Auzim
deseori dispute variate pe seama importantei unor date din istoria
comuna a poporului nostru, insa o perspectiva generala asupra a ceea
ce s-a intamplat in trecut ne-ar ajuta sa intelegem ca fiecare
decizie pe care predecesorii nostri au luat-o intr-un moment sau
altul, a facut ca noi sa fim ceea ce suntem astazi. Fiecare actiune
intreprinsa de locuitorii stravechi ai Balcanilor, fiecare lupta, a
constitut, in parte, cate un fir important din marea urzeala care s-a
tesut, nimic altceva decat istoria pe care s-au ridicat civilizatiile
moderne, asa cum le cunoastem noi in prezent.
Cu
cat inaintam mai mult in lunga noastra calatorie pe firul trecutului,
cu cat ne afundam mai mult in negura istoriei si in ceata vremurilor,
cu atat documentele si sursele sunt mai neclare, mai evazive si mai
ales, influentate de diverse dorinte meschine sau de incercari de
mistificare a adevarului istoric.
Un
astfel de episod emblematic din istoria Balcanilor este rascoala
vlahilor si a bulgarilor din anul 1185. Ironia face ca, in ciuda
importantei pe care o poarta, controversele pe marginea subiectului
sa intreaca chiar faima si importanta rolului pe care aceasta
rascoala l-a jucat in contextul politic si social al vremii.
Biruri
nedrepte si nunti fastuoase
Totul
a inceput in anul 1185, cand in fruntea Bizantului se afla imparatul
Isaac Anghelos al II-lea. Acesta urma sa se insoare cu fiica regelui
ungar Bela al III-lea si nu isi putea imagina o nunta in afara
fastului cuvenit celebrarii unei astfel de uniuni imparatesti. Pentru
ca visteria bizantina nu putea sustine cheltuielile enorme prevazute
de catre imparat, acesta din urma gaseste solutia cea mai usoara
pentru iesirea din criza: marirea birurilor pe care supusii sai erau
datori sa le plateasca catre imparat.
Noua
dare prevazuta ii afecta in primul rand pe crescatorii de animale,
iar printre acestia se numarau vlahii si bulgarii din zona Muntelui
Haemus. Dintre toate sursele epocii, cronica bizantinului Nicetas
Choniates Akominatos este cea care reda destul de exact desfasurarea
evenimentelor din acea vreme.
Nicetas
consemneaza ca noul bir, introdus abuziv, a adus multa nemultumire
vlahilor si bulgarilor care locuiau pe muntele Haemus. Pentru a aduce
la cunostinta imparatului nemultumirea lor, acestia trimit doi soli,
alesi deloc intamplator. La drum pleaca fratii Petru si Ioan Asan,
fruntasi printre semenii lor.
Departe
de a fi luati in seama, cei doi sunt palmuiti, umiliti in fata curtii
imperiale si trimisi acasa. Intorsi cu apasarea esecului si cu pata
rusinii pe obrazul lor, cei doi frati planuiesc o revolta a poporului
din acea zona, formata in cea mai mare parte din vlahi si bulgari. La
inceput, populatia mixta a intampinat cu scepticism si cu teama
propunerea lor, o atitudine deloc exagerata in acele vremuri, cand
contestarea unei astfel de puteri echivala cu un act de nebunie.
Mai
mult decat atat, localnicii purtau cu ei amintirea unei alte
infrageri dureroase suferita de catre stramosii lor, nu cu mult timp
in urma, in timpul miscarii de la Tesalia din 1066.
Nicetas
povesteste cum, pentru a-i convinge de necesitatea acestei miscarii,
fratii nu s-au dat inapoi de la folosirea unor trucuri menite, nu
atat sa pacaleasca populatia, cat sa le inspire o farama de credinta
in soarta glorioasa ce le era rezervata. In acest scop, se spune ca
cei doi frati ar fi adunat mai multi oameni despre care se credea ca
sunt indraciti si stapaniti de duhuri rele (foarte probabil
epileptici, dupa cum ne-a revelat medicina moderna), si i-au invatat
ca in timpul crizelor lor sa spuna: "Dumnezeul neamului
bulgarilor si vlahilor a binevoit si a incuviintat scuturarea jugului
celui de demult", si ca o urmare a acestui semn divin "sa
puna mana pe arme si sa porneasca asupra romeilor si pe cei prinsi in
razboi sa nu-i crute, ci sa-i injunghie si sa-i omoare fara mila".
Ca
acest episod este adevarat sau nu, cert este ca populatia de pe
muntele Haemus avea destule motive pentru a porni aceasta rascoala,
chiar si fara artificii. Momentul nici ca putea fi mai bine ales.
Puternicul Imperiu Bizantin trecea printr-o perioada tulbure, in care
siguranta sa era amenintata serios de hoardele de unguri care
navalisera cu doi ani in urma dinspre nord-vest si care repurtase
deja primele succese. Ungurii ocupasera Belgradul, Branicevo, Nisul,
ajungand pana la Sofia.
In
acelasi an in care vlahii si bulgarii isi pregateau rascoala, dinspre
Sicilia se iveste o noua amenintare in prezenta normanzilor, care
inregistreaza cateva victorii de scurta durata, prin cucerirea
oraselor Durazzo, Serres, Amfipolis si chiar Salonic. Scurtul avant
al acestora este potolit in toamna aceluiasi an de catre generalul
bizantin Alexios Vranas.
Misiunea
lui era sa aplice ulterior aceeasi strategie si in cazul rasculatilor
de la Muntele Haemus, insa mana destinului hotaraste ca lucrurile sa
se aseze altfel. In loc sa porneasca impotriva vlahilor si
bulgarilor, generalul bizantin intoarce armele impotriva imparatului
Isaac Anghelos, isi aduna trupele la Adrianopol si se proclama pe
sine imparat.
Pe
acest fond complicat, tesut din lupte interne si amenintari externe,
isi pregatesc fratii Asanesti rascoala. Primele miscari ale acestora
inregistreaza cateva victorii notabile. Ametit de succes, Petru chiar
indrazneste sa poarte insemnele imparatesti, rezervate exclusiv
conducatorului bizantin: coronita aurie si incaltarile rosii.
In
garda, bizantini!
Isaac
Anghelos refuza sa se lase intimidat de incercarile celor doi frati
vlahi, prin urmare demareaza mai multe campanii impotriva acestora.
In prima incercare, trece neobservat Balcanii si ataca din spate
rasculatii. Armata vlaho-bulgara este infranta, insa cei doi frati
reusesc sa fuga peste Dunare, refugiindu-se la vecinii cumani.
Imbatat de victorie si crezand ca le-a dat o lectie binemeritata
moesilor, imparatul bizantin neglijeaza sa isi ia masurile
rudimentare de precautie si se multumeste sa dea foc granelor.
Cum
in plan politic, orice greseala se plateste, Isaac Anghelos avea sa
simta cat de curand consecintele erorii sale. Departe de a-si invata
lectia dorita de bizantini, cei doi frati, care acum se bucura de
ajutorul cumanilor, incep o actiune larga de pradare a Traciei. O a
doua incercare de oprire a campaniei de cucerire initiata de catre
conducatorii vlahi si de catre aliatii cumani va demara in primavara
anului 1187. Pentru ca rezultatele intarziau sa apara, bizantinii
sunt de acord sa incheie un armistitiu. Trimisul Asanestilor la
Constantinopol va fi Ionita, cel de-al treilea frate, care va da bir
cu fugitii doi ani mai tarziu.
Ostilitatile
reincep, iar lui Petru ii vine ideea de a se alia cu armata
cruciatilor condusa de catre imparatul german Frederic Barbarossa,
care tocmai traversa in acea perioada Peninsula Balcanica. Targul
parea avantajos pentru ambele parti: Frederic Barbarossa primea un
ajutor de 40.000 de soldati, iar Petru spera sa primeasca mai usor
recunoasterea titulaturii de "tar". In cele din urma,
propunerea a fost primita, insa Barbarossa nu a apucat sa se bucure
de acest avantaj numeric, pentru ca ostilitatile cu bizantinii s-au
aplanat.
Cu
toate acestea, Petru si Ioan si-au continuat planurile de invadare
ale Traciei, fortandu-l pe Isaac Anghelos sa organizeze o alta
campanie impotriva vlahilor dezlantuiti. Soarta nu s-a aratat prea
favorabila bizantinilor, iar dupa ce armata lui Isaac a fost
surprinsa intr-o trecatoare de catre rasculati, printre pierderile
insemnate era cat pe ce sa se numere chiar si viata imparatului.
Aceasta ultima victorie intari si mai mult pozitia Asanestilor,
ramasi stapani peste tara dintre Dunare si Balcani.
Din
nefericire pentru imparatul Isaac Anghelos, acesta este detronat
chiar inainte de a incepe o noua campanie, in 1195. Locul sau este
luat de catre Alexie al III-lea Anghelos, insa nici acesta nu are mai
multe sanse de reusita in fata rasculatilor vlahi si bulgari, a caror
putere in zona parea sa creasca de la o zi la alta.
Curand
insa, Asanestii incep sa isi numere propriile pierderi insemnate.
Dupa ce s-a opus bizantinilor timp indelungat pe campul de lupta,
Ioan Asan este ucis de catre Ivanko/Iovanke, un nobil valah, dintr-o
cauza care nu avea nimic de a face cu razboiul sau cu politica, ci
cu… dragostea.
Desi
Petru razbuna moartea fratelui sau, doar un an mai tarziu il paste
aceeasi soarta. In 1197 moare in urma unei conspiratii boieresti. A
mai ramas in viata doar cel de-al treilea frate din dinastia
Asanestilor, Ionita, pe care grecii il numisera Kaloioanes (Cel
Frumos). Desi nu exista nicio indoiala ca tocmai calitatile
extraordinare ale celor trei frati au fost cele care au ajutat la
propulsarea lor in fruntea rascoalei impotriva Imperiului Bizantin,
dintre toti, Ionita parea sa fie cel mai daruit cu remarcabile
calitati militare si politice. In vremea lui Ionita, ceea ce a
inceput ca o rascoala in semn de nemultumire pentru introducerea unui
nou bir, s-a transformat in instaurarea si extinderea unui nou stat.
Datorita
importantelor miscari de ordin politic si militar pe care le-a
generat, Ionita a devenit una dintre cele mai insemnate personalitati
valahe din Balcani. Acesta a intins granitele statului pe care il
conducea, a obtinut recunoasterea oficiala atat a Bizantului, cat si
pe cea a papei.
De
la acesta din urma, a obtinut recunoasterea titlului de rege pentru
sine si cea de primat pentru arhiepiscopul bisericii noului stat. In
acest sens, s-au pastrat documente care atesta corespondenta
acestora, prin intermediului carora Ionita ii cerea papei Inocentiu
al III-lea coroana de imparat si sceptrul si demnitatea de patriarh
pentru arhiepiscopul bisericii bulgare si vlahe. Papa, in schimb, i-a
cerut supunerea religioasa fata de Roma.
Ambele
parti reusesc sa ajunga la un consens si fiecare a obtinut, maimult
sau mai putin, ceea ce si-a dorit. Pe 8 noiembrie 1204, Ionita este
incoronat ca rege al bulgarilor si vlahilor, nu imparat asa cum a
cerut initial. I se preda diadema, sceptrul si bula trimise de papa.
Odata cu acestea a primit si dreptul de a bate moneda. Ionita a
promis, in schimb, respectarea legilor bisericii romane.
Tot
Asanestii sunt cei care transforma din temelii Tarevetul, ridicand in
mijlocul Balcanilor o cetate demna de orice mare imperiu al vremii. O
cetate ce avea sa ramana cunoscuta in istorie sub numele de
Tarnovgrad - a treia Roma si al doilea Constantinopol. Asezata pe
colinele Tarevet, Trapezita, Momina Krepost si Sveta Gora, pe ambele
maluri ale raului Iantra, cetatea ocupa o suprafata de 110.000 de
metri patrati, imensa fortificatie fiind intarita cu ziduri uriase cu
o inaltime de peste 10 metri si o grosime de pana la 3,40 metri. Trei
porti succesive si tot atatea randuri de turnuri si creneluri au stat
mai bine de doua secole in calea navalirilor barbare. Nu mai putin de
21 de biserici ortodoxe se aflau in incinta cetatii, fiecare dintre
ele reprezentand centrul unei mici comunitati. Alaturi de ele se
regasea si palatul tarilor, iar deasupra tuturor, in punctul cel mai
inalt al muntelui, fusese ridicata patriarhia, poate si ca un semn
care sa aminteasca viitorilor monarhi ascendentul puterii religioase
asupra celei civile.
Construit
pe ruinele unei basilici bizantine, complexul patriarhal ocupa 3.000
de metri patrati si a fost inconjurat, la randul lui, de ziduri cu
creneluri. Timp de peste 200 de ani, aici s-a aflat unul dintre cele
mai mari centre culturale ale Balcanilor, lacas de invatatura pentru
multi dintre carturarii vremii. Atat patriarhia, cat si restul
cetatii au fost incendiate de otomani in anul 1393, anul prabusirii
Tarevetului si al Imperiului Vlaho-Bulgar. Printre cei cazuti in
apararea cetatii s-a aflat si Eftimie din Tarnovo, ultimul patriarh
din Tarnovgrad, cea mai distinsa personalitate a sfarsitului de secol
XIV.
Desi
noul stat, intemeiat de vlahi si de bulgari, a devenit in scurta
vreme un stat totalmente bulgar din diverse considerente, aceasta
miscare indrazneata a avut ca rezultat instaurarea puterii
exemplului, avand in centrul ei trei emblematice figuri, a caror
nationalitate reala a devenit ulterior un subiect aprins de discutie.
Descendenta
Asanestilor
Chiar
daca faptele si miscarile istorice care dateaza deja de 900 de ani au
fost in mare parte reconstituite, nationalitatea rasculatilor care au
instaurat "Cel de-al doilea tarat bulgar", asa cum a ramas
in cartile de istorie, este inca controversata. In privinta acestui
aspect, istoricii romani si cei bulgari inca nu au reusit sa ajunga
la un consens.
Cert
este ca invatatii bulgari contesta originea romana a Asanestilor. In
opinia lor, acestia ar fi fost bulgari sau chiar cumani, iar titlul
pe care il purta Ionita de "Rege al bulgarilor si al vlahilor"
nu ar fi decat varianta modificata de catre scribii cancelariei
papale, care au inlocuit cuvantul "graecorum" din
documentele slave de la Tarnovo, in "blachorum".
Prin
urmare, Ionita nu era "Rege al bulgarilor si al vlahilor",
ci al "bulgarilor si grecilor". Pentru ca afirmatiile
acestora nu sunt sustinute in ochii invatatilor romani, acestia din
urma considera ca nationalitatea valaha a Asanestilor este mai presus
de orice indoiala. Dovezile citate se bazeaza pe o serie de
documente, provenind din surse si zone geografice diferite. Istoricul
roman Constantin C. Giurescu face in a sa lucrare "Istoria
Romanilor"o expunere detaliata a surselor pe care invatatii
romani se bazeaza in sustinerea nationalitatii valahe a Asanestilor.
Cea
mai importanta dintre acestea este cronica lui Nicetas Choniates
Akominatos, care mentioneaza in repetate randuri ca Petru si Ioan
erau vlahi si ca apartineau "acelui neam de oameni care locuiesc
pe Muntele Haemus si care inainte se numeau Mysi (locuitori ai
Moesiei) si care acum vlahi se cheama". Intr-o alta mentiune
detaliaza cum intr-una din expeditiile bizantinilor, un preot a fost
luat prizonier, iar acesta "s-a rugat lui Asan, graindu-i in
limba lui, stiutor fiind de limba vlahilor, sa aiba mila de el si sa
il sloboada".
Mai
departe, cronica lui Ansbertus, descrie trecerea cruciatilor prin
Peninsula Balcanica si povesteste cum, la un moment dat, acestia au
fost luati prin surprindere de acel valah Ionita (in textul original
"Blachus ille Iohannitius"), care avea pe langa el "valahi
si cumani si altii". Iata cum, un al doilea izvor, de origine
germana de aceasta data, sustine nationalitatea valaha a Asanestilor.
Mai
departe, vine randul cronicarilor francezi sa "depuna marturie"
in favoarea romanilor. Geoffroy de Villehardouin, Henri de
Valenciennes si Robert de Clary il mentioneaza pe Ionita sub numele
de "Jehan le Blac" sau "Johanice le Blac". In
ultimul rand, dar nu in cele din urma, sunt documentele cancelariei
papale, in care se consemneaza originea valaha a lui Ionita si chiar
faptul ca acesta se trage din vechii romani.
Toate
aceste cronici, mentiuni si documente, luate laolalta, reprezinta
pentru istoricii romani o dovada de netagaduit a nationalitatii
valahe a celor trei frati Asanesti care, prin perseverenta si
darzenia lor, au scris episodul in care istoria romanilor s-a
intalnit cu cea a bulgarilor pentru a crea una dintre cele mai
surprinzatoare pagini din istoria Balcanilor. O istorie pe care
ambele popoare ar trebui sa si-o recunoasca reciproc, in spiritul
adevarului istoric.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu