Carnet lapidar

Ion Caraion

Ne depărtăm...În noi destinul sună - grav metal
cu tot ecoul înăuntru: cancer. Parcă
suntem o gaură neagră und' se-ncarcă
vagoane cu porumb oriental.

Câţiva întârziaţi mai dau din cap
(nu ştiu dacă putem vorbi sau doar
agonizăm...) se-mpung pe trotuar
ideile, din frunte la ciorap.

Multicolor, prin păcură răzbat
semnalele; de-aici se duc şi trenurile noastre...
În zvârcolirea mutelor dezastre
ne luăm de piept, murim cu-adevărat

atât: într-o celulă din inimă pe care n-o cunoaşteţi.
Luminile scriu roşii, pe peroane,
hamalii urcă sacii în vagoane -
rămâneţi arbori! voi, gânduri aspre, paşteţi!

Oricum, e tot ce face-un muribund
- călătoria asta ne sugrumă...
Ne ocolesc cei buni ca pe o ciumă
şi nu coboară scările din fund.

Dormiţi! În nepăsarea voastră - scundă sală -
se recunoaşte râma; se târâie gândacul;
vi-i frică să vorbiţi de dracul!
Un deget e-n gunoi. Cinci mâini de fier se scoală.

Marginalii: - La podul din Pădurile Nevroză
delirul creşte straniu din portret,
picherul negru gâfâie - amanet
la linia ferată cu hipnoză.