...
- Paula, la telefon e invitatul de la cină. Îmi pare foarte rău că te sun la ora asta, dar am ajuns la destinaţie. Am verificat împreună cu un prieten... Tăcu. Paula îşi dădu seama că se referea la un informator. Mi-a dat un singur cuvânt. E un nume de fată. Ariane... A spus că e foarte important. Noapte bună...
Paula îi spuse lui Philip:
- Un nume de fată. Ariane. Îţi spune ceva?
- Absolut nimic. Probabil că Archie a crezut că e foarte important dacă te-a sunat la ora asta. Am impresia că are un informator într-o poziţie cu adevărat importantă.
- Chiar a spus că e foarte important. La naiba, sunt trează de-a binelea, şi tu la fel. Îl sun pe Tweed... S-ar putea să fie încă treaz.
Tweed se întoarse în cabinet, ştergându-se pe cap cu un prosop, apoi se pieptănă într-o oglindă pe care i-o împrumutase Monica. Se uită la Newman şi la Marler.
- Mă simt gata pentru încă douăzeci şi patru de ore. E uimitor cât de mult te poate împrospăta o baie. Vă recomand acest remediu.
Tăcu, se duse la birou, când telefonul sună din nou. Monica răspunse.
- René Lasalle, din Paris. Pare urgent.
- Fă-mi legătura. Bună dimineaţa, René. Deci şi tu arzi lumânarea la ambele capete...
- Tweed, trebuie să ştii şi tu asta. De abia am aflat-o şi eu. Brazii şi-a trimis o echipă la Cayenne... Guyana Franceză. Eu am aflat şi mi-am trimis propria echipă, dotată cu camere speciale. Tu ştii despre Ariane, sistemul nostru de lansare a rachetelor pe care Îl avem în Guyana. Ariane. Brazii îşi trimisese deja propriul satelit cu avionul pentru a-l lansa pe orbită cu ajutorul lui Ariane. Ştii că noi facem bani închiriind sistemul oricui dispune de fonduri pentru a se folosi de Ariane ca să lansese un satelit în spaţiu.
- Ştiu.
- Ei bine, s-a întâmplat ceva complicat. Echipa lui Brazii a spus că verifică satelitul, au ridicat un paravan din pânză, dar echipa mea a zburat cu elicopterul pe-acolo tocmai la momentul potrivit şi a făcut câteva fotografii. Satelitul a fost înlocuit cu un altul, diferit, iar noi am primit pozele din Guyana. Aşa-zişilor experţi de primă mână pe care îi am eu, acestea nu le spun nimic, deşi au fotografii chiar şi cu interiorul satelitului.
- Ciudat, spuse Tweed.
- Ştiu că tu Îl cunoşti pe savantul ăla ţicnit care a dat de capăt unor probleme pe care nimeni nu le putuse veni de hac. Mi-am permis să-ţi trimit copii ale fotografiilor. Curierul vine cu un avion mic chiar acum, va ateriza la Heathrow.
- Când să le-aştept?
- Cam într-o oră sau două. La Park Crescent. Am sunat la Heathrow şi am aranjat ca să-l aştepte o maşină.
- Îl sun pe profesorul Grogarty acum.
- Nu te mai ţin. Am fost din nou chemat la Elysée şi am fost muştruluit de preşedinte în persoană. Ameninţat cu o destituire subită dacă oamenii mei se mai învârt în jurul lui Brazii. Asta e...
Tweed închise telefonul şi le spuse lui Newman, Marler şi Monicăi ce aflase de la Lasalle.
- Ce naiba vrea să facă omul ăsta? întrebă Monica.
- S-ar putea să ştim mai multe dacă Grogarty poate să scoată ceva din pozele acelea. A inventat un microscop cu care poate citi cifruri tridimensionale minuscule. Monica, încearcă să-l prinzi pe Grogarty la telefon. Lucrează toată noaptea. Telefonul sună din nou, înainte ca Monica să înceapă să formeze numărul profesorului. Răspunse, ascultă şi strigă încet:
- E Paula la telefon, pentru tine...
Tweed înşfacă receptorul. Trase adânc aer în piept, ca să-şi ascundă îngrijorarea. - Mă bucur să mai aud de tine. M-am gândit mult la tine.
- Mulţumesc, zise Paula repede. Vorbesc de la Hotel des Bergues, Îl avertiză ea. Din dormitorul meu. Tocmai am primit un telefon de la prietenul nostru care aprinde ţigările, dar nu fumează. Ştii la cine mă refer?
- Da.
Tweed avu grijă şi nu pomeni numele lui Archie.
- A obţinut informaţia dintr-o sursă foarte sigură. E ciudată. Nu conţine decât un cuvânt. Un nume de fată. Ariane...
- Ştiu cine e, ştiu ce vrea să spună.
- Slavă cerului. E şi Philip aici, încearcă să doarmă pe canapeaua din sufragerie. Nu putem să dormim. Suntem prea agitaţi.
- Eşti teafără? Am auzit de Oraşul Vechi. Beck m-a sunat ca turbat. Nu-ţi face griji. Tu cum te simţi?
- Bine. Chiar bine. Şi Philip se simte bine. Se pare că rivalii noştri ştiu dinainte ce mişcări o să facem.
- Sunt bine organizaţi şi au o groază de bani la dispoziţie. Asta le prinde bine.
Tweed asculta atent fiecare cuvânt pe care Îl spunea ea, încercând să detecteze vreun semn de tensiune sau de stres. Vocea Paulei era limpede şi clară.
- Un anumit om important, pe care Newman l-a întâlnit în Dorset, are o bază la Berna? întrebă Paula.
- Da. De ce?
- Ne ducem şi noi mâine acolo.
- Pe Kochergasse, zise Tweed grăbit. Vă duceţi amândoi? Bun. Vreau să încercaţi amândoi să veniţi să vă întâlniţi cu mine la Schweizerhof, mâine, mai spre seară. Am mai stat acolo. Mai ţii minte?
- Sunt sigură că ne vom vedea mâine. Sigur ne vom vedea. N-ar trebui să încerci să dormi puţin?
- Acelaşi lucru aş putea să-ţi spun şi eu. Trebuie să mai dau un telefon. Ai grijă, ai mare grijă...
Îi făcu semn cu capul Monicăi care formă numărul profesorului şi spuse că Tweed vrea să vorbească cu el.
- Tweed! Deci şi tu eşti o bufniţă, ca mine. Grogarty scoase un chicotit răguşit. Eu lucrez cel mai bine la ore matinale. Iar ai vreo problemă. Bineînţeles! Altfel nu m-ai fi sunat.
Tweed simţi un chef nebun să-l întrebe dacă pince-nez-ul nu e cumva strâmb, dar se abţinu.
- Da, am o problemă. Una foarte ciudată.
Îi povesti despre telefonul de la Paris, fără să pomenească numele lui Lasalle, încheind că un curier era pe drum şi aducea fotografiile satelitului care fusese substituit, în secret, celui iniţial.
- Pare uimitor, comentă Grogarty. Şi tu vrei părerea mea astăzi?
- Nu, zise Tweed, ieri.
- Atunci, de ce nu reţii curierul, te uiţi şi tu la poze, apoi le trimiţi direct la mine cu acelaşi curier?
- Mâine, la prima oră plec în străinătate. Cum se crapă de ziuă.
- Atunci ai face mai bine să-l trimiţi pe curierul ăla aici cât poţi de repede. Şi încă ceva, Tweed, mi-ar prinde bine dacă i-aş cunoaşte orbita... zonele de pe Pământ pe care le va survola.
Tweed puse jos receptorul şi înjură cu voce tare, dar nu pătimaş, ceea ce nu i se întâmpla foarte des.
- Nu vrea să coopereze? întrebă Monica.
- Mi se pune la dispoziţie cu trup şi suflet, daracum vrea să-i ştie şi orbita... ce părţi ale planetei va traversa. Iată o problemă pentru tine.
- Uşoară. Monica începu să formeze un număr din memorie. Cu puţin noroc, o să am şi răspunsul. Cord Dillon, director adjunct la CIA, şi un vechi prieten de-al tău. Lucrează până târziu şi, oricum, cartierele generale din Langley sunt pe ora Washingtonului, aşa că sunt cu cinci ore în urma noastră...
- Ce m-aş face fără ea? Îl întrebă Tweed pe Newman în timp ce se ridica. - Ai claca, i-o trânti Newman.
- Eu mă duc sus. Poate vii şi tu peste un minut. Mergem să-l vedem pe Reginald şi toată aparatura lui. Am şi eu o cheie de la camera aceea.
Tweed găsi deschisă uşa de la centrul de comunicaţii, cum fusese denumit, şi pe Reginald înăuntru, împreună cu doi dintre oamenii săi. Newman intră în camera spaţioasă, urmat de Tweed şi Marler.
- Poftiţi înăuntru, domnule Tweed, zise Reginald care era aşezat în faţa celei mai mari maşinării din toată încăperea.
- Sunt înăuntru.
- Voiam să spun că sunt încântat de faptul că sunteţi, în sfârşit, interesat de munca noastră, că aţi fost convertit la tehnica modernă.
- N-am fost.
Cei trei vizitatori îşi plimbau agale privirea prin camera în care se găseau computere mai mici şi mai mari pe mese de metal lipite de pereţi. Lumina verde a monitoarelor era înnebunitoare, pe unele ecrane se găseau încă texte, rând după rând.
Reginald avea peste douăzeci de ani, era slab şi purta ochelari cu lentile groase, iar faţa îi era aproape cadaverică. Făcu un semn spre maşinăria cea mare în faţa căreia stătea, cu degetele aşezate deasupra tastaturii.
- Acesta e computerul principal, de aceea e mai mare, deşi tendinţa actuală e ca toate calculatoarele să fie din ce în ce mai mici. Computerul principal în faţa căruia stau eu e legat la sistemul telefonic, ca şi celelalte. Securitatea noastră e totală şi sigură.
- Ba nu e, zise Tweed. L-am întrebat de curând pe directorul băncii în care îmi ţin economiile dacă-mi poate garanta că nimeni nu poate să-mi penetreze contul. L-am pus în încurcătură, apoi a recunoscut că acest lucru e posibil, contul meu fusese spart de mai multe ori. De obicei, lucraţi aşa de târziu?
- A, nu, darde când a venit Monty, suntem nerăbdători să-i facem toate legăturile. - Monty? întrebă Tweed.
- Aşa am botezat computerul principal.
- Vă lăsăm să vă continuaţi munca...
- Monty! spuse Tweed dezgustat în timp ce coborau scările spre cabinetul lui. Mă întreb ce-o să le facă luminile acelea ochilor lor.
Când intrară în cabinet, Monica tocmai punea receptorul jos, cu o figură mulţumită.
- Cord a scos aşii din mânecă. La ei acolo, la Langley, sunt furioşi că Parisul nu i-a informat că lansează un nou satelit.
- Parisul? întrebă Tweed. E satelitul lui Brazii.
- E clar că a ascuns faptul că el e proprietarul şi a lansat mai departe ideea cum că e vorba de un nou satelit francez. Bănuiesc că ceea ce l-a ajutat au fost bunele relaţii pe care le are cu preşedintele de la Elysée. Cord mi-a spus că au auzit că Ariane lansează Potlogarul Unu şi că i-au urmărit traiectoria.
- Potlogar Unu?
- Aşa l-au botezat cei din Langley. Mie mi se pare un nume chiar bun. - Un nume bun pentru Leopold Brazii, zise Marler.

- Domnul Brazii s-a întors, îi zise José lui Eve. Vrea să te vadă în bibliotecă. - N-am mâncat de dimineaţă. Trebuie să mănânc.
- Tu ai dormit. Domnul Brazii nu a dormit deloc. Şi când doarme, nu-i trebuie decât patru ore. Are multă energie, are o personalitate foarte dinamică.
- N-ar trebui să aştepţi să fie şi el de faţă ca să-l linguşeşti? rosti Eve pe un ton batjocoritor. Dacă îmi spui mie lucrurile astea, n-o să câştigi nici o medalie.
Expresia de pe figura tuciurie a lui José nu se schimbă. Nu se schimba aproape niciodată. Îi spuse lui Eve că domnul Brazii o aşteaptă în bibliotecă.
Ea coborî la primul etaj, nu se osteni să bată la uşa bibliotecii şi intră. Igor, care era întins lângă scaunul în care stătea Brazii la biroul lui, se ridică şi mârâi.
- Igor ar prefera să baţi la uşă, spuse Brazii blând. El o consideră o chestiune de maniere.
- A, înţeleg. Eve clătină din cap. Vrei să ies din nou, să bat respectuoasă la uşa ta şi să aştept până îmi spui să intru?
- Nu fi impertinentă. Stai jos.
Brazii era îmbrăcat într-un costum gri, foarte elegant, cu o cravată asortată pe care şi-o cumpărase pe Bond Street. Radia o aură de putere şi de succes. Pe birou se găsea un plic gros. Se amuza privind-o pe Eve care încerca să nu se uite la plic. De îndată ce Eve se aşeză cu faţa la el, începu din nou să vorbească cu vocea lui profundă:
- Astăzi, mai târziu, o să mă întâlnesc cu Tweed. Lucrezi pentru mine pentru flerul tău de a cântări bărbaţii, de a le descoperi punctele slabe, de a face ce vrei cu ei. Ce fel de om e Tweed? Ai putea să-l faci să-ţi mănânce din palmă?
- E o enigmă.
- Ei, hai. Poţi mai mult de-atâta. Mi-ai spus că ai luat cina cu el într-o seară, la hotelul Priory. Cina e un moment foarte bun ca să-ţi dai seama ce fel de om este cel cu care o iei.
Eve se încruntă, străduindu-se să nu se uite la plicul cel gros care era singurul obiect de pe biroul lui Brazii. Ca de obicei, încerca să găsească răspunsul care l-ar fi mulţumit pe şeful ei.
Brazii aşteptă şi păru că-i citeşte gândurile.
- Nu vreau să-mi spui ce crezi tu că mi-ar plăcea să aud. Vreau o apreciere onestă. Tu trebuie să fii perspicace când bărbaţii sunt preocupaţi.
- E cel mai dificil om de analizat din câţi am întâlnit. Îşi schimbă des felul de a fi. Uneori e foarte amabil, chiar glumeţ. Alteori, nu-ţi poţi da seama la ce se gândeşte doar uitându-te la el.
- E insignifiant? sugeră Brazii.
- Nu, nici pomeneală. Aş spune că e precaut, vrea să fie sigur de un anumit lucru, înainte de a face vreo mişcare. Nici o femeie nu l-ar putea prinde. Dacă li s-ar părea c-au făcut-o, ar avea o surpriză foarte neplăcută. Îl plac femeile, dar e foarte judicios în ceea ce le priveşte pe cele cu care are de-a face.
- Zi mai departe. E mai bine. Mult mai bine.
- Ia-o pe Paula Grey. Aş putea să spun că ea e cineva în care are încredere.
- Bine. Ce fel de femeie e Paula Grey?
- Frumoasă, spuse Eve fără tragere de inimă. E şireată, probabil foarte devotată lui Tweed. Cred că au o relaţie foarte specială, bazată pe respect reciproc. Uneori credeam că e îndrăgostită de el.
- Dar el de ea?
- Dacă da, n-o arată niciodată. Sau, cel puţin, eu n-am putut să-mi dau seama de asta.
- Crezi c-au avut vreodată momente de intimitate?
- Sunt sigură că nu. E o relaţie permanentă, dar fără aşa ceva, sunt sigură. O femeie realizează astfel de lucruri.
- Hai să ne întoarcem la Tweed: dacă ar fi să facă faţă unui duşman pe care el Îl consideră foarte periculos, cum ar reacţiona. Până acum, am imaginea unui om foarte inteligent, atent, cu multă stăpînire de sine şi foarte tăcut. Cum ar reacţiona? repetă el.
- Ar fi nemilos. Ar lua decizii foarte repede şi s-ar mişca asemeni fulgerului.
- Interesant. Te-ai descurcat bine. Acum poţi să iei plicul ăsta de pe birou, te-ai cam chinuit să nu te uiţi la el. E salariul tău, plus o primă generoasă.
- Mulţumesc.
Plicul dispăru în geanta ei ca într-o scamatorie. Ardea de nerăbdare să-l deschidă, simţise bancnotele foşnind înăuntru, dar ştia că ar fi fost o greşeală să-l deschidă în faţa lui Brazii. Ar fi vădit lăcomie.
Habar n-avea că atunci, la început, când Brazii o angajase, simţise că lăcomia e una dintre trăsăturile de bază ale caracterului ei. Acum, că-şi primise plicul, se hotărî să pună întrebarea care o preocupase atât de mult:
- După ce am făcut cunoştinţă cu preşedintele Băncii Zurcher Kredit, m-am dus acasă la el cu un bărbat cu care mi-ai spus să mă întâlnesc în staţie, la ceas. Mi-ai spus să-l prezint ca pe domnul Danziger Brown; Îl convinsesem pe preşedinte că acest domn are o idee despre cum ar putea banca să obţină un profit imens. I l-am prezentat preşedintelui pe acest om după ce s-a lăsat întunericul şi am plecat, aşa cum aveam instrucţiunile. Mai târziu, am citit în ziare că preşedintele a fost omorât.
- I l-am prezentat preşedintelui pe omul care l-a ucis?
- Descrie-l pe domnul Danziger Brown.
- N-am putut să-mi dau seama dacă era înalt sau de înălţime medie, părea foarte gras. Nasturii de la palton stăteau să plesnească. Mergea încovoiat, ca şi cum ar fi fost rotund în umeri. N-am văzut ce culoare avea părul lui... purta o şapcă neagră. Nu i-am văzut faţa. Era o seară răcoroasă şi avea aproape toată faţa acoperită cu un
fular.
- Era un consultant financiar. Cel care l-a ucis pe preşedinte trebuie să fi intrat după ce a plecat el.
- La fel s-a întâmplat şi când m-am împrietenit, la îndemnul tău, cu bancherul acela din Geneva. Şi el a fost ucis în noaptea în care l-am dus pe alt bărbat să se întâlnească cu el.
- O coincidenţă, zise Brazii afabil.
- Aha. Ezită. Ai auzit de unul căruia i se spune Năluca?

- Cum?
- Năluca.
- Nu. E pilot de curse?
Brazii minţea, dar nimic pe faţa lui nu-l trăda. Doar din acest punct de vedere îi semăna lui Tweed.
După ce Eve părăsi încăperea, Brazii Îl mângâie pe Igor şi începu să vorbească încet cu câinele:
- Tweed pare a fi o persoană foarte promiţătoare. Dacă l-aş putea convinge, am fi doi parteneri imbatabili...

(va urma)