Carnet

Ion Caraion

În strofele mele, în carte
e cerul de-aici, cu ţăranii
pe care i-aduc de departe
întregi, ca de-argint, gologanii.

Să le fur - din ochii trişti - cerbii,
vânatul sălbatec să-l prind,
îi caut prin culorile ierbii
ca în Bethleem de colind.

Strofele mele-s cuţite
eu scriu pentru neamul acesta tăcut
cu hemoglobină, cu leucocite
şi pumnii ciuruiţi de trecut.

Pumnii aceştia mă frig -
eu merg peste tot; numai rar
mă opresc între vânturi şi strig:
- bună-dimineaţa, soare cât un ştergar!

Ţărâna fierbinte mă-nţeapă -
dar calc peste grâu răguşit,
c-un junghiu în fiecare pleoapă
şi-un mort rămas inedit.

În mine fum, e târziu -
eu, prizonierul durerii,
mănânc terci cu cenuşa şi scriu
cu unghii, cu dinţi, cu mizerii.

Funinginea mă caută acasă,
în şanţuri, om singur, mă cât -
acelaşi miros de pucioasă
cu brâncă, e-n tot, şi scuipat.

Centura se strânge amar -
din adăpostul acesta temut,
eu scriu cu cerneală de văr,
cu pumnii ciuruiţi de trecut.