INTANGIBIL

Luiza-Adriana Grama

Nu plâng ce n-am avut!
De ce să irosesc în van atâtea lacrimi
Şi umbre de regrete
să sape brazde-adânci
Pe chipul ce în taină
l-au mângâiat iluzii
Şi zorii dimineţii
l-au prins încă zâmbind?

Eu plâng fiinţa care
s-a transformat în mine,
Şi plâng amarul zilei
ce-n taină l-am iubit,
Păcatul dimineţii
ce mi-a strivit mirajul
Şi-n clara lui lumină,
mi-a arătat ce sunt.

Şi-atunci perdea de lacrimi
am aşternut cu grijă,
S-ascund în mii de falduri
fiinţa care sunt.
Prin ea te văd sălbatic
şi negrăit de mare,
Iar tu mă vezi pustie
şi nesperat de sus.