SANDU
Charles de Gaulle (n. 22
noiembrie 1890, d. 9 noiembrie 1970) a fost un general și un
politician francez.
În 1940 a devenit șef al
guvernului francez din exil la Londra, iar în 1945 a fost ales
prim-ministru de către Parlamentul francez.
În 1958 a fost ales
președinte al Franței, post pe care l-a păstrat și după
alegerile din 1965. Pe 28 aprilie 1969 de Gaulle a demisionat din
funcția de președintele al Statului.
Charles Andre Joseph
Pierre-Marie de Gaulle s-a născut la Lille. Tatăl său, Henry,
provine dintr-o lungă linie aristocrată din Normandia și
Burgundia, în timp ce mama sa, Jeanne Maillot, dintr-o generație de
antreprenori industriali destul de bogați din regiunea Flamand unde
și se găsește orașul Lille. Familia de Gaulle este o familie de
mai multe generații. Ea se prea poate că aparținea nobilimii
militare franceze, fapt ce nu a fost confirmat de în Registrul
familiilor nobile din Franța. Anume din partea familiei mamei
Charles are strămoși irlandezi (McCartan, Iacobini, care se
ascundeau în Franța după Renumita Revoluție), scoțieni (Fleming)
și germani (Kolb, din Moșia Baden). Unul din strămoșii veritabili
a lui Charles de Gaulle era probabil Richard de Gaulle, cavaler a
regelui Philippe Auguste, care i-a acordat o feudă la
Elbeuf-en-Bray, în Normandia 1210. Mai găsim o urmă a familiei de
Gaulle în 1420, și anume Jehan de Gaulle care, după dezastrul din
Azincourt, a opus rezistență timp de 2 ani englezilor la Vire, în
vestul Normandiei, înainte de a se exila în Bourgogne.
În secolele al XVI-XVII
se regăsesc unii căpitani francezi de Gaulle la Cuisery în sudul
regiunii franceze de Bourgogne. Gaspard de Gaulle, numit de regele
Carol al IX-lea al Franței drept cavaler regal. Acești de Gaulle
s-au instalat mai târziu în regiunea Champagne și anume în
Châlons-en-Champagne. În timpul secolelor XVII-XVIII exercită
funcții administrative locale.
În sfîrșit familia s-a
instalat la Paris spre mijlocul secolului al XVIII-lea. Străbunul
generalului de Gaulle a fost procuror la Administrația Regiunii
Pariziene. Familia de Gaulle s-a găsit la Paris timp de un secol și
jumătate pînă ce în 1890 s-a născut Generalul Charles de Gaulle.
Născut la Lille în 1890
într-o familie catolică de origine pariziană Charles de Gaulle era
fiul lui Henri, professor de istorie și literatură franceză, și
al Jeannei Maillot. Charles a avut 3 frați, dintre care doi vor
activa în rezistență antigermană, și o soră, pe care mai tîrziu
Charles o va antrena în Mișcarea de Rezistență antigermană:
- Xavier de Gaulle
(1887-1955), fratele mai mare, a fost prizonier în Primul Război
Mondial și resistent în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;
- Marie-Agnes de Gaulle
(1889-1982), singura soră a lui Charles;
- Jacques de Gaulle
(1893-1946), care a rămas psihic bolnav în 1926 în urma unei
encefalite;
- Pierre de Gaulle
(1897-1959), a fost resistant și om politic, administrator a
diferitor organizații de diferit ordin.
De mic Charles, împreună
cu tatăl său, a descoperit operele lui Barres, Henri Bergson și
Charles Peguy și a demonstrat un interes deosebit față de
filosofie și istorie. Charles de Gaulle face o parte din studiile
primare la școala comunității creștine Thomas-d’Aquin (astăzi
Liceul Saint-Thomas) din Paris iar apoi la Colegiul privat catolic
Stanislas din Paris.
În urma crizei politice
franceze din 1905, care a determinat separerea Bisericii de Stat,
Charles de Gaulle este obligat să-și continue studiile sale în
Belgia (prima lui experiență de exil).
Alegînd cariera militară
în 1908, de Gaulle a intrat al 119-lea din 221 de locuri de
abiturienție la Școala de elită din Saint-Cyr și face 4 ani de
studii și cîteva luni de practică de unde iese în 1912 diplomat.
Tot în 1912 el se încorporează în infanterie și anume este
repartizat în al 33-lea batalion de infantarie la Arras, unde se
află în subordonarea colonelului Pétain.
În primul război mondial
Locotenent la începutul
Războiului, el e numit căpitan în ianuarie 1915. Rănit după
prima sa bătălie la Dinaut din 15 august 1914, el revine în al
33-lea batalion de infanterie pe frontul Champagne pentru a comanda
cu compania a 7-a. La 10 martie 1915 el este din nou rănit la mîna
stîngă, pe Somme. Decis să ia totul în mîinele sale, el se va
dezice de îndeplinirea ordinului dat de comandament și va ordona
deschiderea focului spre tranșeele dușmanilor. Acest act îl va
costa 8 zile de eliberare de la îndeplinirea funcțiilor sale.
Libertatea și curajul, inteligența și capacitățile sale
strategice, atitudinea sa față de război l-au diferențiat astfel
încât comandamentul batalionului i-a propus să execute funcția de
adjunct al Comandantului Suprem de batalion. Pe 2 martie 1916
batalionul lui este atacat și aproape distrus de inamic în timpul
apărării satului Douaumont de pe lângă Verdun. Compania sa este
decimată în timpul acestei bătălii, iar cei rămași în viață
sunt încercuiți de germani. Conform versiunii oficiale, de Gaulle
încearcă o ofensivă, dar violența bătăliei îl obligă să sară
într-o groapă de obuz pentru a se proteja, dar nemții îl
identifică și după o împușcătură de baionetă, el este rănit
la piciorul stâng. Luat de trupele germane de pe front, el este
îngrijit și internat. Un soldat din compania sa istorisea o altă
versiune a tuturor celor întîmplate: “Noi am fost încercuiți și
sub ordinul căpitanului nostru Charles de Gaulle, noi am fost
obligați să ne înapoiem”.
După o tentativă de a
evada eșuată, el este transferat la Ingolstadt, în Bavaria,
într-un lagăr destinat ofițerilor prizonieri. Acolo el îi
întâlnește pe viitorul general Georges Catroux, aviatorul Roland
Garos, jurnalistul Remy Roure, editorul Berger-Levraut și viitorul
Mareșal sovietic Tuhacevski. Un “exil regretabil”, astfel
definește el și descrie mamei sale timpul petecut ca prizonier.
Pentru a scăpa de plictiseală, de Gaulle organiza pentru prietenii
săi exilați unele conferințe în care el vorbea de spre situația
războiului din moment. Dar totodată el încearcă să evadeze de
cinci ori, și toate tentativele au fost cu eșec. El este eliberat
după armistițiul de la 11 noiembrie 1918 și îi regăsește pe ai
săi în decembrie. De acești doi ani și jumătate el va păstra o
amintire amară, socotindu-se o stafie, un soldat inutil, care nu a
servit la nimic bun în acest război. Charles a primit puțin mai
tîrziu, la sfârșitul “Marelui Război” Crucea de cavaler al
Războiului “1914-1918” cu stea de bronz.
Cu privire la acea
perioadă de prizonierat generalul Perre va declara mai tîrziu, în
1966: ”Unul din prietenii mei, care a fost prizonier împreună cu
de Gaulle mi-a relatat următoarele. Germanii onorau ofițerii
francezi care se luptau cu mult curaj pe parcusrul bătăliilor.
Astfel, în timpul unor manifestări diferite, precum e Messa
Catolică, li se înapoiau pe o perioadă săbiile lor, pe cînd
căpitanului de Gaulle nu i se restituia. Acesta, crezînd că ei au
uitat să i-o restituie, a cerut-o cu asprime. Germanii se
neliniștiseră de cererea lui și au cercetat condițiile lui de
prizonierat și ancheta sa de ostatic. Arătîndu-i în anchetă
înregistrarea acelor tentanive de evadare, germanii nu i-au
restituit sabia”.
Perioada interbelică
Charles de Gaulle își
continuă cariera sa militară. Din 1919 pînă în 1921, de Gaulle
este trimis în Polonia, care este aproape de a-și căpăta
independența, unde participă la formarea noii armate poloneze, care
luptă victorios contra Armatei Roșii. El se lasă influențat de
atmosfera brutală, antisemită și pogromistă, fapt care-l confirmă
în două scrisori trimise familiei sale și fapt redat în al doilea
volum a lucrării sale “Scrisori, note și carnete”. La
întoarcere, căpitanul de Gaulle începe să predea lecții despre
arta militară la Școala Militară din Saint-Cyr, pînă ce în 1922
este admis la Școala Superioară de Război.
La 7 aprilie 1921 Charles
de Gaulle se căsătorește cu Yvonne Vendroux (născută la Calais
pe 22 mai 1900, decedată la Paris pe data de 8 noiembrie 1979), cu
care avut 3 copii:
Philippe de Gaulle (28
decembrie 1921 la Paris) – ulterior a fost amiral și senator;
Elisabeth de Gaulle,
născută la Paris pe data de 15 mai 1924;
Anne de Gaulle (1 ianuarie
1928 la Treves – 6 februarie 1948 la Colombey-les-Deux-Eglises), a
fost bolnavă de sindrom Down.
În 1925 el este
transferat la Statul-Major al Mareșalului Pétain, vice-președinte
al Consiliului Superior de Război. În 1927 el este numit comandant
al batalionului al 19-lea de țintași – pedeștri la Treves. La 1
ianuarie se naște a doua sa fiică, Anne. De Gaulle este transferat
în Liban în 1929, unde petrece 2 ani la Beirut cu familia sa. În
1931 el își începe activitatea în cadrul secretariatului general
de Apărare Națională din Paris. Acest post nou este foarte
important pentru el, deoarece aceasta este ocazia de a se iniția în
Afacerile de ordin statal.
În această perioadă
Charles de Gaulle își dezvoltă teoriile sale militare: el publică
“Dezacord dușmanului” (1924), “Ascuțișul Sabiei” (1932),
“Înarmarea ca profesie“ (1934), “Franța și înarmarea ei”
(1938). Ultima carte provocă un conflict cu Mareșalul Petain.
Această lucrare denunță ca o concepție “împietrită” și
conservatoare concepția “războiului de poziții“ dusă de
Statul-Major.
În 1932 “Ascuțișul
Sabiei” accentuează importanța educarii unor conducători
capabili, cu capacități strategice deosebite și influența
circumstanțelor în arta militară. El abordează teoria necesității
tehnicii blindate, care va combina focul și mișcarea și va fi
capabilă de inițiativă și ofensivă rapidă și eficientă.
În opera sa “Înarmarea
ca profesie “ publicată în 1934, el dezvoltă în fond aceeași
temă: armata și înarmarea. El vorbește despre faptul că este
necesară formarea unei armate profesionale pe lîngă acea de
recrutare. Totuși, această idée întîlnește puține ecouri care
ar aproba-o, cu excepția organizației “Acțiunea Franceză”,
condusă de Charles Maurras și Jacques Bainville, care salută la
diferite etape concepția modernă despre un război ofensiv și
reflectă neîncrederea sa vizavi de germanismul renăscut de către
Paul Reynard și Philippe Serre, deputați de dreapta.
În schimb, peste hotare,
întrebuințarea tehnicii blindate și tacticilor de coordonare cu
această forță mecanizată pe care o preconiza de Gaulle se bucură
de o atenție mult mai mare (Guderian, Liddel Hart). “Armata ca
profesie” nu are în Franța un succes remarcabil, dar inspiră
generalul Guderian, creatorul celei mai mari forțe mecanizate
germane și mondiale din toate care se cunoșteau.
La Paris de Gaulle
vizitează diferite personalități din apropierea colonelului Emile
Mayer, care fusese demis din funcțiilor sale deoarece încercase
promovarea unor reforme strategice. Acesta considera că Statul-Major
nu trebuie să se mulțumească cu o strategia defensivă pe linia
Maginot. Totuși, nici unul, nici altul nu au fost ascultați.
Pornind de la ideile
Generalului Fuller și ale criticului militar britanic Liddel Hart,
de Gaulle apără concepția unui război de mișcare și de ofensivă
dotată cu soldați profesionali, sprijiniți de tehnica blindată
grea (tancuri, tunuri, etc.). De Gaulle face prima sa conferință la
Sorbona în primăvara anului 1934, sub egida cercului
Fustel-de-coulage “Acțiunii Franceze”.
De inspirații monarhiste,
de Gaulle, ofițer supus rezervei dă dovadă în scrierile și în
operele sale de un mic respect față de parlamentarism și îi
preferă în schimb un regim mult mai puternic și mai rigid. Pînă
la sfîrșitul vieții el va evidenția admirația sa față de
personalitatea și operele istoricului regalist Jacques Bainville.
Ideile sale se vor ciocni
totuși, pe de o parte, cu un conservatorism profund al comandanților
militari, și, pe de altă parte, cu principialii republicani. Totuși
de Gaulle a frecventat multe mitinguri socialiste și mișcări
non-comformiste a anilor ’30 (Spirtul ș.a.). El a aderat de
asemenea la organizațiile catolice de stînga: „Urma lui Marc
Sangnier”, „Prietenii lui Șapte”, „Prietenii Timpului
Prezent”, care mai tîrziu preia denumirea de „Mărturisire
Creștină”. Ultimele din ele erau totodată de partea Frontului
Popular și de partea intervenției Franței de partea republicanilor
din Spania.
Leon Blum își manifestă
marea ostilitate pentru ideile colonelului de Gaulle prin trei
articole publicate în Le Populaire, fiindcă el s-ar fi temut de
faptul că această armată, care se presupunea desăvirșită ar
putea fi orientată spre popor și în special spre greviști și
manifestanți. Și de fapt, cum ne demonstrează o scrisoare trimisă
de De Gaulle lui Paul Reynard în 1935, acesta nu excludea o asemenea
posibilitate. Unele fragmente din cărțile publicate de colonelul de
Gaulle provocau, de altfel, aprobarea acestei armate de către
„Acțiunea Franceză”. Colonel în 1937, el este numit în
fruntea celui de-al 507-lea batalion de tancuri din Metz. În urma
declarației de război dintre Franța și Germania la 3 septembrie
1939, colonelul de Gaulle este numit comandantul Armatei a V-a de
tancuri.
În al doilea război
mondial
Apelul la rezistență de
la 18 iunie 1940[modificare]
La 18 iunie 1940, de
Gaulle se adresează poporului francez prin Radio Londra, de la
microfonul BBC, chemând francezii la rezistență. Cabinetul
britanic se opune inițial ideii, care este însă susținută de
Winston Churchill. În Franța, apelul a putut fi auzit la ora 19.00.
Acest discurs rămâne unul dintre cele mai celebre din istoria
franceză. Lucru interesant, cuvântarea inițială a lui de Gaulle
nu s-a păstrat decât în forma unei înregistrări făcute la 22
iunie 1940.
În prealabil, guvernul
britanic îi propusese ministrului francez de interne, Georges
Mandel, să treacă în Regatul Unit pentru a lansa el însuși un
apel la rezistență. Mandel demonstrase, prin avertismentele sale
repetate împotriva celui de-al III-lea Reich (și în opoziție pe
această temă cu prietenul său, președinte al Consiliului de
Miniștri, Léon Blum), că era un om de stat și de caracter. El
însă a refuzat să părăsească Franța pentru a nu se expune
criticii de a fi un dezertor - lucru care ar fi fost de îndată
exploatat, cu atât mai mult cu cât el era evreu.
Se cunoaște astăzi că
întreaga zi de 18 iunie cabinetul britanic a discutat textul care
urma a fi citit de către de Gaulle. Vechii artizani ai Acordului de
la München, al căror exponent era ministrul afacerilor externe,
lordul Halifax, doreau să menajeze guvernul Pétain și să aștepte
să vadă dacă acesta va semna efectiv un armistițiu. Winston
Churchill, care optase dintotdeauna pentru o politică fermă față
de Hitler și față de continuarea luptei, a trebuit să-și pună
autoritatea în joc. De Gaulle a putut în cele din urmă să
citească textul pe care l-a propus, dar a trebuit să accepte
modificarea primelor două rânduri ale acestuia într-un sens mai
puțin dur pentru guvernul francez. Această schimbare, lung timp
necunoscută, a dispărut în textul transmis către presă și apoi
în Memoriile generalului.
Mai 1968
Pe lângă reforma
financiară din anul 1958, Franța beneficia de efectul pozitiv al
creșterii economice din statele occidentale din perioada care a
urmat celui de-al doilea război mondial până la criza petrolului
din 1973, precum și de perioada de creștere inițiată în cursul
celei de-a IV-a Republici. Structurile economice au fost modernizate,
iar nivelul de viață s-a ridicat. Dar creșterea nu a fost
repartizată egal în interiorul societății, ceea ce a dus la
crearea unui sentiment de dezamăgire în fața blocajului social.
Evenimentele din mai 1968 au revelat aceste nemulțumiri. Așa cum
s-a întâmplat și în alte țări străine, contestările
studențești au început să se dezvolte din martie 1968.
Sindicatele și partidele politice au profitat de manifestațiile
studențești pentru lansarea unei greve generale care va fi urmată
de una a muncitorilor. Această grevă generală a paralizat puterea
politică în timpul lunii mai, provocând o criză severă, cu
efecte profunde la cel mai înalt nivel al statului.
Conform părerii
propriilor săi partizani, de Gaulle a fost complet surprins de o
criză pe care nu a prevăzut-o și pe care nu a înțeles-o.
Indiferent la revendicările studențești și la "criza de
civilizație" pe care acestea au revelat-o, el nu a văzut în
ele, în cel mai bun caz, decât o răzmeriță gigantică a
tinerilor care nu doreau să-și dea examenele sau, în cel mai rău
caz, o contestare a autorității statului, care trebuia să înceteze
pe loc. În primele zile ale lunii mai, singurele sale ordine au fost
de reprimare brutală a manifestațiilor studențești, împotriva
părerii majorității miniștrilor, care invitau la conciliere.
Punând gaz peste foc, generalul a contribuit în fapt la escaladarea
unui conflict care, altminteri, era ușor de ocolit.
După noaptea baricadelor
din 11 mai, un de Gaulle sceptic a permis totuși primului ministru,
Georges Pompidou, întors din Iran, să conducă o nouă politică de
conciliere. Pompidou, care a trebuit să pună demisia sa în
balanță, dorea să evite înfruntările directe și paria pe
pierderea de suflu a mișcării.
De la 14 mai la 18 mai, de
Gaulle a efectuat o vizită în România, renunțând la anularea
unei deplasări prevăzute cu mult timp înainte. În absența sa,
greva generală s-a extins, iar milioanele de participanți au blocat
practic Franța, în timp ce Sorbona și Teatrul Odéon au fost
ocupate fără reacție din partea poliției. Singur la comanda
statului și a majorității parlamentare, Pompidou părea să fi
devenit adevăratul conducător al statului, nemaiconsiderând
necesar să facă referință la general.
La întoarcerea sa
așteptată din România, în seara zilei de 18 mai, de Gaulle își
decepționează chiar și pe cei care-i erau credincioși
necondiționat, apărând depășit și nehotărât, fără acea
vivacitate și eficacitate a reacțiilor care-l caracterizau de
obicei. Se arată incapabil să aleagă în mod net între prudența
lui Pompidou și fermitatea pe care o predica el însuși. Așteaptă
seara zilei de 24 pentru a vorbi în public și pentru a anunța
măsuri care erau deja caduce de mai multe zile și care nu
răspundeau preocupărilor momentului. În aceeași seară, incidente
violente au izbucnit la Paris, unde se vor produce câteva sute de
răniți și se vor ridica baricade.
La 26 mai, acordurile de
la Grenelle încheiate între guvernul Pompidou, reprezentanții
sindicatelor și ai patronatului au stabilit un set de măsuri
clasice. De Gaulle a prezidat consiliul de miniștri care a ratificat
de îndată acordurile, dar, spre surpriza lui Pompidou și a
conducătorilor sindicaliști, se resping progresele de la Grenelle,
estimându-se că întreaga societate este pusă în cauză. Grevele
au continuat.
La 27 mai, o manifestație
ținută pe Stadionul Charléty lansează ideea unui guvern
provizoriu. În aceeași zi, François Mitterrand reia această
soluție și anunță candidatura sa la președinția Republicii.
Criza politică ajunge la paroxism. De Gaulle lasă vizitatorilor săi
impresia unui om epuizat și secătuit de energie. Se plânge în
fața acestei crize de "nerezolvat" ("nu poți opri un
torent cu mâinile goale") și părea copleșit, îmbătrânit,
descurajat.
Dispariția bruscă și
inexplicabilă a șefului statului, plecat cu elicopterul, la 29 mai,
către o destinație necunoscută, a provocat stupoare și a deschis
calea tuturor calculelor. Trece prin Baden Baden, unde este primit de
generalul Massu. Se gândește la retragere? Dorește să afle
sentimentele armatei sau caută pur și simplu să-și încarce
bateriile? Dorește să deconcerteze adversarul lăsând să planeze
îndoiala asupra intențiilor sale și apoi să reia inițiativa? Se
pare că toate aceste motive s-au conjugat.
În orice caz, îndată
după întoarcerea sa la Paris de a doua zi, alocuțiunea sa
radiofonică are un ton ferm. De Gaulle era gata să accepte unele
dintre revendicările manifestanților, dorea să aprobe reformele
prin referendum, dar Georges Pompidou l-a convins ca mai degrabă să
dizolve Adunarea națională.
Discursul său
radiodifuzat, precum apelul din 18 iunie 1940 și intervenția sa din
1960, din timpul războiului din Algeria, anunța aproape cu fiecare
frază o decizie:
"Fiind deținătorul
legitimității naționale și republicane, am avut în vedere în
ultimele 48 de ore toate posibilitățile, fără excepție, pentru
menținerea acesteia".
"Am decis. În
circumstanțele prezente, nu mă voi retrage".
"Nu voi schimba
primul ministru, care merită omagiul tuturor".
"Dizolv astăzi
Adunarea națională".
"Însărcinez
prefecții, deveniți sau redeveniți comisari ai poporului, să
împiedice actele subversive în orice moment și în orice loc".
"În privința
alegerilor legislative, acestea vor avea loc în termenele prevăzute
de constituție dacă poporul francez nu va fi încătușat în
întregime, fiind împiedicat să se exprime și în aceași timp să
trăiască, prin aceleași mijloace care împiedică studenții să
studieze, profesorii să predea, muncitorii să muncească. Aceste
mijloace sunt intoxicarea și tirania exercitate de grupuri
organizate de multă vreme și de un partid care este o întreprinde
totalitară, chiar dacă nu duce lipsă de rivali în acest domeniu".
De Gaulle opunea astfel Partidul comunist francez grupurilor maoiste,
deși acesta părea deja depășit de amploarea evenimentelor. Prin
demascarea partidului comunist și aplicarea unei ștampile
subversive acestuia, de Gaulle se distanța în mod deliberat de
strategia lui Pompidou, care nu a încetat să negocieze cu
comuniștii de-a lungul lunii mai.
Sfârșitul discursului
menționează, în privința declarației anterioare a lui François
Mitterrand, fără a-l cita, "ambiția și ura politicienilor
murdari". Pentru scopurile acestei polemici, de Gaulle neglija
însă cele 45% din voturi obținute de Mitterrand în turul al
doilea al alegerilor prezidențiale din 1965 sau că majoritatea sa
parlamentară se sprijinea pe un singur mandat în plus față de
locurile obținute de opoziție.
După discursurile relativ
dezolante anterioare, Franța părea să regăsească un de Gaulle de
zile mari. Manifestația gaullistă care a urmat a fost creditată cu
circa un milion de participanți de către organizatorii acesteia,
respectiv 300.000 de către poliție. Alegerile din iunie 1968 au
fost un mare succes pentru gaulliști care au obținut 358 din cele
487 de mandate de parlamentar (un record în istoria
parlamentarismului francez). Georges Pompidou a fost înlocuit de
Maurice Couve de Murville în cursul lunii iulie.
Campania electorală a
ținut ocupate forțele de poliție, în timp ce reluarea lucrului
s-a efectuat treptat. Reluarea controlului de către organele de stat
s-a făcut în mod autoritar, câteodată fără menajamente.
Grupusculele stângiste au fost dizolvate, Odéonul și Sorbona
evacuate, ziariștii greviști din cadrul radioului și televiziunii
franceze (circa o treime din efectiv) au fost concediați. Comitete
de acțiune civică, răspunzând la apelul lui de Gaulle, s-au
constituit pentru a redacta liste negre ale greviștilor și
agitatorilor notorii, iar poliția a reluat chiar acțiuni violente
de tipul celor de la începutul lunii mai (cu un bilanț de patru
morți în cursul lunii iunie). Cu toate acestea, de Gaulle a
beneficiat de îngăduința unei opinii publice care, după ce a
arătat simpatie majoritară până la sfârșitul lunii mai pentru
insurgenți, începuse a obosi ca urmare a lipsei de perspectivă a
mișcării.
Alegerile însă nu au
putut redinamiza puterea. Adunarea națională, înclinată spre
dreapta, s-a arătat mai rezervată în fața reformelor care erau
totuși necesare (participare, regionalizare, reforma învățământului
universitar ...). Președinția părea desprinsă de realitatea
franceză, iar încrederea nu a fost restabilită pe deplin.
Excluderea adevăratului învingător al crizei, Pompidou, a fost
greșit înțeleasă, acesta făcând acum figură de rezervă și de
succesor potențial. De Gaulle încetase a mai fi de neînlocuit.
Referendumul din 27
aprilie 1969: plecarea de la putere
Într-un referendum
organizat la 27 aprilie 1969, privind transferul unor puteri către
regiuni și transformarea Senatului, de Gaulle propunea introducerea
reprezentanților organizațiilor profesionale și sindicale în
sânul consiliilor regionale. Punând în balanță toată greutatea
sa în soarta acestui referendum, a anunțat în avans intenția de a
demisiona în cazul în care răspunsul majoritar va fi "nu".
Tabăra celor opuși propunerilor din referendum, căreia i s-a
raliat și Valéry Giscard d'Estaing, a obținut 52,41% din voturi.
La câteva minute după miezul nopții, la 28 aprilie 1969, un
comunicat laconic anunța: "Încetez să exercit funcțiile mele
de președinte al Republicii. Această decizie intră în vigoare
astăzi la amiază".
După plecarea de la
putere
Acest comunicat este
ultimul act public al "omului apelului de la 18 iunie 1940":
pentru a evita implicarea în lupta pentru propria succesiune, își
petrece timpul la țară, în Irlanda, unde votează prin mandat;
apoi se izolează la La Boisserie unde scrie Memoriile speranței,
care reprezintă urmarea Memoriilor de război; acolo va duce o
existență retrasă, chiar singuratică, neprimind decât vizitele a
câtorva vechi colaboratori și miniștri cărora le păstrase stima
și încrederea sa.
Călătorește de asemenea
în Spania, unde face și o vizită de curtoazie generalului Franco
(Winston Churchill și Dwight Eisenhower îl precedaseră cu câțiva
ani mai înainte, unul în mod oficios în timpul numeroaselor sale
escapade în Spania, celălalt în postură oficială), declarând că
regretă că întâlnirea nu a avut loc mai devreme datorită
circumstanțelor internaționale. Chiar dacă de Gaulle nu mai
exercita nici o funcție publică, faptul că un om de prestigiul său
a discutat cu dictatorul spaniol a suscitat numeroase critici. André
Malraux nu a ascuns că dacă vizita ar fi avut loc în timpul în
care el era ministru, ar fi demisionat.
Decesul
La 19h10, în ziua de 9
noiembrie 1970, în timpul unui solitar joc de cărți, generalul
suferă o ruptură de anevrism. După doar 20 de minute se stinge din
viață. Știrea este comunicată abia a doua zi, printr-o scurtă
alocuțiune televizată a lui Georges Pompidou. Moartea sa, care
conform expresiei succesorului său, lăsa "Franța văduvă",
este ocazia de a percepe măsura rolului jucat de către de Gaulle în
istoria Franței. Seara zilei în care sunt celebrate funeraliile
sale la Colombey, în timp ce numeroși șefi de stat din străinătate
s-au adunat pentru a-i onora memoria la Catedrala Notre-Dame din
Paris, mai multe sute de mii de parizieni au mărșăluit pe
bulevardul Champs-Élysées în noapte, sub ploaie, pentru a oferi
omagiul lor.
Singur, săptămânalul
satiric Hara-Kiri a îndrăznit un titlu provocator - Bal tragic la
Colombey, un mort (motiv pentru care a fost reținut de la difuzare);
opinia publică era încă sub șocul incendiului care a avut loc în
timpul unei petreceri și care pricinuise moartea a 146 de oameni cu
o o săptămână mai devreme, la Saint-Laurent-du-Pont.
Testamentul său, pe care
îl redactase în 1952 rămâne un ultim bobârnac dat de dincolo de
mormânt convențiilor sociale:
"Doresc să fiu
înmortmântat la Colombey".
"La funeraliile mele,
nici președinți, nici miniștri!" - ministrul francez de
finanțe, Valéry Giscard d'Estaing, a fost totuși prezent, motivând
că nu vine în calitate de ministru, ci de simplu francez. Toți
ceilalți oficiali, președintele Nixon inclusiv, s-au mulțumit a
asista la o simplă slujbă în onoarea sa la Notre-Dame de Paris.
"Pe mormântul meu:
Charles de Gaulle, 1890-19... Nimic altceva".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu