George Orwell
Într-o
zi senină si friguroasă de aprilie, exact când ceasurile bat ora
treisprezece,
Winston Smith, cu bărbia înfundată în piept ca să scape de
vântul
care-l
ia pe sus, se strecoară iute printre usile de sticlă ale Blocului
Victoria,
desi nu destul de repede cât să împiedice un vârtej de praf si
nisip să
pătrundă o dată cu el. Holul blocului miroase a varză călită si
a preşuri vechi. La unul dintre capete se află un afis mult prea
mare pentru interior, care
înfăţişează figura enormă, lată de peste un metru, a unui
bărbat în vârsta
de vreo patruzeci si cinci de ani, cu o mustaţă neagră şi
stufoasă, si cu
trăsături frumoase, dar dure. Winston se îndreaptă spre scări.
Nu are nici un
rost să încerce la lift. Chiar şi în vremurile cele mai bune
funcţionează numai din când în când, iar în prezent curentul
electric este tăiat în timpul zilei,
ca parte integrantă a campaniei de economisire organizate în
pregătirea
Săptămânii de Ură. Apartamentul lui se găseşte la etajul şapte,
aşa
încât Winston, care are treizeci şi nouă de ani şi o ulceraţie
varicoasă deasupra
gleznei drepte, o ia încet pe jos, oprindu-se de mai multe ori să
se odihnească. Pe fiecare palier, figura cea enormă, aşezată faţă
în faţă cu uşa liftului,
îl priveşte insistent de pe perete. Este una dintre pozele acelea
în aşa
fel realizate, încât ochii te urmăresc din orice unghi. Sub ea
scrie:
FRATELE
CEL MARE STĂ CU OCHII PE TINE
Înăuntru,
în apartament, o voce melodioasă citeşte o listă de cifre legate
de pro - ducţia de fontă. Vocea vine dintr-o placă de metal
dreptunghiulară,
ca o oglindă estompată, care face corp comun cu suprafaţa
peretelui
din dreapta. Winston răsuceşte un buton şi vocea slăbeşte
întrucâtva,
deşi cuvintele încă se mai disting. Aparatul - numit tele-ecran
-poate
fi dat mai încet, dar nu ai cum să-l închizi de tot. Winston se
duce la fereastră: are o constituţie fragilă, e mai degrabă mic
de statură, iar salopeta albastră,
care este uniforma Partidului, nu face decât să scoată în evi -
denţă cât
e de slab. Are un păr foarte blond şi o faţă sangvină de felul
ei, cu pielea înăsprită
de săpunul prost, de lamele de ras tocite şi de frigul iernii care
tocmai
a trecut.
Afară,
chiar şi prin obloanele coborâte, atmosfera arată friguroasă. Pe
stradă, jos de tot, vântul bate în vârtejuri care stârnesc
praful şi hârtiile împrăştiate
şi, deşi soarele străluceşte, iar cerul etalează un albastru
strident,
parcă nimic nu are culoare, cu excepţia afişelor lipite
peste tot.
Figura
cu mustaţă neagră te priveşte insistent de sus în jos, de la
orice colţ de stradă mai mare. Şi pe faţada casei de vizavi este
una. FRATELE CEL MARE STĂ CU OCHII PE TINE - zice textul, iar ochii
negri scormonesc adânc
în
ochii lui Winston. Mai jos, la nivelul străzii, este un alt afiş,
rupt la un
colţ, care flutură din când în când în bătaia vântului,
acoperind şi descoperind
un singur cuvânt: SOCENG. Undeva, mai departe, un elicopter coboară
printre acoperişuri, stă câte o clipă suspendat, ca o albăstrea,
apoi se ridică din nou, zburând în cercuri. Este patrula de
poliţie, care-şi bagă nasul prin casele oamenilor. Dar patrulele
nu contează. Poliţia Gândirii - numai
ea contează. In spatele lui Winston, vocea de la tele -ecran îi dă
înainte
despre fontă şi despre depăşirea celui de-al Nouălea Plan
Trienal. Teleecranul
recepţionează şi transmite simultan. Orice sunet pe care l-ar
scoate Winston, mai tare decât o şoaptă foarte slabă, poate fi
captat; în plus, atâta
timp cât se
află în câmpul vizual al plăcii de metal, poate fi şi văzut, nu
numai auzit. Sigur că nu ai cum şti, în fiecare moment, dacă eşti
sau nu ascultat.
Cât de des, sau după ce criterii intră Poliţia Gândirii pe
fiecare post
individual este ceva ce ţine de domeniul
presupu - nerilor. N-ar fi imposibil
nici să urmărească tot timpul pe toată lumea. În tot cazul, pot
intra
pe firul tău când au ei chef. Te obligă să trăieşti - şi de
fapt chiar aşa trăieşti,
dintr-o obişnuinţă devenită instinct - cu presupunerea că orice
sunet pe
care-l scoţi este ascultat şi orice mişcare observată, afară de
cazul când, să zicem, stai pe întu - neric.
Winston
rămâne cu spatele la tele-ecran. E mai sigur aşa, deşi, cum ştie
prea bine, chiar şi un spate poate spune ceva. La un kilometru
depărtare,
se înalţă Ministerul Adevărului, unde lucrează el, ca un turn
uriaş,
alb, deasupra peisajului mohorât. Uite, se gândeşte Winston cu un
vag
dezgust, uite cum arată Londra, principalul oraş al Aerobazei Unu,
care,
la rândul ei, este a treia provincie
a Oceaniei ca număr de locuitori, îşi stoarce
memoria după vreo amintire din copilă - rie care să-i spună dacă
Londra
a fost dintotdeauna aşa. Oare întotdeauna au existat străzile
astea cu case
din secolul nouăsprezece, degradate, cu pereţii proptiţi în
stâlpi
de lemn,
cu ferestrele astupate cu carton, cu acoperişurile de tablă
ruginite, cu zidurile alea stupide ridicate în faţa grădinilor şi
care se prăbuşesc în toate direcţiile?
Sau locurile bombardate, unde praful de ciment se ridică în
vârtejuri
şi buruienile cresc pe ici, pe colo, peste grămezile de moloz? Sau
locurile
în care bombele au curăţat porţiuni mai mari şi unde au răsărit
coloniile
alea abjecte de cocioabe de lemn, ca nişte coteţe? Oricum, n-are
rost
- nu-şi mai aminteşte: tot ce a mai rămas din copilăria lui este
o serie de imagini foarte limpezi, dar care nu vin pe nici un fel de
fundal şi care sunt
pentru el, cele mai multe, de neînţeles.
Ministerul
Adevărului - în Nouvorbă, Minadev
-
te izbeşte fiindcă este
cu totul diferit de orice altă clădire vizibilă în jur. Este o
structură înaltă,
imensă, de beton armat alb, strălucitor, în formă de piramidă,
care se ridică,
terasă după terasă, până la trei sute de metri înălţime. De
unde stă Winston,
se disting foarte bine cele trei lozinci ale Partidului, scrise cu
litere
elegante pe faţada albă ca zăpada:
RĂZBOIUL
ESTE PACE
LIBERTATEA
ESTE SCLAVIE
IGNORANŢA
ESTE PUTERE
Ministerul
Adevărului ar avea, după câte vorbesc oamenii, vreo trei mii
de încăperi deasupra pământului şi ramificaţiile
corespunzătoare
dedesubt.
Trei alte clădiri mai există, împrăştiate prin Londra,
asemănătoare
ca aspect şi ca mărime. Clădirile astea domină arhitectura din
jur în aşa măsură, încât de pe acoperişul Blocului Victoria le
poţi vedea pe toate
patru deodată. Sunt sediile celor patru Ministere care-şi împart
între ele
aparatul de guvernământ: Ministerul Adevărului, care se ocupă cu
ştirile,
cu distracţiile, cu educaţia şi cu artele frumoase; Ministerul
Păcii, care
se ocupă cu războiul; Ministerul Iubirii, care se ocupă cu
menţinerea ordinii
şi disciplinei, şi Ministerul Abundenţei, care răspunde de
treburile economice.
In
Nouvorbă, numele lor sunt Minadev,
Minipax, Miniiub şi
Minabund.
Dintre
toate, Ministerul Iubirii este cel cu adevărat înspăimântător.
Nu
are deloc ferestre.
Winston nu a fost niciodat ă înăuntru şi nici măcar nu s-a
apropiat de clădire la mai puţin de o jumătate de kilometru. Este
imposibil
să intri acolo altfel decât cu treburi oficiale, şi chiar şi
atunci pătrunzi
numai printr-un labirint de reţele de sârmă ghimpată, uşi de
oţel şi cuiburi
de mitralieră camuflate. Până şi străzile care duc la barierele
lui exterioare
gem de gardieni cu mutre de gorile, îmbrăcaţi în uniforme negre
şi înarmaţi cu bastoane.
Winston
se întoarce brusc. Şi-a compus pe faţă acea expresie de optimism
liniştit pe care este indicat s-o arborezi când stai cu faţa la
tele-ecran.
Traversează camera şi merge în bucătărie. Plecând de la
Minister la ora
prânzului, şi-a sacrificat masa de la cantină, deşi ştie foarte
bine că nu are
nimic
de mâncare în bucătărie, afară de un codru de pâine neagră pe
care
trebuie să şi-l păstreze pentru mâine dimineaţă. Ia de pe un
raft o sticlă cu
un lichid incolor şi cu o etichetă albă pe care scrie GIN
VICTORIA. Băutura
răspândeşte un miros greţos, uleios, ca de alcool chinezesc de
orez. Winston îşi toarnă o ceaşcă aproape plină, îşi
pregăteşte simţurile pentru un şoc
şi dă pe gât conţinutul ceştii ca pe un medicament. In clipa
următoare, faţa
i se face roşie, iar ochii încep să-i curgă. Băutura respectivă
este un fel de apă tare şi, în plus, când o înghiţi, ai
senzaţia că te izbeşte cineva în cap, pe
la spate, cu un baston de cauciuc. Şi totuşi, după doar câteva
clipe, arsura
din burtă i se stinge şi viaţa începe să i se pară mai veselă.
Ia o ţigară dintr-un
pachet şifonat pe care scrie ŢIGĂRI VICTORIA şi, din neatenţie,
o întoarce în poziţie verticală: uite, s-a scurs tutunul pe jos.
Mai ia una, de astă
dată cu mai mult succes. După care, merge înapoi în cameră şi
se aşează
la o măsuţă aflată în stânga tele-ecranului. Din sertarul
măsuţei scoate
un toc, o călimară cu cerneală şi un volum gros, format mare, cu
foi albe, cu spatele roşu şi coperta de culoarea marmorei.
Din
cine-ştie-ce motiv, tele-ecranul din apartamentul lui este aşezat
într-o poziţie neobişnuită, în loc să troneze, cum se întâmpla
de obicei, în peretele
din fund, de unde poate supraveghea toată încăperea, aici este
încastrat
în peretele lateral, faţă în faţă cu fereastra. La un metru
depărtare de
tele-ecran, peretele formează o nişă, destinată probabil, când
se construise
blocul, unor rafturi de cărţi. Nişa aceasta nu este foarte adâncă,
atâta cât să încapă scaunul pe care stă Winston acum, cu
spatele lipit de perete, în aşa fel încât să rămână în afara
câmpului de acţiune al tele-ecranu-
lui, cel puţin a câmpului vizual. Sigur că tot poate fi auzit,
dar, atâta timp cât stă în poziţia de acum, nu poate fi văzut.
Lucrul pe care are de gând să-l facă i-a fost sugerat, în parte,
de această geografie neobişnuită a camerei.
I-a
mai fost sugerat
şi de cartea pe care a scos-o din sertar. Este o carte
mai mult decât frumoasă. Are o hârtie netedă, de cea mai bună
calitate,
îngălbenită puţin de trecerea timpului, cum nu se mai fabrică de
cel puţin patruzeci de ani. Iar el, Winston, bănuieşte că este
mult mai veche de atâta.
A văzut-o aruncată în vitrina unei prăvălii de vechituri unde
mirosea a
mucegai, dintr-o mahala a oraşului - nici nu mai ţine minte în
care anume -,
şi a fost năpădit, acolo, pe loc, de dorinţa irezistibilă de a o
cumpăra. Membrii
Partidului nu au voie, în principiu, să intre în magazinele
obişnuite
- „să cumpere de pe piaţa neagră”, cum se spune -, dar regula
nu se
respec- tă cu stricteţe, pentru că sunt o mulţime de lucruri, de
pildă şireturi de
pantofi sau lame de ras, de care este
practic imposibil să faci rost de altundeva.
Atunci, demult, când a văzut cartea în vitrina aceea, a aruncat
câte
o privire în susul şi în josul străzii şi pe urmă s-a strecurat
înăuntru şi a cumpărat-o
la preţul de doi dolari cincizeci. La vremea aceea,
nu o voia pentru
nimic anume. A adus-o acasă, în servietă, cu senti - mentul
vinovăţiei. Chiar şi fără să scrie nimic în ea, este un obiect
care îl poate com - promite.
Ceea
ce are de gând să facă este să-şi ţină, de azi înainte, un
jurnal. Aşa
ceva nu este ilegal
- nimic nu este ilegal, din moment ce nu mai există
legi -, dar, daca este des- coperit, se poate aştepta, pe bună
dreptate, să fie
pedepsit cu moartea. Sau cu cel puţin douăzeci şi cinci de ani
într-un lagăr
de muncă silnică. Pune o peniţă în toc şi-şi trece limba peste
ea, ca să se ducă unsoarea. Sigur că tocul este un instrument
arhaic şi nu se mai foloseşte nici pentru semnături, dar el
şi-a făcut rost de unul pe ascuns şi cu oarecare
dificultate, pur şi simplu fiindcă are sentimentul că hârtia asta
frumoasă
şi lăptoasă merită scrisă cu o peniţă adevărată, şi nu
scrijelită cu creionul
chimic. Adevărul este că lui Winston îi vine şi greu să scrie de
mână.
In afară de unele notiţe foarte scurte, totul se dictează la
scrievorbitor
-
ceea
ce, bineînţeles, nici nu se pune problema să facă în momentul de
faţă.
îşi înmoaie peniţa în cerneală, după care ezită... Ii trece
un fel de fior prin
stomac. Să pună pe hârtie data - datarea jurnalului este actul
decisiv. Scrie
cu litere mici, trasate stângaci: 4
aprilie 1984
Se
reazemă de perete cu un sentiment de totală neajutorare. In primul
rând,
nu ştie deloc sigur dacă este,
într-adevăr,
anul 1984. Cam atât ar trebui
să fie, pentru că este aproape convins că are treizeci şi nouă
de ani şi parcă
ţine minte că anul naşterii lui era 1944. Sau '45? In ziua de azi,
cine mai
poate stabili o dată oarecare cu o aproximaţie mai mică de un an
sau doi?
Şi
pentru cine - gândurile îi sar brusc de la una la alta - pentru
cine ţine el jurnalul ăsta? Pentru cei viitori, pentru cei care nu
s-au născut încă. Mintea
îi zăboveşte câteva momente asupra datei nesigure de pe foaia de
hârtie,
după care face un nou salt, izbindu-se de cuvântul din Nouvorbă
dublugândi.
Parcă
acum îşi dă seama, pentru prima oară, de grozăvia lucrului
de care s-a apucat. Cum ai putea să comunici cu viitorul? Nu e cu
putinţă
- prin natura însăşi a lucrurilor. Din două, una: ori viitorul o
să fie la fel
ca prezentul, în care caz nu l-ar mai asculta nimeni pe el, ori o să
fie altfel
decât prezentul, drept care ce sens ar mai avea demersul lui?
Un
timp, rămâne uitându-se prosteşte la hârtie. Tele-ecranul
transmite
acum o muzică stridentă, militărească. Lui Winston i se întâmpla
ceva
curios: nu numai că pare să-şi fi pierdut capacitatea de a se
exprima, dar parcă a uitat şi ce voia de la bun început să
comunice. De săptămâni întregi
se pregăteşte pentru acest moment şi nu i-a trecut niciodată prin
minte
că i-ar mai trebui şi altceva în afară de curaj. Scrisul în sine
este o treabă uşoară. Tot ce are de făcut este să aştearnă pe
hârtie interminabilul monolog
pe care şi-l tot repetă în gând de ani de zile. Ei da, dar uite
că, în clipa asta, până şi monologul i-a amuţit. Pe deasupra,
ulceraţia varicoasă de deasupra
gleznei a început să-i dea nişte mâncărimi insuportabile. Nu
îndrăzneşte
să se scarpine, pentru că ori de câte ori se scarpină i se
inflamează
şi mai tare. Secundele trec una după alta. In mintea lui se
amestecă
albeaţa paginii din faţa lui cu mâncărimea pielii de deasupra
gleznei,
cu zbieratele muzicii şi cu o oarecare ameţeală, din cauza
ginului. Deodată,
începe să scrie aşa, pur şi simplu, ca un nebun, numai parţial
conştient
de ce aşterne pe hârtie. Are un scris mărunt, dar ca de copil,
care se
ridică şi coboară pe pagină, mâncând mai întâi literele mari
şi, până la urmă, şi punctuaţia:
4
aprilie 1984. Aseară la cinema. Numai filme de război. Unul foarte
bun
cu un vapor plin de refugiaţi, bombardat undeva în Mediterană.
Publicul
distrat de imaginile cu un grăsan care încerca să scape înot, dar
un elicopter
se ţinea scai de el, mai întâi ţi-l arăta plescăind prin apă
ca un porc de
mare, pe urmă îl vedeai prin luneta de la mitraliera elicopterului
şi pe urmă
era făcut ciur şi marea devenea roz în jurul lui şi se scufunda
atât de
brusc,
parcă găurile ar fi lăsat apa să intre în el. Publicul care urla
râzând când
s-a dus la fund. pe urmăţi-arăta o barcă de salvare plină cu
copii şi un alt
elicopter care se oprise deasupra lor. era o femeie între două
vârste, poate
evreică, şi stătea în faţă cu un băieţel de vreo trei ani în
braţe, băieţelul
ţipa de frică şi-şi vira nasul între sânii femeii parcă ar fi
vrut să se bage
în ea cu totul şi femeia îl strângea în braţe şi-l liniştea
deşi şi ea era verde
de frică, acoperindu-l tot timpul cât putea de mult, parcă ar fi
crezut că
braţele ei îl pot apăra de gloanţe, pe urmă elicopterul a lansat
un obuz de douăzeci
de kilograme direct în ei, o flamă îngrozitoare şi barca s-a
făcut toată pulbere, pe urmă a fost o secvenţă superbă un braţ
de copil
zburând sus
sus sus sus de tot în aer un elicopter cu un aparat de filmat în
bot probabil
la urmărit în sus şi ropote de aplauze de la locurile partidului
dar o femeie
din rândurile deproli a început brusc s ă facă gură şi să ţipe
că nar fi trebuit
să arate aşa ceva nu de faţă cu copiii ar fi trebuit mai bine să
nu de faţă cu copiii nui când poliţia a scoso afară nu cred ca
păţit ceva cui îi pasă ce
zicprolii tipică reacţie deproli ăştia niciodată
Winston
se opreşte din scris la fel de brusc, printre altele fiindcă îl
ţine
un junghi în coaste. De ce-o fi turnat tot şirul ăsta de inepţii?
Dar, curios
lucru, în timp ce le scria, i s-a limpezit în minte un incident cu
totul deosebit.
Atât de deosebit, încât aproape că-i vine să-l aştearnă pe
hârtie. Iată, acum realizează că tocmai din cauza acestui
incident s-a hotărât el să vină
acasă şi să-şi înceapă jurnalul astăzi, şi nu în altă zi.
S-a
petrecut chiar azi-dimineaţă, la Minister - dacă se poate spune că
un lucru atât de vag a avut într-adevăr loc.
Cu
puţin înainte de ora unsprezece, la Secţia Documente, unde
lucrează
Winston, lumea îşi căra scaunele afară din boxe şi le aşeza în
mijlocul
holului principal, în faţa tele-ecranului cel mare, pregătindu-se
pentru
cele Două Minute de Ură. Winston îşi căuta şi el un
loc pe unul dintre
rândurile de mijloc, când în hol au apărut, practic în acelaşi
timp, două
persoane pe care le ştia din vedere, dar cu care nu a intrat nici
odată în vorbă. Una era o fată cu care se întâlneşte de multe
ori pe coridoare. Nu ştie cum
o cheamă,
dar ştie că lucrează la Secţia Literatură. Probabil că face
cine-ştie-ce
muncă mecanică la vreuna dintre maşinile de scris romane, fiindcă
a văzut-o de câteva ori cu mâinile unsuroase şi cu câte o cheie
arti -culată
în buzunarul de la salopetă. Ca fată, pare sigură pe ea şi are
un păr negru
bogat, pistrui pe faţă şi mişcări iuţi şi atletice. Să tot
aibă vreo douăzeci
şi şapte de ani. în jurul taliei de la salopetă avea prinsă o
eşarfă roşie
îngustă, emblema Ligii Tineretului Anti-Sex, pe care şi-o
petrecuse de mai multe ori, destul de strâns ca s ă-i scoată în
relief frumuseţea soldurilor. Lui
Winston i-a displăcut fata asta din primul moment în care a
văzut-o. Ştie
şi de ce. Din cauza atmosferei de gazon de hochei şi de băi reci
şi de excursii
în grup
şi în general de castitate pe care reuşeşte s-o creeze în jurul
ei.
Winston detestă aproape orice femeie, şi mai ales pe cele tinere şi
drăguţe.
Femeile, mai ales cele tinere, sunt întotdeauna cele mai fanatice
susţinătoare ale Partidului, cele care înghit orice slogan, care
fac spionaj amator şi care te toarnă urgent dacă te miros de
neortodoxie. Dar fata asta, în
mod special, îi lasă impresia, ori de câte ori o vede, că este
mai periculoasă
decât multe altele. Odată, când treceau unul pe lângă altul pe
coridor,
fata i-a aruncat o privire piezişă care parcă l-a străpuns si,
pentru o clipă,
a fost cuprins de o panică oarbă. Atunci i-a trecut pentru prima
oară prin
minte ideea că ar fi putut lucra pentru Poliţia Gândirii. Sigur că
era puţin
probabil aşa ceva, dar iată, şi azi-dimineaţă, ca de fiecare
dată când s-a
întâlnit cu ea, a avut un sentiment de nelinişte ciudată, un
amestec de teamă
şi duşmănie.
Cealaltă
persoană era un bărbat pe care-l cheamă O'Brien, membru al
Partidului
Interior, care deţine un post atât de important şi de sus-pus,
încât Winston
ştie doar foarte vag cu ce anume se ocupă. Oamenii de pe scaune au
scos un murmur văzând salopeta neagră a unui membru al Partidului
Interior.
O'Brien este un bărbat voinic, aproape masiv, cu ceafa groasă şi
cu figura
aspră, ironică şi brutală. Şi totuşi, în ciuda aspectului său
înfricoşător,
are un anume farmec în comportament, o mişcare de a-şi potrivi
mai bine ochelarii pe nas, care te lasă cumva fără replică - deşi
lui Winston
nu-i este foarte clar
în ce fel -, un gest neaşteptat de manierat. Un gest care, dacă ar
mai gândi cineva în aceşti termeni, aminteşte de un nobil din
secolul nouăsprezece, care îţi întinde cutia cu tutun de prizat.
Winston l-a
mai văzut pe O'Brien poate de zece ori în tot atâţia ani, dar,
curios lucru, se
simte foarte tare atras de el, nu numai fiindcă îl intrigă
contrastul dintre aspectul
lui rafinat şi fizicul de boxer profesionist, ci mai degrabă din
cauza unei convingeri ţinute secretă - sau poate nici măcar
dintr-o convingere,
ci dintr-o
speranţă -, şi anume că ortodoxia politică a lui O'Brien nu este
perfectă.
Este ceva în figura lui care sugerează automat acest lucru. Şi, de
fapt,
poate nici măcar nu este neortodoxie ceea ce i se cite şte pe faţă,
ci pur şi
simplu inteligenţă. Oricum, are înfăţişarea unui om cu care ai
putea sta de
vorbă, dacă ai reuşi să păcăleşti cumva tele-ecranul şi să-l
prinzi singur. Winston
personal nu a făcut, însă, niciodată nici cel mai mic efort de
a-şi verifica
presupunerea, fiindcă adevărul este că nu are cum să facă aşa
ceva.
Când
a intrat în holul cu scaune, O'Brien s-a uitat la ceas şi, văzând
că
era aproape ora unsprezece, s-a hotărât, evident, să rămână
acolo, la Secţia
Documente, pentru cele Două Minute de Ură. S-a aşezat pe acelaşi
rând cu Winston, câteva scaune mai departe. O femeie mică de
statură, cu părul
de culoarea nisipului, care lucrează în boxa de lângă cea a lui
Winston,
s-a aşezat între ei. Fata cu părul negru stătea exact în spate.
In clipa următoare, tele-ecranul cel mare din fundul sălii a
slobozit un glas sinistru,
ca scrâşnetul unei maşinării neunse. Un zgomot care îţi
strepezea dinţii
şi-ţi ridica părul la ceafă. începuse Ura.
Ca
de obicei, pe ecran a apărut chipul lui Emmanuel Goldstein, Duşmanul
Poporului. Printre spectatori au început fluierăturile. Femeia cea
mică de statură, cu părul ca nisipul, a scos un ţipăt de groază
amestecată cu scârbă. Goldstein este un renegat şi un decăzut
care odată, cu mult timp în urmă
- nimeni nu-şi mai aminteşte cu siguranţă cât anume - a fost una
dintre
figurile de frunte ale Partidului, aproape la acelaşi nivel cu
Fratele cel
Mare însuşi; pe urmă, s-a angajat în activităţi
contrarevoluţionare, a fost condamnat
la moarte, dar, nu se ştie cum, a scăpat şi a dispărut ca prin
minune.
Programul celor Două Minute de Ură variază de la o zi la alta, dar
nu
este zi în care Goldstein să nu fie personajul principal. El este
primul trădător,
cel dintâi care a pătat puritatea Partidului. Toate ticăloşiile
îndreptate
împotriva
Partidului care au urmat, toate trădările, actele de sabotaj,
ereziile, deviaţiile - toate au izvorât direct din teoriile lui.
Undeva,
nu se ştie bine unde, Goldstein este încă în viaţă şi-şi
organizează comploturile:
poate undeva dincolo de ocean,
sub protecţia străinilor care-l plătesc,
sau, aşa cum se zvoneşte din când în când, poate se ascunde pe
undeva
chiar pe teritoriul Oceaniei.
Lui
Winston i s-a crispat diafragma. Ori de câte ori vede chipul lui
Goldstein,
îl încearcă sentimente amestecate. Faţa aia prelungă şi osoasă
de evreu, cu o coamă de păr alb, ca o aureolă, şi cu bărbuţa
ascuţită, ca de ţap. O
figură inteligentă şi totuşi eminamente demnă de dispreţ:
poartă o pereche
de ochelari proptiţi pe vârful nasului, care îi dau o înfăţişare
de
prostie
senilă. Seamănă cu o oaie şi chiar şi în voce are nişte
inflexiuni care aduc a behăituri.
De
pe ecran, Goldstein şi-a debitat, ca de obicei, atacul veninos
împotriva
doctrinelor Partidului, atac atât de exagerat şi de ticălos, încât
nici măcar un copil n-ar fi trebuit să se lase păcălit de el, dar
care, totuşi, era
exact atât de plauzibil, cât să-ţi dea sentimentul alarmant că
alţii, cu mai puţin echilibru psihic, ar putea fi induşi în
eroare. L-a insultat pe Fratele cel Mare, a denunţat dictatura
Partidului, a cerut încheierea imediată a păcii cu Eurasia,
a solicitat libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea de
întrunire,
libertatea de gândire, zbierând ca un isteric despre trădarea
Revoluţiei
- totul într-o vorbire polisilabică rapidă, ca
un fel de parodiere a stilului
obişnuit al oratorilor Partidului, care conţinea chiar şi termeni
din Nouvorbă;
ba chiar, mult mai mulţi asemenea termeni decât foloseşte orice
membru
al Partidului în viaţa de toate zilele. Şi în tot acest timp, ca
să nu aibă nimeni nici cel mai mic dubiu asupra realităţii pe
care o acopereau lătrăturile viclene ale lui Goldstein, în spatele
lui, pe ecran, mărşăluiau interminabile
coloane ale armatei eurasiene - rânduri peste rânduri de bărbaţi
solizi, cu feţe asiatice imobile, care veneau în valuri până în
primul plan
al ecranului şi pe urmă dispăreau, pentru a fi înlocuite de
altele exact la
fel. Tropăitul ritmic şi monoton al cizmelor soldaţilor forma
fundalul vocii
behăitoare a Duşmanului Poporului. Nu s-au scurs nici treizeci
de secunde
din cele Două Minute de Ură, şi cel puţin jumătate dintre cei
prezenţi
în sală începuseră deja să aibă manifestări necontrolate de
furie. Faţa
aceea ca de oaie de pe ecran, mulţumită de sine, şi sentimentul
terifiant
de forţă, pe care-l dădea armata eurasiană din spatele ei, erau
prea mult;
şi pe urmă, fie şi numai vederea lui Goldstein sau gândul la el
provoacă
automat frică şi mânie. Goldstein este obiectul urii în mai mare
măsură
decât Eurasia sau Estasia, pentru că atunci când Oceania se află
în stare
de război cu una dintre cele două puteri, cu cealaltă este, în
general, în relaţii
de pace. Se petrece însă ceva ciudat: deşi Goldstein este detestat
şi dispreţuit de toată lumea, deşi în fiecare zi şi de o mie de
ori pe zi, pe podiumuri,
la tele-ecran, în ziare, în cărţi teoriile lui sunt respinse,
zdrobite, ridiculizate,
strigate sus şi tare, în auzul mulţimii, ca să se vadă ce
prostii lamentabile
sunt - în ciuda tuturor acestor lucruri, influenţa lui parcă
niciodată
nu slăbeşte, întotdeauna se găsesc alţi şi alţi naivi care se
lasă seduşi
de el. Nu trece o zi în care Poliţia Gândirii să nu demaşte
spioni şi sabotori care acţionează la ordinele lui Goldstein, care
se pare că este comandantul
unei mari armate din umbră, al unei reţele secrete de complotişti
care urmăresc să răstoarne ordinea de Stat. Frăţia
-
cică aşa s-ar numi.
Umblă şi unele vorbe, şoptite, despre o carte îngrozitoare, un
compendiu
al tuturor ereziilor, al cărei autor ar fi chiar Emmanuel Goldstein
şi care ar circula
clandestin pe ici, pe colo. Este, din câte se spune,
o carte fără un titlu anume. Lumea vorbeşte despre ea - dacă are
curajul
să vorbească - spunându-i, pur şi simplu, Cartea.
Dar
asemenea lucruri
nu le afli decât din nişte zvonuri vagi. Nici Frăţia,
nici Cartea nu sunt
subiecte despre care un membru al Partidului s ă vorbească, dacă
poate să le ocolească.
În
al doilea minut, Ura a ajuns demenţă. Oamenii se foiau în sus şi
în jos
pe scaune şi zbierau în gura mare, făcând eforturi disperate ca
să acopere
vocea behăitoare de la tele-ecran, care te scotea din minţi. Femeia
cea mică de statură, cu părul ca nisipul, se făcuse stacojie la
faţă, iar gura i se
deschidea şi se închidea de parcă ar fi fost un peşte pe uscat.
Până şi chipul
aspru al lui O'Brien
se îmbujorase. Stătea drept pe scaun, cu pieptul solid
umflându-i-se şi tremurând, ca şi cum ar fi rezistat asaltului
unui val uriaş.
Fata cu părul negru din spatele lui Winston a început să ţipe:
„Porcule!
Porcule!! Porc ordinar!!!” - si, la un moment
dat, a apucat un dicţionar gros de Nouvorbă şi l-a aruncat în
tele-ecran. Cartea l-a lovit pe Goldstein
în nas şi a ricoşat; dar vocea a continuat, netulburată de nimic,
într-un
moment de luciditate, Winston s-a trezit că urla şi el ca toţi
ceilalţi şi
că izbea violent cu călcâiul în bara de la scaun. Ce este
realmente îngrozitor
la cele Două Minute de Ură nu este nici măcar faptul că fiecare
trebuie
să-şi joace rolul, ci, dimpotrivă, că nimeni nu se poate abţine
de la a intra în joc. După prima jumătate de minut, orice
prefăcătorie devine lipsită de
sens.
Un
extaz hidos al fricii şi al dorinţei de răzbunare, pofta de a
ucide, de
a tortura, de a zdrobi capete cu barosul s-a scurs, ca de obicei,
prin întregul
grup de spectatori ai Urii, ca un curent electric, transformându-l
pe fiecare,
chiar împotriva voinţei sale, într-un dement care se schimonosea
şi zbiera. Şi totuşi, furia care te cuprinde în asemenea momente
este o emoţie abstractă,
fără un azimut precis, pe care o poţi comuta de la un obiect la
altul,
ca
pe flacăra unei lămpi de sudură. Aşa se face că vine câte un
moment,
în care ura lui Winston nu se îndreaptă deloc spre Goldstein, ci,
dimpotrivă, spre Fratele cel Mare, spre Partid şi spre Poliţia
Gândirii; în asemenea
momente, inima lui se întoarce spre ereticul acela de pe ecran,
alungat
şi batjocorit de toată lumea, singurul campion al adevărului şi
al logicii
într-o lume de minciuni. Iar în clipa imediat următoare, redevine
şi el
la fel ca toţi ceilalţi din jurul lui şi tot ce se spune despre
Goldstein i se pare şi lui că este adevărul adevărat, în
asemenea momente, ura lui secretă faţă
de Partid se transformă în adoraţie, iar Fratele cel Mare se
înalţă precum
un turn protector, neînfricat şi de neînvins, care stă ca o
stâncă în calea hoardelor Asiei, pe când Goldstein, deşi se
spune că este izolat şi neajutorat, deşi însăşi existenţa lui
rămâne de dovedit, capătă statura unui vrăjitor
sinistru, capabil, prin simpla forţă a vocii sale, să demoleze
edificiul
civilizaţiei.
Uneori,
Winston reuşeşte chiar să-şi orienteze ura în cutare sau cutare
direcţie, printr-un act de voinţă. De pildă, azi-dimineaţă, cu
acel gen de efort cu care îţi smulgi capul de pe pernă în toiul
unui coşmar, şi-a mutat ura
de la bărbatul de pe ecran la fata cu părul negru din spatele lui.
Prin minte
i-au trecut nişte halucinaţii vii şi frumoase: se făcea că o
bătea cu un bulan
de cauciuc până o omora; se făcea că o lega de un stâlp în
pielea goală
şi o ciuruia cu săgeţi, ca pe sfântul Sebastian; se făcea că o
viola
cu bestialitate
şi că-i tăia beregata chiar în momentul când ejacula înăuntrul
ei. Şi totuşi, ceva tot a fost mai bine ca altă dată: şi-a dat
seama de
ce o urăşte
atât
de tare. O urăşte pentru că e tânăra, drăguţă şi fără sex,
pentru că ar vrea
să se culce cu ea şi ştie că n-o să facă niciodată treaba
asta, pentru că în
jurul taliei ei suple şi frumoase, care parcă te roagă s-o
cuprinzi cu braţul,
nu este nimic altceva decât eşarfa aia roşie odioasă, simbolul
agresiv al frigidităţii.
Ura
şi-a atins punctul
culminant. Vocea lui Goldstein a devenit realmente
o behăială şi, pentru o clipă, figura i s-a schimbat într-un cap
de oaie.
Pe urmă, capul de oaie s-a transformat într-o figură imensă şi
înfiorătoare
de soldat eurasian care înainta cu pistolul -mitralieră răpăind,
de parcă
ar fi vrut să sară afară din suprafaţa tele-ecranului, aşa încât
unii spectatori din rândul întâi chiar se lăsaseră pe spate cu
scaunele. Dar, în acelaşi
moment, fiecare a scos câte un oftat adânc de uşurare: figura cea
monstruoasă s-a transformat în figura Fratelui cel Mare, cu părul
negru, cu mustaţa
neagră, plin de forţă şi de o linişte misterioasă, umplând
aproape tot
ecranul. Nimeni nu mai auzea ce spunea Fratele cel Mare. Nu erau
decât nişte vorbe simple, de încurajare, de genul
celor ce se rostesc în focul luptei şi
pe care nu le poţi distinge una câte una, dar care îţi redau
încrederea în tine
prin simplul fapt că sunt rostite. Pe urmă, figura Fratelui cel
Mare a dispărut,
iar în locul ei au apărut cele trei lozinci ale Partidului
scrise cu litere
uriaşe:
RĂZBOIUL
ESTE PACE
LIBERTATEA
ESTE SCLAVIE
IGNORANŢA
ESTE PUTERE
Dar
figura Fratelui cel Mare parcă a mai stăruit pe ecran câteva
secunde,
ca şi cum efectul ei asupra retinelor spectatorilor ar fi fost prea
viu pentru
a se şterge imediat. Femeia cea mică de statură, cu părul ca
nisipul, s-a aruncat peste spătarul scaunului din faţă, şi-a
întins braţele spre tele-ecran, scoţând un murmur tremurat, care
suna ca un fel de „Mântuitorul meu!”,
după care şi-a îngropat faţa în palme. Se vedea clar că se
ruga. Deodată,
brusc, întregul grup de spectatori au început s ă intoneze,
profund, încet, ritmat: „Fra-te!... Fra-te!... Fra-te!...” - o
dată, şi încă o dată, şi încă o dată,
foarte lent, cu pauze mari între prima şi a doua silabă. Era
un sunet greu,
bolborosit, curios de sălbatic, dincolo de care ai fi zis că se
auzea tropăit
de picioare goale şi duduit de tam-tam-uri. Aproape o jumătate de
minut a durat. Refrenul acesta se aude de multe ori, în momente de
emoţie covârşitoare,
într-un fel, este un imn adus înţelepciunii şi măreţiei
Fratelui cel
Mare, dar, mai mult decât atât, este un act de auto-hipnoză, de
înăbuşire intenţionată
a stării conştiente cu ajutorul unui sunet ritmat. Lui Winston i se
pare, ori de câte ori îl aude, că-i îngheaţă maţele, în
timpul celor Două Minute de Ură, nu poate să nu ia parte şi el la
delirul general, dar această scandare subumană „Fra-te!...
Fra-te!...” îi dă fiori de fiecare dată. Evident că
scandează şi el alături de toţi ceilalţi; ar fi imposibil să
procedeze altfel. A-ţi disimula sentimentele, a-ţi controla muşchii
feţei, a face exact la fel ca toată
lumea - acestea au devenit deja reacţii instinctive. Dar există
întotdeauna
un interval de câteva secunde, în care expresia din ochii lui l-ar
putea
trăda.
Exact într-un asemenea moment de cumpănă s-a petrecut lucrul acela
important - presupunând că, într-adevăr, chiar s-a petrecut.
O
clipă, nu mai mult, ochii lui şi cei ai lui O'Brien s-au întâlnit.
O'Brien
se ridicase, îşi scosese ochelarii şi tocmai era pe punctul de a
şi-i potrivi
la loc pe nas. Dar, timp de o fracţiune de secundă, ochii lor s-au
întâlnit
şi, în răstimpul cât s-a petrecut acest lucru, Winston a înţeles
- da, da, a
înţeles !
- că O'Brien gândea la fel ca el. Intre ei doi s-a schimbat un
mesaj de neconfundat, ca şi cum mintea fiecăruia s-ar fi deschis
brusc şi gândurile ar fi zburat de la unul la celălalt prin ochi.
„Sunt de partea ta” - i s-a
părut că i-a spus O'Brien. „Ştiu precis ce gândeşti, ştiu
totul despre dispreţul tău, despre ura ta, despre scârba ta.
N-avea grijă, sunt de partea ta!”
Pe urmă, sclipirea aceea de înţelegere a dispărut, iar chipul lui
O'Brien a
devenit la fel de impenetrabil ca al tuturor celorlalţi.
Asta
a fost tot şi deja nu mai este atât de sigur că s-a petrecut cu
adevărat.
Asemenea incidente nu au niciodată nici cea mai mică urmare. Tot
ce fac este să menţină vie în el credinţa - sau speranţa, mai
degrabă - că
şi alţii, afară de el însuşi, sunt duşmanii Partidului. Poate
că totuşi zvonurile
despre marile comploturi ilegale sunt adevărate - poate că Frăţia
chiar
există! Cu toate nenumăratele arestări, mărturisiri şi execuţii,
este imposibil
să afirmi cu mâna pe inimă că Frăţia este un mit şi nimic mai
mult.
Uneori, Winston
crede în existenţa ei, alteori nu. Nu are nici o dovadă,
numai priviri fugare care pot să însemne orice sau să nu însemne
nimic,
frânturi de conversaţie la care mai trage uneori cu urechea,
însemnări
ilizibile pe pereţii closetelor; odată, când s-au întâlnit doi
inşi care
nu se cunoşteau, a văzut chiar o mişcare imperceptibilă a mâinii,
care ar
fi putut fi un semnal de recunoaştere. Totul ţine de domeniul
presupunerilor şi chiar şi incidentul de azi-dimineaţă mai
mult ca sigur că fost în imaginaţia
lui. După cele Două Minute de Ură, s-a dus înapoi în boxa lui,
fără
să se mai uite la O'Brien. Ideea de a merge mai departe, dincolo de
acest
contact de o clipă, nici nu i-a trecut prin minte. Ar însemna să-şi
asume
un risc neînchipuit de mare, chiar şi dacă ar şti cum să
procedeze într-o
asemenea situaţie. Timp de o clipă au schimbat o privire echivocă
şi cu
asta, basta. Dar până şi o privire echivocă devine un eveniment
memorabil
în singurătatea claustrată în care eşti obligat să trăieşti.
Winston
se dezmeticeşte
şi îşi îndreaptă spatele pe scaun. Râgâie, din cauza
ginului care parcă îi vine înapoi. Ochii îi coboară înapoi pe
pagină, îşi dă seama că, în timpul cât a stat plonjat în
meditaţii, a mai scris ceva, prin cine-ştie-ce fel de dicteu
automat. Dar nu mai este acelaşi scris neîndemânatic
şi crispat dinainte. Tocul îi alunecase cu voluptate peste hârtia
fină şi aşternuse nişte litere mari şi ordonate:
JOS
FRATELE CEL MARE
JOS
FRATELE CEL MARE
JOS
FRATELE CEL MARE
JOS
FRATELE CEL MARE
JOS
FRATELE CEL MARE
umplând
în felul acesta o jumătate de pagină.
Nu-şi
poate reprima un sentiment asemănător cu panica. Este absurd, din
moment ce scrierea acestor cuvinte anume nu e cu nimic mai
primejdioasă
decât actul în sine de a-şi ţine un jurnal; dar, în prima clipă,
îi vine
să smulgă paginile irosite şi să renunţe cu totul la proiectul
pe care şi l-a
propus.
Şi
totuşi, nu face aşa ceva, fiindcă ştie că nu are nici un sens.
Fie că scrie
JOS FRATELE CEL MARE, fie că nu scrie, este totuna. Fie că îşi
ţine
jurnalul în continuare, fie că-l lasă baltă, este acelaşi lucru.
Poliţia Gândirii tot o să pună laba pe el. A comis deja - ar
comite-o oricum, chiar dacă
n-ar scrie niciodată nimic pe hârtie - crima esenţială care le
conţine în ea pe toate celelalte. Crimăgândit,
aşa
se numeşte. Crimăgânditul nu este ceva
ce poţi ascunde la infinit. Te poţi eschiva cu succes o vreme,
poate chiar
câţiva ani, dar, mai devreme sau mai târziu, tot pun ei laba pe
tine.
Întotdeauna
noaptea - arestările au loc invariabil în toiul nopţii. Câte o
mână brutală te smulge brusc din somn, îţi scutură umărul, o
lumină îţi orbeşte
ochii, în jurul patului vezi un cerc de feţe împietrite, în marea
majoritate
a cazurilor, nu se face proces, şi nici raport de arestare. Oamenii
dispar
pur
şi simplu - întotdeauna noaptea. Numele ţi se scoate din arhive,
orice
urmă a tot ce ai făcut vreodată se şterge, însăşi existenţa
îţi este negată-şi,
până la urmă, uitată cu totul. Eşti abolit, anihilat - vaporizat
este
termenul uzual.
O
vreme se lasă cuprins de un fel de isterie, începe să scrijelească
neîngrijit,
în mare grabă:
or
să mă-mpuşte ce-m pasă or să mă-mpuşte-n ceafă nu-m pasă jos
fratele cel
mare todeauna te-mpuscă-n ceafa nu-m pasă jos fratele cel mare.
Oarecum
ruşinat, se reazemă de spătarul scaunului şi pune tocul jos. în
clipa următoare, îi sare inima din loc. Cineva bate la uşă.
Au
şi venit!! Rămîne nemişcat ca un şobolan, cu speranţa deşartă
că respectivul, oricine ar fi, o să plece după o singură
încercare. Dar nu, bătaia în
uşă se repetă. Cel mai rău lucru de pe lume este să tragi de
timp, în asemenea situaţii. Inima îi duduie ca o locomotivă, dar
trăsăturile fetei, dintr-o
lungă obişnuinţă, îi sînt, probabil, imobile. Se ridică de pe
scaun şi se
duce greoi către uşă.
Cînd
să pună mîna pe clanţă, îşi dă seama că şi-a lăsat
jurnalul deschis
pe măsuţă. Chiar şi de aici, de la uşă, din cealaltă parte a
camerei, se
poate citi JOS FRATELE CEL MARE - atât a scris de lăbărţat. Ce
idioţenie
de neimaginat! Adevărul este, însă, că nici în starea de panică
în care a intrat nu a vrut să mânjească hârtia aceea minunată
închizînd cartea aşa,
cu cerneala încă neuscată.
Trage
aer adînc în piept şi deschide uşa. In clipa următoare, un
sentiment
de uşurare îl năpădeşte ca un val cald. Este o femeie palidă,
care arată epuizată, cu părul ca un snop de paie şi cu o faţă
fără contur.
-
Aăăă,
tovarăşe, începe femeia cu o voce deznădăjduită, ca un fel de
scâncet. Mi s-a părut mie că v-am auzit intrînd. Credeţi c-aţi
putea veni până la noi să vă uitaţi puţin la chiuveta din
bucătărie? S-a-nfundat şi...
Este
doamna Parsons, soţia unuia dintre vecinii de palier. „Doamnă”
este un apelativ destul de prost văzut de Partid - toată lumea ar
trebui să-şi spună
„tovarăş” şi „tovarăşă” -, dar cu unele femei îţi
vine pe limbă instinctiv.
Doamna Parsons este o femeie de vreo treizeci de ani, care arată,
însă, mult mai în vârstă. Parcă ar avea praf în ridurile de pe
obraji. Winston o
urmează pe coridor. Asemenea reparaţii de amator sunt pentru el un
motiv
de enervare aproape zilnică. Blocul Victoria este vechi, construit
prin 1930 sau aşa ceva, şi se dărăpănează pe zi ce trece.
Tencuiala plesneşte tot timpul
pe pereţi şi pe tavane, ţevăria crapă la fiecare ger mai tăios,
acoperişul
lasă apa să se scurgă ori de cîte ori plouă sau ninge,
instalaţia de încălzire
funcţionează, de obicei, la jumătate din capacitate - asta cînd
nu este
închisă de tot din motive de economie. Reparaţiile, afară de cele
pe care
ţi le poţi face de unul singur, trebuie să fie aprobate de nişte
comisii unde se ajunge cu greu şi cărora li se întâmplă să
amâne cu câte un an sau doi
chiar şi înlocuirea unui geam spart.
-
Ştiţi, Tom nu e acasă, îi explică doamna Parsons. Apartamentul
familiei Parsons este mai mare decât cel al lui Winston şi
tot dezordonat, dar din alte motive. Totul pare dărâmat şi călcat
în picioare,
ca şi cum tocmai a trecut pe-acolo vreun animal mare şi brutal. Pe
jos,
peste tot, stau împrăştiate accesorii de sport - crose de hochei,
mănuşi de
box, o
minge de fotbal spartă, o pereche de pantaloni scurţi, transpiraţi
şi întorşi
pe dos, iar pe masă tronează un teanc de farfurii murdare şi nişte
caiete
soioase. Pe pereţi sunt atârnate steaguri roşii - al Ligii
Tineretului şi al
Spionilor - şi un portret al Fratelui cel Mare, în mărime
naturală. Miroase a varză călită, aşa cum miroase în tot blocul
de obicei, dar duhne şte şi mai acru a transpiraţie, un miros care
vine - nu e foarte limpede cum, dar îţi dai seama de asta de la
primul iz - de la transpiraţia cuiva care nu este de faţă.
Într-o
cameră de alături, cineva se străduieşte, cu un pieptene şi o
bucată
de hârtie igienică, să ţină isonul muzicii milităreşti care
încă se mai difuzează la tele-ecran.
-
Ştiţi,
copiii..., explică din nou doamna Parsons, aruncând
o privire oarecum
temătoare spre uşa camerei de alături. N-au fost afară azi, aşa
că sigur
că...
Aşa
vorbeşte doamna Parsons de obicei, se opreşte brusc în mijlocul
propoziţiei.
Chiuveta din bucătărie este plină aproape până sus cu o apă
împuţită,
verzuie, care miroase a varză mai tare decât orice altceva. Winston
se lasă în genunchi şi se uită la sifon. I se face silă că
trebuie să pună
mâna pe aşa ceva, iar aplecatul este pentru el un calvar - în
orice moment
l-ar putea apuca tuşea. Doamna Parsons se uită la el neajutorată.
-
Sigur,
dacă era Tom acasă, o repara el cât ai bate din palme, zice ea.
Lui îi plac treburile-astea. E-aşa de îndemânatic, Tom al meu...
Parsons
este coleg cu Winston, funcţionar şi el la Ministerul Adevărului.
E un grăsan activ, de o prostie paralizantă, o masă de entuziasm
imbecil, unul dintre mulţii sclavi devotaţi care nu pun absolut
nici
o întrebare şi de care depinde stabilitatea Partidului poate mai
mult decât
de Poliţia Gândirii însăşi. La treizeci şi cinci de ani,
a fost scos, împotriva
voinţei lui, din Liga Tineretului, iar înainte de a promova în
Liga Tineretului,
reuşise să stea la Spioni cu un an peste vârsta maximă prevăzută
de statut. La Minister are o slujbă oarecare, ceva de rutină,
pentru care
nu-i trebuie
inteligenţă, dar, pe de altă parte, este un membru de bază al
Comisiei Sportive şi al tuturor celorlalte comisii care se ocupă de
organizarea
excursiilor în grup, a demonstraţiilor spontane, a campaniilor de
economisire şi a celorlalte activităţi voluntare
în general. Este genul care îţi
aduce la cunoştinţă cu o mândrie liniştită, pufăind din pipă,
că în ultimii patru
ani a fost pontat prezent la Centrul Comunitar în fiecare seară,
fără excepţie.
Oriunde merge, lasă în urma lui un miros covârşitor de
transpiraţie
care persistă şi după plecarea lui, ca un fel de mărturie
inconştientă
a greutăţilor pe care viaţa i le tot face lui Tom Parsons.
-
Aveţi
o cheie? - întreabă Winston, chinuindu-se să deşurubeze capacul
sifonului.
-
O
cheie...? - îl îngână doamna
Parsons, devenind brusc nevertebrată.
Nu ştiu, zău că nu ştiu. Poate copiii...
Din
camera de alături se aude o tropăială de cizme şi din nou
suflatul în
pieptene; după alte câteva momente, copiii dau buzna în
sufragerie. Doamna
Parsons vine triumfătoare
cu cheia cerută. Winston dă drumul la apă şi scoate din sifon,
plin de scârbă, un smoc de păr care înfundase ţeava de
scurgere, îşi freacă degetele cât poate mai bine cu apa rece de
la robinet şi vine înapoi în camera cu hărmălaia.
-
Sus mâinile!!
răcneşte o voce sălbatică. Un băiat frumuşel şi bine făcut,
de vreo nouă ani, răsare din spatele mesei şi-l ameninţă cu un
pistol automat
de jucărie, în timp ce sora lui, cu vreo doi ani mai mică, face
acelaşi
gest cu o bucată de lemn tăiată în formă de armă. Amândoi sunt
îmbrăcaţi
în uniforma Spionilor, cu pantaloni scurţi albaştri, cămăşi gri
şi eşarfe roşii la gât. Winston îşi ridică mâinile deasupra
capului, cu un vag sentiment
de nelinişte, văzând cât de brutal se comportă copiii, că
pentru ei nu este numai joacă.
-
Eşti
un trădător! - zbiară din nou băiatul. Un criminal în gândire!
Eşti un spion eurasian! Te-mpuşc, te vaporizez, te bag la ocnă !
Deodată,
încep amândoi să ţopăie în jurul lui şi să strige
„Tră-dă-tor!” şi „Cri-mi-nal!”, fetiţa imitându-şi
fratele la orice gest. Jocul este oarecum înfricoşător
- nu-şi dă nici el seama de ce -, aşa cum sunt giumbuşlucurile
tigrişorilor
care ajung, într-o bună zi, mâncători de oameni. In ochii băia
tului
se citeşte un fel de sălbăticie calculată, dorinţa vizibilă de
a da în Winston
sau de a-l lovi cu piciorul şi conştiinţa că este aproape destul
de mare
ca să şi facă treaba asta. Bine că pistolul ăla pe care-l ţine
în mână e de
jucărie, se gândeşte Winston.
Privirile
doamnei Parsons se mută nervos de la el la copii şi înapoi. La
lumina ceva mai tare din sufragerie, Winston observă că într-adevăr
are
praf
în ridurile de pe obraji.
-
Nu ştiu, zău, se fac atât de zgomotoşi, zice ea. Sunt supăraţi
că nu pot merge să vadă cum îi spânzură
pe prizonierii aceia, de-asta. Eu am prea multă
treabă ca să-i duc, iar Tom, când se-ntoarce de la slujbă, e prea
târziu.
-
De ce să nu mergem să vedem cum îi spânzură? - tună băiatul cu
vocea
lui sonoră.
-
Vrem
să vedem cum îi spânzură! Vrem să vedem
cum îi spânzură!
- îl îngână surioara lui, tot ţopăind de jur împrejur.
A,
da, îşi aminteşte Winston, e vorba de prizonierii eurasieni,
vinovaţi
de crime de război, care urmează să fie spânzuraţi diseară în
Parc. Treaba
asta se întâmplă cam o dată pe lună şi devine distracţie
populară. Copiii întotdeauna fac scandal ca să fie duşi să vadă.
Ii spune bună ziua doamnei
Parsons şi se îndreaptă spre uşă. După ce face câţiva paşi
pe coridor, simte o izbitură cumplit de dureroasă în ceafă. Parcă
i-a înfipt cineva
o sârmă înroşită în foc. Se răsuceşte pe călcâie şi apucă
s-o mai vadă pe
doamna Parsons cum îşi trage fiul înapoi înăuntru şi pe băiat
cum îşi bagă
praştia în buzunar.
-
Goldstein! - zbiară copilul în timp ce uşa se închide în faţa
lui.
Dar
ceea ce l-a şocat pe Winston nu a fost nici măcar izbitura, ci
expresia de frică neajutorată care se citea pe faţa pământie a
femeii, întors la
el în apartament, trece repede prin faţa tele-ecranului şi se
aşează din nou la măsuţă, frecându-si ceafa care încă îl mai
doare.
Muzica s-a terminat, în locul
ei, o voce răstită, milităroasă, descrie cu un fel de voluptate
brutală armamentul noii Fortăreţe Plutitoare care tocmai a aruncat
ancora undeva între
Islanda şi Insulele Feroe.
Cu
asemenea copii, se gândeşte Winston, amărâta
aia de femeie trebuie
să ducă o viaţă de teroare, încă un an, cel mult doi, şi or
s-o pândească
zi şi noapte s-o prindă cu simptome de neortodoxie. Aproape toţi
copiii
din ziua de astăzi sunt îngrozitori. Cel mai rău este că
organizaţiile lor
- Spionii, de pildă - îi transformă în mod sistematic în nişte
mici sălbatici
imposibil de stăpânit. Şi totuşi, treaba asta nu trezeşte în ei
nici cea mai
mică dorinţă de a se revolta împotriva disciplinei Partidului.
Din contră,
copiii adoră Partidul şi tot ce are legătură cu el. Cântecele,
marşurile,
steagurile, mersul în excursii, instrucţia cu arme de exerciţiu,
urlatul
de slogane, adularea Fratelui cel Mare - toate sunt pentru ei un fel
de joc
de-a eroii. Sălbăticia specifică vârstei le este în întregime
canalizată împotriva
duşmanilor Statului, împotriva străinilor, trădătorilor,
sabotorilor şi
criminalilor în gândire. Este ceva aproape normal pentru oamenii
peste treizeci
de ani să le fie frică de propriii lor copii. Şi pe bună
dreptate, fiindcă
nu trece o săptămână în care Times
să
nu publice câte o notiţă despre
cutare mică secătură care a tras cu urechea - expresia folosită
în general
este „erou-copil” -, a auzit cine-ştie-ce vorbă compromiţătoare
şi şi-a
denunţat părinţii la Poliţia Gândirii. Durerea de la proiectilul
praştiei i-a trecut,
îşi ia tocul fără tragere de inimă, întrebându-se ce să mai
scrie în jurnal, îşi aduce aminte de O'Brien. Cu ani în urmă -
cât să fi trecut de-atunci?
şapte ani trebuie să fie -, a visat că mergea printr-o cameră în
care era
întuneric-beznă. Şi cineva, care stătea jos, undeva într-o
parte, i-a spus, în
timp ce el trecea prin cameră: „Ne întâlnim în locul unde nu
există întuneric”. Era spus foarte calm, aproape indiferent - o
afirmaţie, nu un ordin.
El a continuat
să meargă, fără să se oprească. Ce i s-a părut curios atunci a
fost faptul că în vis vorbele acestea nu l-au impresionat
cine-ştie-ce.
Mai târziu numai şi încetul cu încetul au început să capete, în
mintea lui,
o semnificaţie. Acum nu-şi mai aduce aminte dacă înainte sau după
ce a avut
visul respectiv l-a văzut pentru prima oară pe O'Brien, sau când
anume a
identificat vocea din beznă ca fiind vocea lui O'Brien. Dar, în
orice caz, era mai mult decât sigur: O'Brien şi nu altcineva i-a
vorbit, în
timp ce el trecea
prin camera întunecată.
Winston
nu a putut niciodată să bage mâna în foc - nici măcar după
licărirea din ochi de azi-dimineaţă nu are cum fi sigur - dacă
O'Brien îi este prieten
sau duşman. Adevărul este, însă, că nici nu prea are importanţă,
între
ei s-a stabilit un canal de comunicare mai important decât
sentimentele
sau alianţele. „Ne întâlnim în locul unde nu există întuneric”
- i-a spus O'Brien atunci, demult, iar Winston habar nu are nici până
în ziua de astăzi
ce a vrut să spună, dar ştie că, odată şi odată, se va
întâmpla.
Vocea
de la tele-ecran se opreşte brusc şi un semnal de goarnă, frumos
şi limpede, se revarsă peste aerul stătut. Apoi vocea continuă,
enervantă:
-
Atenţiune! Atenţiune, vă rog! în clipa asta ne-a sosit o ştire
de pe Frontul Malabar. Forţele noastre din sudul Indiei au obţinut
o strălucită victorie!
Sunt împuternicit să vă anunţ că acţiunea despre care vă
înştiinţăm astăzi
va aduce probabil războiul la un stadiu de unde i se poate prevedea
sfârşitul.
Iată ştirea...
Veşti
proaste la orizont, se gândeşte Winston. Şi pe bună dreptate,
fiindcă
iată, după descrierea plină de amănunte sângeroase a modului în
care
a fost anihilată o armată eurasiană, cu nişte cifre stupefiante
de morţi şi de prizonieri, urmează anunţul că, începând de
săptămâna viitoare, raţia de ciocolată se reduce de la treizeci
la douăzeci de grame.
Winston
râgâie din nou. Efectul ginului trece, lăsând în urmă o
senzaţie
de vid. La tele-ecran, fie pentru a celebra victoria, fie pentru a
sugruma
amintirea
ciocolatei pierdute, izbucne şte deodată „Oceania, ţie-ţi
cânt”.
Când se cântă imnul, trebuie să stai în poziţie de drepţi. Dar
el rămâne
la locul lui, unde oricum este invizibil.
După
„Oceania, ţie-ţi cânt”, urmează o muzică ceva mai lejeră.
Winston
se ridică de pe scaun şi se duce la fereastră, având grijă să
rămână tot
timpul cu spatele la tele-ecran. Ziua este încă senină şi
friguroasă. Undeva,
departe de tot, explodează un obuz, făcând un zgomot care se
rostogoleşte
ca un ecou surd. în fiecare zi cad vreo douăzeci-treizeci de obuze
asupra Londrei.
Jos,
în stradă, afişul rupt flutură încolo şi încoace în vânt,
iar cuvântul
SOCENG tot apare şi dispare. Principiile sacre ale SOCENG-ului.
Nouvorbă, dublugândit, caracterul schimbător al trecutului. De
fiecare dată când
se gândeşte la ele, are sentimentul că rătăceşte prin pădurile
de pe fundul
mării, pierdut într-o lume monstruoasă, el însuşi fiind
monstrul. E singur. Trecutul e mort, viitorul nu şi-l poate imagina.
Ce siguranţă are
el că
fie şi un singur om care trăieşte în momentul de faţă este de
partea lui? Şi
cine i-ar putea oferi lui vreo garanţie că stăpânirea Partidului
nu va dura la
infinit? In loc de răspuns, vede în faţa ochilor cele trei lozinci
scrise pe faţada
albă ca zăpada a Ministerului Adevărului:
RĂZBOIUL
ESTE PACE
LIBERTATEA
ESTE SCLAVIE
IGNORANTA
ESTE PUTERE
Scoate
din buzunar o monedă de douăzeci şi cinci de cenţi. Şi pe ea
sunt
gravate aceleaşi trei lozinci, cu litere mici, dar citeţe. Iar pe
cealaltă faţă
este chipul Fratelui cel Mare. Până şi de pe monedă ochii ăia
parcă te urmăresc.
Pe monede, pe timbre, pe copertele cărţilor, pe steaguri, pe afişe,
pe pachetele de ţigări - peste tot. Mereu aceiaşi ochi care parcă
te urmăresc şi
vocea care te învăluie. Când dormi sau când eşti treaz, la lucru
sau la masă,
înăuntru sau afară, în baie sau în pat - nicăieri nu scapi de
ele. Nimic nu-ţi aparţine, afară de cei câţiva centimetri cubi
de sub ţeastă.
Soarele
s-a mai deplasat de-acum şi
miile de ferestre ale Ministerului Adevărului,
dacă nu mai strălucesc în lumină, arată mohorâte ca nişte
creneluri la o fortăreaţă. Inima i se crispează în faţa
acelei imense structuri piramidale.
Prea puternică - nu poate fi zdruncinată. Nici o mie de obuze
n-ar
putea-o dărâmă. O dată în plus se întreabă: pentru cine scrie
jurnalul ăsta?
Pentru viitor, pentru trecut, pentru cine ştie ce epocă imaginară.
Şi nu moartea
îl aşteaptă, ci anihilarea. Jurnalul lui are să ajungă scrum,
iar el -vapori.
Numai Poliţia
Gândirii are să citească lucrurile scrise de el, înainte de
a le şterge şi din prezent şi din memorie. Cum poţi să te
adresezi viitorului,
când nici o urmă din tine, nici măcar un cuvânt oarecare mâzgălit
pe
un petec de hârtie, nu reuşeşte, fizic vorbind, să-ţi
supravieţuiască?
Tele-ecranul
dă ora exactă: paisprezece, în zece minute, trebuie să plece.
Trebuie să fie înapoi la Minister până la ora
paisprezece-treizeci. Curios, dar clinchetul ceasului are darul de
a-l mai înviora puţin. Este deja o
fantomă singuratică, rostind un adevăr pe care nimeni nu-l va auzi
vreodată.
Dar, atâta timp cât îl rosteşte, pentru el este un mod vag de a
nu rupe
continuitatea. Nu făcându-te auzit, ci păstrându-ţi judecata
sănătoasă poţi duce mai departe moştenirea speţei umane. Se
întoarce la măsuţă, îşi înmoaie
peniţa în cerneală şi scrie:
Viitorului
sau trecutului, acelui timp în care gândirea este liberă, în care
oamenii sunt diferiţi unul de altul şi nu trăiesc singuri, acelui
timp în care
există un adevăr, iar ceea ce a fost făcut nu mai poate fi
desfăcut, din epoca
uniformităţii, din epoca singurătăţii, din epoca Fratelui cel
Mare, din epoca
dublu-gânditului - salutare!
Gata,
sunt un om mort, se gândeşte. Are impresia că abia acum, când în
sfârşit a fost în stare să-şi formuleze gândurile, a făcut
pasul cu adevărat decisiv. Consecinţele oricărui act stau în
actul însuşi.
Scrie:
Crimăgânditul
nu atrage moartea: e/este
moarte.
Acum,
că s-a recunoscut pe el însuşi drept un om mort, este foarte
important
să rămână în viaţă cât mai mult timp cu putinţă. Uite, două
degete
de la mâna dreaptă le are pătate cu cerneală. Asta este genul de
amănunt
care te poate trăda. Cine-ştie-ce nătărău zelos de la Minister,
care îşi bagă nasul peste tot, vreo femeie, de pildă, vreuna ca
aia mică de statură, cu
părul ca nisipul, sau ca fata cu părul negru de la Secţia
Literatură, poate să-şi
pună problema de
ce a
scris el în pauza de prânz, de ce a folosit un toc demodat,
ce
anume a
scris - şi pe urmă să arunce o vorbă, uite-aşa, acolo unde
trebuie. Se duce la baie şi-şi freacă bine mâinile cu un săpun
grunjos, cafeniu-închis, care îi răzuieşte pielea ca glaspapirul
şi, deci, este tocmai potrivit să-i şteargă cerneala de pe
degete. Apoi îşi aranjează jurnalul înapoi în sertar. Nu are
nici un rost să-şi mai bată capul să-l ascundă, dar cel puţin
să
poată şti sigur dacă existenţa lui a fost ori nu descoperită. Un
fir de păr aşezat
peste marginile paginilor ar fi prea evident. Cu vârful degetului,
culege un fir de praf albicios pe care-l studiază câteva momente,
ca să-l poată recunoaşte, şi-l depune pe colţul copertei, de
unde precis va zbura dacă
se întâmpla să mişte cineva cartea de la locul ei.
(va
urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu