Baruch Spinoza, latinizat:
Benedictus de Spinoza (n. 24 noiembrie 1632, Amsterdam - d. 21
februarie 1677, Haga) a fost un renumit filosof evreu olandez de
origine sefardă cu strămoși de proveniență portugheză
(d'Espinosa). Spinoza a fost un raționalist și unul din
reprezentanții panteismului în timpurile moderne. Gândirea lui a
fost influențată de scrierile lui Thomas Hobbes și René
Descartes, însă - spre deosebire de concepția dualistă a acestuia
din urmă - Spinoza a avut o reprezentare monistă a lumii, întreaga
existență reducându-se la ceea ce el a numit "Substanță".
După absolvirea școlii,
Spinoza a lucrat în întreprinderea comercială a tatălui său.
În acest timp elaborează
o dizertație asupra principiilor filosofice ale lui Descartes, care
va aparea mai târziu ("Renati Descartes principiorum
philosophiae mori geometrico demonstrata", 1663) - singura operă
publicată în timpul vieții sale sub semnătura lui - și prepară
un tratat asupra progresului înțelegerii ("Tractatus de
intellectus emendatione").
În 1656, la vârsta de 24
de ani, este exclus din comunitatea ebraică datorită vederilor sale
interpretate drept eretice. Spinoza considera că atât creștinismul,
cât și iudaismul ar fi fenomene trecătoare în raport cu substanța
universală eternă.
Este obligat să
părăsească Amsterdamul și se stabilește la Haga, unde își
câștigă existența lucrând ca șlefuitor de lentile și dând
lecții particulare.
Aici redactează prima sa
operă filosofică de amploare "Tractatus de Deo et Homine
Ejusque Felicitate" ("Tratat cu privire la Dumnezeu, om și
fericirea sa"), în care sunt deja cuprinse trăsăturile de
bază ale sistemului său filosofic.
Lucrează la "Tractatus
theologico-politicus" ("Tratat teologico-politic"),
tipărit la Amsterdam în 1670 și publicat anonim.
În 1661 se mută la
Rijnsburg, în apropiere de Leiden.
Din cauză că în
instituțiile oficiale vederile filosofice erau îngrădite de
teologie, Spinoza refuză în 1673 oferta prințului elector Karl
Ludwig din Palatinat de a ocupa o catedră de filosofie la
Universitatea din Heidelberg.
De asemenea refuză o
pensie oferită de regele Ludovic al XIV-lea al Franței, care-i
pretindea să-i dedice unele din cărțile sale.
Din cauza aspirării
prafului de sticlă la șlefuirea lentilelor, se îmbolnăvește de
silicoză și moare prematur la 21 februarie 1677, în vârstă de
numai 45 de ani.
În "Ethica
Geometrico Demonstrata" ("Etica prezentată într-o ordine
geometrică", 1674), Spinoza consideră că universul este
identic cu Dumnezeu, Substanță rezultată din sine și prin sine.
Substanța, noțiune
preluată din filosofia scolastică, nu are o realitate materială,
ci o esență metafizică, fiind dotată cu atribute infinite, din
care inteligența umană nu poate cuprinde decât două: lumea
obiectelor materiale și manifestările gândirii.
Pentru a explica
interacțiunea evidentă între obiecte și idei, Spinoza dezvoltă
teoria paralelismului, în sensul că fiecare idee posedă o
corespondență fizică și - invers - fiecare obiect fizic dispune
de o idee adecvată. Individualitatea lucrurilor este explicată ca
forme de manifestare ale substanței, fiind în totalitatea lor
natura naturata (natură creată), în timp ce Dumnezeu sau substanța
este o natura naturans (natură creatoare). Din aceasta rezultă
ideea indestructibilității lumii. Cunoașterea intuitivă a
substanței constituie sursa iubirii spirituale a lui Dumnezeu (amor
Dei intellectualis). Cauzalitatea iminentă este reprezentată în
metafizica lui Spinoza drept natură creată prin ea însăși.
Fiecare obiect sau fiecare idee depinde de existența altor obiecte
sau idei, care le determină existența. Numai prin identificarea cu
substanța sau Dumnezeu se poate obține nemurirea.
Mulți din contemporanii
lui Spinoza au înțeles învățătura sa asupra depersonalizării
lui Dumnezeu drept ateism, în realitate este vorba de un panteism și
de reducerea monistă a întregului univers obiectiv și spiritual la
o singură substanță.
În istoria filosofiei,
Spinoza ocupă un loc deosebit, el nu a aparținut unei anumite școli
filosofice, nici nu a creat un nou curent în filosofie, neavând
discipoli. Totuși, învățătura lui a influențat nu numai
gândirea unor filosofi ca Leibniz, Lessing, Fichte și Herder, dar
și creația literară a unor poeți ca Goethe, Wordsworth și
Shelley.
Etica lui Spinoza cuprinde
5 cărți:
1. este consacrată lui
Dumnezeu
2. naturii și originii
sufletului
3. naturii și originii
pasiunilor
4. studiază scalvia umană
5. dedicată libertății
sufletului
Chiar de la începutul
lucrării, Spinoza demonstrează existența lui Dumnezeu: "Dumnezeu
există în mod necesar. Negând această frază negăm existența
lui Dumnezeu, deoarece natura substanței nu poate fi gândită, fără
ca să existe întrucât substanța este cauza ei însăși."
A doua teză argumentată
de filosof este că Dumnezeu este unic. El există prin el însuși,
este cauza sa și este cauza eficientă a oricărui lucru sau
activități. El conchide: orice activitate a noastră este fixată
de necesitatea naturii divine. Activitatea omului este supusă unor
legi necesare. Faptele noastre nu pot fi libere în raport cu voința
noastră și nici nu pot fi desfășurate în vederea unui scop.
Dumnezeu nu a creat lucrurile cu scopul ca oamenii să se folosească
spre fericirea lor. Din contra, toate fenomenele se produc ca o
consecință logică a legilor naturale. Dumnezeu, subliniază
Spinoza, poate fi conceput doar sub atributele de întindere sau
gândire deși atributele lui sunt infinite.
În cartea a 2-a filosoful
subliniază că un corp nu poate să determine sufletul, să
gândească, iar mișcarea și ordinea corpului ca și restul
operațiunilor sale, dacă mai există, sunt independente de suflet.
Trecând dincolo de planul experienței, corpul nostru considerat ca
mod al întinderii este obiect al ideii, care constituie sufletul
nostru. Sufletul nu se cunoaște decât dacă percepe ideile
afecțiunilor corpului și percepe corpurile ca existând dacă este
afectat de ele. Sufletul nu percepe existența unui corp decât în
perioada propriei existențe ceea ce înseamnă că sufletul nu are
altă durată decât cea a corpului, astfel el înlătură ideea
imortalității.
Analizând genurile
cunoașterii, Spinoza pornește de la ideea că mintea omului nu își
poate forma imagini distincte despre lucruri deoarece corpul lui este
limitat. Primul gen de cunoaștere, filosoful îl definește ca
Opinie sau Imaginație. Al 2-lea gen de cunoaștere reiese din faptul
existenței noțiunilor comune și a ideilor adecvate despre
proprietățile lucrurilor. Ideea pe care o avem despre lucruri
privindu-le sub același atribut este adevărată întrucât însuși
atributul sub care raportăm lucrurile este adecvat în Dumnezeu.
Filosoful utilizează drept atribut comun al tuturor
lucrurilor-întinderea. Al 3-lea gen de cunoaștere este "știința
intuitivă". Acela care dobândește o cunoaștere clară și
distinctă a lucrurilor și afecțiunilor devine liber, deoarece
cunoaște cât mai complet mai adevărat lumea și prin urmare îl
cunoaște pe Dumnezeu. Omul liber își manifestă cunoașterea prin
iubirea infinită către ființa sa.
În cartea a 3-a Spinoza
scrie că sufletul nostru lucrează sau suferă, el lucrează necesar
atunci când are idei adecvate și suferă necesar atunci când
ideile sunt neadecvate. Ideile adecvate conduc omul la cunoașterea
clară și distinctă a efectului. Din cauza ideilor neadecvate omul
este supus tuturor afecțiunilor posibile. Când forța omului este
limitată și subordonată cauzelor externe omul este sclavul tuturor
pasiunilor. Bucuria, tristețea, dorința, iubirea, ura, speranța
sunt pasiuni sau afecțiuni care se raportează la sufletul nostru
întrucât el lucrează. Dintre toate, numai dorința este esența
omului. În “despre puterea pasiunilor” el subliniază că omul
este sclavul întâmplării. Puterea omului se micșorează sub
influența cauzelor externe. Anume ele determină forța, creșterea,
durata pasiunilor noastre. Prin jocul de a reprima o afecțiune
contra alteia omul tinde să își conserve existența. Cu cât acest
efort este mai mare cu atât virtutea omului este mai puternică.
Binele include tot ce ne conduce la înțelegerea lucrurilor. Răul
reprezintă obstacolele cunoașterii. Supremul Bine este cunoașterea
lui D-zeu, iar cea mai mare virtute a omului este să îl cunoască
pe D-zeu. Inteligența este definită ca virtutea supremă a
sufletului, în timp ce rațiunea reprezintă baza virtuții.
Ajungând de la cunoaștere la virtute, oamenii își dau seama că
supremul lor bine este înțelegerea între ei. Trăind după
principii raționale, oamenii vor căuta să compenseze prin dragoste
și generozitate, ura și mânia pe care o au unul împotriva altuia.
În cartea a 5-a este
dezvoltată ideea de necesitate. Cunoașterea duce la iubirea către
D-zeu. Iubirea aceasta ocupă întregul nostru suflet. Cunoașterea
imediată produce în noi cea mai mare seninătate deoarece sufletul
nostru îl cunoaște pe D-zeu în eternitatea sa. Iubirea
intelectuală ne conduce la înțelegerea lui D-zeu, la cunoașterea
completă a lumii, cunoaștere ce coincide cu eliberarea noastră de
sclavia pasiunilor.
Spinoza vorbește de
cunoașterea lui Dumnezeu pentru a argumenta teza că rațiunea
noastră nu a ieșit niciodată din divinitate, ci a rămas în ea,
lucrurile pot avea mișcări în diferite direcții. Lucrurile
formează un cosmos în echilibru static. Sub aspectul eternității
nu există nici timp nici durată.
Spinoza dezvoltă o
concepție monistă despre substanța pe care o definește ca D-zeu
sau natură. El elaborează un sistem filosofic în centrul căruia
este plasată substanța unică cugetătoare. Substanța este
înzestrată cu 2 atribute: întindere și rațiune. Natura conține
cauza în sine, de aceea el identifică natura creată cu natura
creatoare. Cosmosul reprezintă un sistem complex. Fizicul se supune
metafizicului. La Spinoza D-zeu este o ființă compusă dintr-o
mulțime de atribute, fiecare dintre ele exprimă o esență eternă.
Natura se creează continuu pe sine, grație atributelor sale. Ea
este cauza sa. Cunoașterea cauzelor constituie sarcina centrală a
științei. Cauzele sunt caracteristice naturii. Natura nu activează
în baza cauzelor dar în baza necesității. În lume domină un
lanț al evenimentelor unite printr-o relație cauzală care nu se
întrerupe. În lume nu se petrece nimic întâmplator, totul se face
în baza necesității. Natura subliniază el, este vie nu numai
fiindcă este D-zeu, dar și din cauză că este înzestrată cu
rațiune. O atenție deosebită o acordă modurilor-stărilor
concrete ale substanței. El le-a divizat în: eterne, infinite,
finite, temporare. Cele eterne sunt întinderea și rațiunea cele
finite multitudinea lucrurilor existente. Mișcarea nu este un
atribut ci un mod veșnic a existenței naturii. Mișcarea este
caracteristică lucrurilor concrete în timp ce substanța nu
cunoaște mișcarea, dezvoltarea sa nu are nicio atitudine față de
timp.
În baza metodei
matematice cunoștințele pot fi acumulate prin 4 procedee:
1 cunoștințele libere
2 acumularea neordonată
nesistematizată a cunoștințelor care nu se supun unei legi
3 cunoașterea lucrurilor
prin alte lucruri când noi în baza rezultatelor unei acțiuni
judecăm despre acțiune.
4 cunoașterea lucrurilor
prin descoperirea genurilor.
Analizând omul ca parte
componentă a naturii, el spune că sufletul și corpul sunt reciproc
independente datorită independenței ontologice a 2 atribute ale
substanței. Gândirea omului depinde de starea corpului doar la
treapta cunoașterii senzoriale. Comportarea omului se află sub
influența instinctelor autoconservării și a afectelor. Până când
omul se supune lor, el nu este liber. Libertatea umană constă în
libertatea de sub influența acestor afecte, pasiuni. El neagă ideea
libertății voinței. Din moment ce libertatea este identificată cu
cunoașterea, tendința de autocunoaștere devine una din tendințele
omenești cele mai importante.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu