Locotenenţii lui Ceauşescu
Bazele
succesului repurtat mai târziu de Nicolae Ceauşescu în cursa
pentru şefia partidului au fost puse în a doua jumătate a anilor
’50.
În
octombrie 1958, toate structurile coordonate de Nicolae Ceauşescu -
mai puţin agricultura - s-au unit într-una singură, care a primit
numele de Direcţia Organizatorică. Problema a fost discutată şi
aprobată în cadru restrâns, într-o şedinţă a Secretariatului
la care au participat Gheorghiu-Dej, Ceauşescu, Vladimir Gheorghiu
şi Leonte Răutu. Motivul oficial al contopirii - apăruseră unele
paralelisme între atribuţiile diferitelor „comitete şi comisii"
ale stufosului aparat de partid.
Tot
în actul oficial care consemna comasarea se spunea că nou-createi
Direcţii îi revine „controlul muncii politice cu militarii din
unităţile Ministerului Forţelor Armate şi unităţile militare
ale Ministerului Afacerilor Interne (MAI), inclusiv controlul
activităţii Direcţiei Superioare Politice a Armatei şi Direcţiei
Politice a MAI, precum şi controlul aplicării hotărârilor PMR şi
Consiliului de Miniştri în domeniile de activitate ale Ministerului
Justiţiei, Procuraturii şi Tribunalului Suprem".
În
plus, Ceauşescu mai coordona Sănătatea, Crucea Roşie şi Cultele.
Funcţionarii Direcţiei aveau să ţină şi pe mai departe evidenţa
tuturor cadrelor din nomenclatura CC al PMR.
Cea mai mare felie din tortul puterii
În
felul acesta, tânărul demnitar pe care ceilalţi nu-l vedeau bun de
nimic a ajuns să ţină în mână frâiele unei puteri
considerabile. Cam tot ce ţinea de politica internă a regimului a
stat, după 1958, pe biroul lui Ceauşescu.
„Nenorocirea
este că Dej, fiind preocupat în acea vreme de dobândirea
independenţei în raporturile cu sovieticii, în relaţiile cu
China, de linia ce voiam să o impunem în CAER, a lăsat problemele
interne ale partidului în seama lui Nicu Ceauşescu. Acesta şi-a
impus oamenii lui la nivelul regiunilor şi al controlului CC asupra
lor", a povestit Al. Bârlădeanu.
Aşa
îşi explică şi Ştefan Andrei succesul lui Ceauşescu din 1965.
„Am fost de faţă când Elena Ceauşescu i-a spus lui Nicolae
Ceauşescu: «Nicule, dar tu ai luat conducerea în 1965 pentru că
mare parte dintre membrii CC şi ai conducerii din judeţe, tu i-ai
propus în funcţii. Şi dacă venea Apostol în CC cu candidatura,
tot tu ai fi luat conducerea - pentru că ei te-ar fi votat pe tine».
Într-adevăr, în ultima perioadă a lui Gheorghiu-Dej, Nicolae
Ceauşescu făcea propuneri pentru birourile judeţene şi, cu ele,
mergea la Gheorghiu-Dej pentru aprobare, Ceauşescu fiind secretar al
Direcţiei Organizatorice".
Astfel,
în a doua jumătate a anilor '50, Ceauşescu şi-a impus oamenii
peste tot. Şi la regiuni, iar de la regiuni pe unii i-a adus la
Bucureşti. El s-a ocupat de selecţia şi de promovarea „cadrelor".
Avea acces la dosarele personale ale activiştilor, le cunoştea
calităţile, defectele, viciile şi „petele negre" din
biografie. Patima alcoolului, lenea, slăbiciunea pentru sexul
frumos, comportamentul în viaţa de familie, păcatele tinereţii -
ale persoanei, ba chiar şi ale familiei - toate acestea şi multe
altele erau scrupulos consemnate „la dosar". În timp,
Ceauşescu a ajuns să cunoască fără egal „activul de partid",
cu bune şi cu rele. Iar cei pe care i-a promovat ştiau că lui îi
datorează funcţia.
Direcţia
creată în 1958 avea un prim-adjunct şi trei adjuncţi. În
documentele unde se consemnează crearea Direcţiei Organizatorice,
niciunde nu se scrie cine este şeful. Sunt nominalizaţi
primul-adjunct, adjuncţii, adjuncţii adjuncţilor - toţi, mai
puţin şeful cel mare. Postul apare în schemă, dar numele lui
Ceauşescu nu este scris nicăieri. Până la moartea lui
Gheorghiu-Dej, a experimentat mai multe formule de conducere la
mamutul de la Organizatorică. Petre Lupu, primul adjunct şi şeful
de facto al Direcţiei, Ilie Verdeţ, Cornel Onescu, Vasile
Patilineţ, Virgil Trofin - adjuncţi au fost locotenenţii lui
Ceauşescu în luptele invizibile pentru acumularea puterii în
partid.
Petre Lupu, mâna dreaptă a lui Ceauşescu
Mâna
dreaptă a lui Ceauşescu din a doua jumătate a anilor '50 şi până
la moartea lui Gheorghiu-Dej a fost Petre Lupu. Originar din Iaşi,
în perioada studiilor la Facultatea de Drept s-a înregimentat în
mişcarea comunistă clandestină. După război, i s-a recunoscut
vechimea în partid începând cu 1939.
Până
să devină prim-adjunctul lui Ceauşescu, Lupu lucrase mai mulţi
ani în aparatul central de partid. Între altele, cunoştea bine
Secţia Organizatorică, unde activase cinci ani, în funcţii „de
răspundere": adjunct, apoi şef de secţie. În lipsa lui
Ceauşescu, el conducea treburile curente şi şedinţele obişnuite.
Ştefan Andrei, fost ministru de Externe, şi-l aminteşte ca pe o
persoană cultivată, calitate pusă pe seama studiilor începute în
tinereţe. Sobru, fidel preceptelor şi disciplinei de partid, a
rămas Petre Lupu în memoria fiului său. Petre Lupu a rezistat în
funcţii până în 1984. În acel an, a pierdut demnităţile din
partid şi a fost trimis ambasador în America Latină.
Ilie Verdeţ, promovat de Ceauşescu
În
octombrie 1958, Ceauşescu l-a readus de la Hunedoara în Bucureşti
pe Ilie Verdeţ, şi l-a numit în funcţia de adjunct al şefului
Direcţiei Organizatorice. Verdeţ avea „origine muncitorească"
- provenea dintr-o familie de mineri şi lucrase el însuşi în
minele din Caraş-Severin.
Mai
lucrase la centru, ca prim-adjunct al Secţiei Organizatorice, între
1954-1957. Din 1955 era membru supleant al CC al PMR şi absolvise o
şcoală pentru activişti superiori la Moscova. „L-am cunoscut în
1954", a povestit Verdeţ după 1990 (In memoriam Ilie Verdeţ,
Lucrare apărută cu sprijinul Fundaţiei Muncii din România).
„L-am
văzut de mai multe ori înainte, dar nu reprezenta pe atunci o
personalitate marcantă pentru mine. La început, l-am cunoscut ca pe
un om entuziast, foarte dinamic. Părerea mea despre el atunci era că
nu are o pregătire politică suficientă. Se baza mai mult pe
acţiuni entuziaste". Ajuns la Bucureşti, a colaborat
îndeaproape cu Ceauşescu. Şi-a păstrat funcţia de adjunct la
Organizatorică până la moartea lui Gheorghiu-Dej, în 1965. După
accederea lui Ceauşescu la putere, Verdeţ şi-a continuat
ascensiunea în partid.
Cornel Onescu, nepriceputul loial
De
la sfârşitul anilor '50 datează şi colaborarea dintre Ceauşescu
şi Cornel Onescu. Muncitor tipograf, ilegalist, până la moartea
lui Gheorghiu-Dej, Onescu a răspuns de cadre. Era cunoscut ca un
activist care nu ştia mare lucru, dar îi era fidel lui Ceauşescu,
susţine Ştefan Andrei (Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se
spunea Machiavelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea,
Editura Adevărul, 2011). Drept răsplată pentru loialitate, în
1965, Ceauşescu i-a încredinţat portofoliul Internelor, pe care
l-a păstrat şapte ani, până în 1972.
"L-am
cunoscut în 1954. L-am văzut de mai multe ori înainte, dar nu
reprezenta pe atunci o personalitate marcantă pentru mine. La
început, l-am cunoscut ca pe un om entuziast, foarte dinamic.
Părerea mea despre el atunci era că se baza mai mult pe acţiuni
entuziaste.''
Ilie
Verdeţ fost prim-ministru
Ceauşescu, opiul şi alcoolul
Mai
puţin ştiut este faptul că la finalul anilor '50 Nicolae Ceauşescu
a supervizat şi activitatea Ministerului Sănătăţii şi Crucii
Roşii. În această calitate, a colaborat cu Voinea Marinescu,
ministrul Sănătăţii între 1954 şi 1966. Arhivele partidului
păstrează rapoarte ale ministrului adresate lui Ceauşescu.
Tainele medicinei tradiţionale chineze
În
toamna - iarna lui 1957, ministrul Voinea Marinescu a făcut un
periplu greu de imaginat pentru acele timpuri, când România se afla
în spatele „Cortinei de Fier": China, Coreea de Nord,
Vietnam, Argentina, Mexic, Statele Unite ale Americii, Elveţia (la
Geneva, unde se afla sediul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii).
America Latină era un teritoriu complet nou pentru demnitarii
români. Primul care-a văzut cu ochii lui continentul sud-american a
fost Ion Gheorghe Maurer, în mai 1958 (în calitate de preşedinte
al Prezidiului Marii Adunări Naţionale - funcţie asimilată celei
de şef al statului). De la Voinea Marinescu, „Nicu" aflase
însă mai devreme unele amănunte despre aceste ţări îndepărtate.
Despre
China, ministrul Sănătăţii a scris şi bune, şi rele. La
sfârşitul deceniului şase, mulţi români au vizitat această
ţară, în diverse calităţi oficiale. Şi au revenit de acolo cu
impresii amestecate. Imensul mozaic de populaţii, religii, tradiţii
stârnea interes, dar şi uimire. În China s-au făcut progrese în
domeniul asistenţei sanitare, nota Voinea Marinescu spre informarea
lui Ceauşescu, dar de tot ce se numeşte profilaxie şi terapeutică
se ocupau în continuare medicii tradiţionalişti. Printre altele,
ministrul a mai observat că în China „a dispărut completamente
utilizarea opiului şi a alcoolului, iar prin acţiuni de masă de o
anvergură colosală s-au obţinut multe succese în ceea ce priveşte
profilaxia".
Chirurgii americani, inculţi şi netalentaţi
Turul
american al ministrului Voinea Marinescu a fost ocazionat de
participarea la Congresul Internaţional de Chirurgie, organizat în
Mexic. Unica temă a congresului a fost maladia secolului -
cancerul. „În general, congresul a fost foarte interesant, a
raportat mai-marele Sănătăţii din România comunistă lui
Ceauşescu, fără să aducă însă lucruri noi care să fie în
măsură de a rezolva problemele pe care le ridică acest flagel
social".
Interesante
impresii a raportat Voinea Marinescu şi din patria „imperialismului"
- Statele Unite ale Americii. Instalaţiile şi aparatele de fineţe
cu care se lucrează în spitalele americane, afla Ceauşescu, sunt
inferioare celor din România, cate le importa din Germania şi
Suedia. „Tot ce este legat de îngrijirea bolnavilor se plăteşte
cu sume fabuloase", a mai subliniat raportorul un dezavantaj
major al capitalismului. În privinţa colegilor americani, Voinea
Marinescu a susţinut că i-au lăsat o impresie dezastruoasă. „Din
punct de vedere intelectual, al capacităţii profesionale, al
talentului şi mai ales din punct de vedere al nivelului cultural,
chirurgii americani sunt foarte limitaţi".
Cum şi-a făcut viitorul preşedinte cultura generală
Mult
s-a vorbit despre lipsa de instrucţie şcolară şi de cultură a
liderilor comunişti în general, şi a lui Nicolae Ceauşescu în
special. Handicapuri compensate, într-un fel, de îndelungatul
exerciţiu al puterii. În calitatea lui de ultim decizional în
domenii diverse, Ceauşescu a avut ocazia să parcurgă zeci de mii
de pagini de rapoarte, note, informări. Unele - scrise de activişti;
altele - redactate de specialişti.
După
cum a povestit în memorii Silviu Curticeanu, şeful Cancelariei CC
în ultima etapă a regimului comunist, Ceauşescu citea ce primea.
Iar pe marginea materialelor, la fel ca predecesorul, făcea note şi
observaţii. Nu la fel de multe, şi nici la fel de spumoase ca
Gheorghiu-Dej. Dar în tot cazul, le parcurgea. Astfel, a avut ocazia
să fie la curent cu noutăţi dintr-o sumedenie de domenii.
Glume la „Organizatorică"
În
anii '50, „Organizatoricul" şi Propaganda erau cele mai mari
secţii ale CC-ului. Prima - condusă de Ceauşescu, a doua de Leonte
Răutu. Între cele două exista o rivalitate, ajunsă între timp
prilej de glume între adjuncţi, după cum şi-a amintit Paul
Niculescu-Mizil, adjunct la Propagandă şi Agitaţie. „Dacă vrei
să vorbeşti ceva, du-te la propagandă, dacă vrei să rezolvi
ceva, du-te la organizatoric" - era una dintre anecdotele care
circulau pe culoarele CC. „Odată, Petre Lupu (prim-adjunct la
Organizatoric, n. r.) îmi face plăcerea să-mi explice cum se
realizează un schimb de păreri la propagandă", scrie Mizil
(In memoriam Ilie Verdeţ, Lucrare apărută cu sprijinul Fundaţiei
Muncii din România).
„Intră
instructorul - spune Lupu - la şeful secţiei cu părerea lui şi
iese cu părerea şefului. Ştefan Voicu, prezent la povestire, un
tovarăş excepţional, dar cu o limbă a dracului de ascuţită,
răspunde prompt. «Să-ţi spun eu cum este la organizatoric. Intră
instructorul la şef cu părerea lui şi iese fără nici una!»".
(va
urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu