Abis (28)

Colin Forbes

NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.


Gustav descuie din nou uşa de la camera sa şi intră, lăsând-o pe Eve afară, urmărindu-l prin uşa deschisă. Descuie un sertar din care scoase un Luger de 7,65 mm, băgă arma într-un buzunar adânc al paltonului, ieşi din cameră şi încuie uşa. Îi aruncă o privire pofticioasă.
- Nu crezi că sunt în stare s-o fac, nu?
- La naiba, sigur că nu eşti în stare, replică ea, întărâtându-l. Privindu-l dispărând după un colţ, Eve se gândi că poate mersese prea departe. Fugi în camera ei, îşi puse o haină de caşmir, ieşi, încuie uşa şi străbătu coridorul în fugă, apucând să-l mai vadă pe Gustav dispărând în stradă.
Eve ştia că, în izbucnirea ei de furie, luase în calcul faptul că Tweed va fi bine păzit şi, în cazul în care Gustav ar încerca să-l asasineze, va fi împuşcat. Acum încerca să găsească o soluţie ca nimic din toate astea să nu se întâmple. Brazii îi spusese cât de mult Îl admiră pe Tweed, chiar dacă era liderul opoziţiei.
Ajunse în hol, ieşi în fugă în stradă, chiar la timp pentru a vedea silueta lui Gustav, înveşmântată în negru, mergând cu pas grăbit pe Bahnhofstrasse. Se luă după el.
- I-am promis prim-ministrului că-l sun cam pe la ora asta, spuse Tweed, uitându-se la ceas în dormitorul său. Asta înseamnă o plimbare vioaie până la sediul central al poliţiei, unde pot găsi un telefon sigur.
- Ia un taxi, ca data trecută, îi sugeră Newman. Afară e întuneric, iar Brazii ţi-o coace.
- Sunt sigur că nu se gândeşte el la aşa ceva. Noi ne-am înţeles foarte bine şi aici e toată ironia situaţiei. În plus, mi-ar prinde bine o gură de aer curat.
- Atunci, venim cu tine, spuse Paula, punându-şi paltonul şi trecându-şi cureaua poşetei peste umăr.
- De acord, spuse Newman plin de vervă. Mi-ar prinde bine şi mie o gură de aer rece ca gheaţa.
Coborâră cu liftul. Tweed, încadrat de cei doi însoţitori, se îndreptă spre ieşire, coborî treptele de la intrare, după ce uşile automate se deschiseră, şi se pierdu în noaptea fulgerată de luminile maşinilor care treceau în viteză pe lângă hotel.
Gustav, îmbrăcat cu paltonul lui negru, se plimba hotărât, cu pasul greoi, pe stradă. Inteligenţa lui limitată nu-l ajuta prea mult ca să analizeze ceea ce îi spusese Eve. Sau de ce o femeie pe care o ignorase sau o tratase cu dispreţ i-ar face lui o favoare.
Se concentră pe ceea ce avea de făcut. După ce Îl va împuşca pe Tweed, se va duce în Shopville, va traversa scuarul pe dedesubt şi va ieşi în gara principală. Acolo va intra într-o toaletă publică, va şterge cu grijă amprentele de pe armă, apoi se va plimba pe lângă râul Limmat unde se va opri pe pod, îşi va pune mâinile înmănuşate pe balustradă şi va arunca arma în apă.
Gustav era unul dintre acei criminali care se fereau cel mai tare de poliţie. Apăreau de nicăieri, îşi împuşcau
ţintele şi dispăreau pe un drum pe care Îl planificaseră dinainte. Rar erau prinşi. Gustav îşi ucisese prima victimă
când avea optsprezece ani - împuşcase un bărbat în Soho1, apoi se evaporase. Îl instruise un bătrân, îi arătase
cum să scoată seria unei arme şi insistase că trebuie să cunoască foarte bine zona unde va ucide pe cineva.
- Dacă te înhaţă poliţia, după ce-ai scăpat de armă, nu spui nimic, îi băgase bătrânul în cap. Şi dacă te ţin ore
întregi cu luminile alea în ochi şi ţi se face sete, le spui că vorbeşti dacă îţi dau ceva de băut. Dai tot paharul pe
gât, le zici „mulţumesc" şi atât. Dacă insistă, le mai zici „păi, am vorbit... v-am spus mulţumesc..."
În urma lui, Eve se străduia să-l ajungă, darnu ştia ce să-i spună. Cel mai mult se temea să nu fie prea nervos şi
să-şi folosească arma împotriva ei. Era într-una din periodicele ei stări de nesiguranţă. Pornise o treabă pe care
nu mai ştia cum s-o oprească.
Gustav ajunse în colţul scuarului, lângă hotelul Schweizerhof, după ce traversă strada. Se opri într-un loc de unde putea să vadă ieşirea şi studie traficul. Nu era prea mare aglomeraţie la ora aceea, doar, din când în când, câte un autocamion mare, care trecea pe lângă gară, ocolind-o şi continuându-şi drumul peste podul care traversa Limmaţ-ul. Îşi ţinea mâna dreaptă în buzunarul paltonului, strângând cu putere mânerul Luger-ului. De data asta, nu putea să dea greş, dacă era destul de norocos ca Tweed să iasă din hotel. Gustav avea multă răbdare, putea să aştepte mult timp până îi apărea ţinta. Ceea ce nu ştia era că, pe partea cealaltă a străzii, era un alt bărbat care avea şi mai multă răbdare.
Păşind pe trotuarul din faţa Schweizerhof-ului, Newman, Tweed şi Paula se opriră, ca să se obişnuiască cu frigul aspru. Din poziţia în care se afla Gustav, Paula Îl proteja pe Tweed. Acesta aşteptă.

Apăru camionul condus de un şofer obosit şi făcu ocolul scuarului, trecând pe lângă gară. Şoferul se afla la volan
de prea multe ore, peste limita permisă. Newman, Tweed şi Paula porniră spre sediul central al poliţiei. Gustav
îşi ridică Luger-ul şi ţinti drept spre Tweed. Se auziră trei împuşcături atât de rapide, încât parcă ar fi fost una
singură.
Gustav se clătină pe picioare cu trei gloanţe în spate şi căzu de pe marginea trotuarului în faţa camionului. Prea târziu, chiar şi pentru frâna pusă de şofer. Imensul vehicul trecu peste corpul întins pe şosea, strivindu-l.
- Continuă să mergi, spuse Newman repede. Uită-te vizavi. Marler îşi puse arma cu care trăsese înapoi în buzunar, veni lângă ei şi îi însoţi până la poliţie. Tweed nu spuse nimic până ce cotiră pe o stradă laterală. Auziră sunetul îndepărtat al unei sirene de poliţie care se apropia de scuar.
- Mulţumesc, Marler, spuse Tweed încet. De unde ai ştiut?
- M-am gândit că mai bine mi-aş face datoria, stând de pază la intrarea hotelului. L-am observat pe tipu' ăla care stătea, pur şi simplu, fără să facă nimic, dând din picioare de parcă i-ar fi fost frig, dar fără să se mişte. M-am hotărât să nu-l scap din ochi.
- Spuneai că Brazii te admiră, rosti nervos Newman.
- Am văzut-o pe Eve la capătul lui Bahnhofstrasse, spuse Paula. A şters-o destul de repede când a văzut ce s-a întâmplat. Nu m-aş da în lături să spun că drăcoaica asta a pus la cale atacul ăsta.
Mintea lui Eve o luase razna în timp ce se grăbea să se întoarcă la Baur-en-Ville. Se băgase într-o încurcătură mare şi o ştia. Trebuia să fie prima care să-l informeze pe Brazii despre cele întâmplate. Intră în Baur-en-Ville, luă liftul şi se grăbi spre camera ei, inventând în tot acest timp o poveste pentru Brazii.
Ajunsă în cameră, îşi turnă un pahar mare de votcă, îşi aprinse o ţigară şi se gândi. Ca să-şi mai dea curaj, îşi schimbă haina şi îşi puse un trenci lung, cu revere largi. Mai devreme, când se întorsese de la lac, pe Bahnhofstrasse, din cauza lungimii, trenciul se înfăşurase în jurul ei la o rafală de vânt. Stinse ţigara, trase aer în piept, se îndreptă alene spre camera lui Brazii şi, de data asta, bătu la uşă.
- Intră.
Brazii, aşezat la biroul lui, zâmbi larg când văzu cine e. Eve închise uşa şi veni spre el, când Brazii remarcă: - îmi place trenciul ăsta. Eşti foarte elegantă, draga mea.
- Ultima mea achiziţie. Trebuie să-ţi povestesc ceva îngrozitor.
- Mai întâi, scoate-ţi trenciul. E cald aici. Stai jos, fă-te comodă. Bănuiesc că ţi-ar prinde bine ceva de băut. - Ar fi foarte plăcut.
Eve aşteptă până ce el turnă votcă în două pahare... pentru ea o porţie mai mare. Brazii se întoarse la scaunul din spatele biroului, ridică paharul şi zâmbi din nou.
- Noroc! Acum, linişteşte-te şi spune-mi despre ce e vorba.
- Gustav e mort, izbucni ea. E îngrozitor. A încercat să-l împuşte pe Tweed, dar l-a împuşcat altcineva mai înainte. A fost groaznic. Gustav a căzut în faţa unui camion care tocmai trecea pe-acolo.
- Aşa că, probabil, zise Brazii după ce sorbi din băutură, poliţiei nu-i va fi uşor să-l recunoască. În orice caz, după cum ştii şi tu, oamenii care lucrează pentru mine nu au niciodată acte de identitate asupra lor când sunt în misiune. Mă întreb de ce a încercat să-l omoare pe Tweed.
- Când a ieşit, era beat. Am trecut pe lângă el pe coridor şi mirosea a băutură. Nu ştiam ce are de gând să facă, aşa că mi-am pus paltonul şi l-am urmărit pe Bahnhofstrasse.
- Spui că Gustav era beat?
- Şi încă bine, aş putea spune, darnu ca să se clatine. Pe stradă mergea chiar drept. După aceea, când Tweed a ieşit din hotel cu Newman şi cu Paula Grey, a încercat să-l împuşte pe Tweed.
- Din fericire, se pare că Tweed avea pe cineva postat în afara hotelului şi acel cineva era înarmat. Le-am dat drumul, lui Francois şi celuilalt paznic, pe care l-am lăsat aici, după ce i-am plătit bine. Aşa că, pentru plecarea de mâine, nu mai suntem decât eu şi cu tine.
- Plecare? Unde? întrebă Eve, privindu-l peste marginea paharului.
- În Dorset. Grenville Grange. Mai e un bancher pe care vreau să-l îmbunezi pentru mine.
- Nu mai e nici o bancă mare - sau oameni importanţi, oricum - în regiunea aceea adormită.
- O, ba da. Mai e unul. Care vine şi stă la ferma lui de la ţară în weekenduri. E despărţit de soţie, aşa că va fi interesat de o companie feminină.
- Nu şi în dormitor, Îl avertiză ea.
- Bineînţeles că nu. Ţi-am cerut eu vreodată să mergi atât de departe? Sunt mai flexibili când speră. Vom zbura până acolo cu avionul, vom ateriza pe aeroportul internaţional Bournemouth şi am aranjat deja să ne aştepte acolo o maşină.
- Se pare că te-ai gândit la toate.
- Crede-mă că m-am gândit. Acum, hai să mergem jos şi să luăm o lungă şi plăcută cină. Zâmbi din nou. Mi-ar prinde şi mie bine o companie plăcută. Poţi să-ţi faci valiza mâine. Eu trebuie să mai trec pe la o bancă.

Înainte ca Paula şi Newman să intre în sediul poliţiei, Tweed le atrase atenţia să nu spună nimic despre atacul asupra sa.
- I-ar putea face viaţa grea lui Beck... va trebui să investigheze circumstanţele în care a fost ucis cel care voia să tragă, indiferent cine l-a trimis. Asta te va implica pe tine, Marler. Vreau ca plecarea noastră din Zurich să nu fie amânată în nici un fel când pleacă Brazii... şi sunt sigur că va pleca în curând.
Marler se oferise să rămână afară, de pază.
- Nu putem spune cât de disperat este Brazii. S-ar putea să-şi fi schimbat părerea despre tine, Tweed. Ştiu că ăsta e sediul central al poliţiei, dar patru oameni cu pistoale-mitralieră ar putea năvăli aici şi ar intra cu uşurinţă. - Să nu stai până îngheţi, îi spuse Tweed. Noi o să ne grăbim cât putem.
Beck sări de la biroul lui, întâmpinându-i călduros. Îi spuse ofiţerului care îi adusese sus, la el, să comande cafea şi prăjituri pentru toată lumea.
- Produsele de cofetărie vor fi de la Spriingli, spuse el, după ce ofiţerul ieşi din încăpere. - O să mă fac cât un porc, îi spuse Paula.
- De-aceea le-am şi comandat, îi replică el, zâmbind. Am veşti. Brazii ne joacă feste, sunt sigur. Vrea să ne inducă în eroare.
- De data asta, ce fel de feste? întrebă Tweed.
- Pilotul avionului care aşteaptă pe Kloten a completat trei planuri de zbor provizorii. Unul pentru o decolare la ora unsprezece. Unul pentru ora treisprezece. Al treilea pentru cincisprezece. Toate trei provizorii.
- Asta ca să mă inducă în eroare, spuse Tweed. Cu ce destinaţii?
- Toate trei pentru aceeaşi destinaţie. Aeroportul internaţional Bournemouth.
- Deci se întoarce de unde a plecat. Grenville Grange, în Dorset. Interesant. Ne ducem după el.
- Bănuiam eu că aşa o să faci, spuse Beck cu un zâmbet strâmb. Nu te dai niciodată bătut. Apropo, după ce ai
aterizat cu avionul lui Brazii într-o zonă mai retrasă, i-am cerut controlorului de zbor să nu ţină avionul la
vedere, ci undeva, ascuns, în aceeaşi zonă. Aşa că aparatul te aşteaptă, cu plinul făcut. Un echipaj elveţian va fi
gata de decolare când vei vrea. Vor fi, probabil, aceiaşi oameni care te-au dus la Sion. Îşi petrec noaptea
dormind.
O poliţistă în uniformă intră cu o tavă cu cafea şi prăjituri. Paula se întinse după un amestec exotic, cu multă ciocolată şi frişcă.
- Grozav, anunţă ea. Ce ofertă generoasă! O să mai vreau una.
- De aceea sunt aici... ca să fie consumate, spuse Beck amuzat.
- Ce-aş vrea eu să facem, spuse Tweed, e să fim toţi în avion pe la ora zece a.m. Astfel o să fim gata să decolăm de îndată ce pleacă Brazii... indiferent de care dintre cele trei planuri se foloseşte.
- Asta se va aranja, spuse Beck. În cazul ăsta, o să trimit două maşini neînmatriculate ale poliţiei să vă ia de la Schweizerhof la ora nouă fără un sfert. Dacă Brazii alege planul de ora unsprezece, voi o să fiţi deja la bordul celuilalt avion.
- Serviciul şi organizarea ta sunt, într-adevăr, remarcabile, spuse Tweed. Îţi mulţumesc pentru tot ajutorul pe care mi l-ai dat.
- O să-mi povesteşti, te rog, şi mie ce s-a întâmplat, în cele din urmă, cu domnul Brazii. Dumnezeu ştie dacă a reuşit sau nu să întoarcă lumea cu fundu-n sus. După ce s-a auzit de decizia de la Londra, armata elveţiană a fost pusă în stare de mobilizare parţială.
În timp ce Tweed îi telefona prim-ministrului, Beck puse câteva din prăjiturile care îi plăcuseră Paulei într-un şerveţel şi i le oferi, înclinându-se.
- O să-ţi trimit ciocolată Spriingli, o cutie mare. Pentru o doamnă curajoasă. - Mulţumesc. Întotdeauna ai fost drăguţ cu mine.
Beck o îmbrăţişă, apoi plecară şi Îl găsiră pe Marler discutând cu poliţista cea frumoasă, care le servise cafeaua şi prăjiturile.
- îmi pare rău, spuse Tweed, bătându-l pe umăr, te cheamă datoria.
Marler reacţionă aproape instinctiv şi o luă înaintea lor, prin noapte, oprindu-se să-şi arunce o privire după spaţiul pavat din faţa clădirii, făcându-le apoi semn să vină după el.
- Mâine ar trebui să vedem câteva acţiuni interesante, remarcă Tweed pe drumul de întoarcere la Schweizerhof. - Am avut destule şi pe ziua de azi, i-o întoarse Newman.
În timpul unei cine nesfârşite, Eve conversase cu Brazii, acordându-i doar jumătate din atenţia ei. Cu cealaltă jumătate încerca să găsească o modalitate de a-l contacta pe Newman, înainte să părăsească Zurich-ul. Era convinsă că Newman făcea pe durul, voia să se lase greu.
Imaginea lui Gustav, strivit sub roţile camionului, nu mai făcea parte din gândurile ei. Nu-i trecuse nici o clipă prin minte că ea era responsabilă pentru moartea lui îngrozitoare.
Spre disperarea ei bine mascată, Brazii prelungi cina cu mult după miezul nopţii. Urcară împreună pe scări şi,
ajuns în dreptul apartamentului său, Brazii deschise uşa şi i-l arătă pe Igor care dormea pe o canapea, învelit cu o
pătură.
- I-am dat să mănânce înainte să coborâm noi la masă, îi spuse el. Lui Eve nu-i păsa nici cât negru sub unghie dacă lui Igor i se dăduse, sau nu de mâncare. Spuse „noapte bună" şi se duse în camera ei. Închise uşa, o încuie, îşi aprinse o nouă ţigară de la cea pe care o fuma, îşi turnă votcă într-un pahar mare şi începu să se dezbrace.
Din punct de vedere psihologic, era prea târziu să-l sune pe Newman. Aşa că dimineaţă, când Brazii se va duce la bancă, ea va suna din nou la Schweizerhof. Sună telefonul. Alergă să răspundă, fiind sigură că o sună Newman. În schimb, era Brazii.
- Să te scoli devreme mâine, să fii gata pentru micul dejun la ora opt. Mâncăm împreună. - Am înţeles.
Trânti receptorul. Sperase să doarmă bine. Ajunse la concluzia că n-are rost să se mai dezbrace. Aruncă perna, de care, oricum, nu avea nevoie, pe podea, stinse ţigara, se băgă în pat, stinse lumina şi adormi repede. Conştiinţa n-o ţinuse niciodată trează pe Eve Warner.
A doua zi, de dimineaţă, Îl însoţi pe Brazii la micul dejun. Brazii comandă un mic dejun englezesc şi prelungi masa cât mai mult, în timp ce Eve încerca să-şi ascundă nerăbdarea. Brazii era într-o dispoziţie foarte bună, pălăvrăgea încontinuu cu ea, comandând cafea după cafea.
Ea fuma ţigară de la ţigară, ascunzându-şi nervozitatea, întrebându-se când naiba avea Brazii de gând să plece la
bancă. Era aproape ora nouă când el se ridică de la masă, avertizând-o să fie gata de plecare imediat ce el se va
întoarce.
- Cât timp lipseşti? întrebă ea cu indiferenţă.
- Cât stă cucul pe ouă? îi replică el amabil.
- Ei, cât stă? insistă ea.
- O să ştii când o să mă întorc şi o să-ţi bat la uşă, nu-i aşa?
Furioasă, se duse la ea în cameră şi lăsă uşa întredeschisă câţiva centimetri. După ce Îl auzi pe Brazii încuindu-şi uşa, aşteptă câteva secunde, îşi scoase capul şi se uită pe coridor, la timp să-l vadă dispărând după colţ, acelaşi colţ după care dispăruse Gustav în ultima sa plimbare fatală, dargândul acesta nu-i trecu prin cap.
Hotărâse că va risca şi îi va telefona lui Newman din camera ei. Brazii s-ar fi putut întoarce mai repede decât se aştepta ea. Să meargă pe jos până la cabina telefonică de pe Bahnhofstrasse ar fi pus-o într-o situaţie dificilă. Formă numărul de la Schweizerhof din memorie.
- Vă rog faceţi-mi legătura cu domnul Robert Newman. Aşteaptă telefonul meu. - Mă tem că domnul Newman nu mai stă la noi.
- Faceţi-mi legătura cu recepţionerul, atunci.
- Recepţia.
- înţeleg că domnul Newman a plecat de la dumneavoastră. E adevărat? - Da, madame.
- S-a întâmplat ceva şi trebuie neapărat să-i dau de ştire. Unde s-a dus? - N-am nici cea mai vagă idee, madame.
- A luat trenul, avionul sau a plecat cu maşina?
- Sincer, nu ştiu nimic.
- Dar ştia că trebuie să sun. Probabil că a lăsat o adresă unde poate fi găsit. Uitaţi-vă în registru. - Nu a lăsat nici o adresă. Tonul recepţionerului începu să se răcească. Nu vă pot ajuta.
- Eşti inutil! ţipă ea la el şi întrerupse convorbirea.
Se apucă, furioasă, să-şi facă bagajul, îndesând haine scumpe unele peste altele în valiză, îndesând înăuntru marginile care rămăseseră, atârnând, pe afară. O să le calce cei de la spălătorie. Şi-ar face bine să iasă perfect, altfel or să audă de ea.
- Dracu' să te ia, Bob Newman, murmură ea. Păi, în cazul ăsta, preţul a crescut la o sută cincizeci de mii de lire. Singurele lucruri cu care umblă cu atenţie fură paginile pe care le fotocopiase, din dosarele din cabinetul lui Gustav. Pe acestea le împături cu grijă, băgându-le într-un buzunar al genţii, din care scosese în prealabil tubul de Mace de la José. La sfârşit, puse tubul la loc şi îşi închise poşeta de umăr, trăgându-i fermoarul. Avea în ea o avere... cu toate foile acelea.
După ce încuie valiza, se aşeză picior peste picior, bătând uşor cu unul din picioare, în timp ce se uita pe altă revistă de modă, hotărându-se ce să mai cumpere. Preţurile n-o interesau niciodată.
La bordul avionului de pe Kloten, Tweed şedea răbdător şi citea un volum broşat. Îşi cumpărase o colecţie de astfel de volume de la Shopville. Newman stătea vizavi de el, pe rândul celălalt, citind ultimele ştiri.
Marov izolase Rusia. Nici o navă nu avea voie să părăsească cele două porturi degajate de gheţuri... Murmansk, în vest, Vladivostok, pe coasta Pacificului. O nouă organizaţie a poliţiei secrete, numită MOVAK, patrula pe străzile Moscovei şi ale altor oraşe mari, arestând mafioţii. Parlamentul fusese dizolvat, „în aşteptarea noilor alegeri". Nu fusese stabilită nici o dată când acestea urmau să aibă loc.
În spatele lui, Butler, aşezat în cel mai confortabil scaun, ocupat în mod normal de Brazii, când acesta se afla la
bordul avionului, adormise repede. Pete Nield, care nu-l scăpa din ochi, citea şi el un ziar. Paula, aşezată în faţa
lui Tweed, era adâncită în volumul ei broşat. Mai avea unul de rezervă în poală. Paula citea repede. În dreptul
ei, pe rândul lui Newman, stătea Philip. Îi aruncă o privire, Îl văzu uitându-se în gol, puse cartea jos şi se duse la
el.
- Te gândeşti la Eve? Sau n-ar trebui să întreb? rosti ea încet.
- O, Doamne, nu! Adică, nu mă deranjează că întrebi, răspunse el repede. Mă gândeam la Jean. Am mai trecut o
singură dată prin Valais, când ne întorceam amândoi dintr-o vacanţă la Verona. Ne-am
simţit extraordinar. Jean iubea Verona... atât de veche... Am fost prin amfiteatru... păstrat, de altfel, perfect. Am
făcut o excursie de o zi la Veneţia... Jean era de părere că o zi la Veneţia era suficient, cu toată magia acestui
oraş. Eu am fost de acord cu ea. Ne-am întors cu un expres din Milano. Era ceaţă când am trecut prin Valais, aşa
că n-am văzut mare lucru. Voiam să ne petrecem ultimele zile la Geneva. Am băut kir royales la Les Armures. A
fost o seară superbă... deşi nu mă aştept ca tu să ţi-o aminteşti cu plăcere, după câte ni s-au întâmplat acolo.
- O amintire plăcută.
- Da.
Philip înghiţi în sec, îşi întoarse privirea şi spuse că se duce la toaletă.
Marler apăru din cabina echipajului. Neobosit, ca întotdeauna, se plimbase pe interval, în sus şi-n jos, fumând o ţigară lungă şi sporovăind cu echipajul. Îşi continuă patrularea pe interval, apoi se întoarse în cabina echipajului. Reveni însă repede şi se opri lângă Tweed.
- Pilotul tocmai mi-a spus că a venit Brazii, însoţit de o femeie. S-au suit în avionul lor. Se aşteaptă să decoleze la ora unsprezece. Cu aceeaşi destinaţie... Bournemouth.
- Cum trece timpul...
Tweed se uită la ceas, surprins să vadă că e aproape unsprezece dimineaţa. Îşi închise cartea şi văzu că Newman auzise ce-i spusese Marler.
- Plecăm, zise Newman. Ultima fază, bănuiesc, a unei lungi saga.
- Trebuie să mai aşteptăm, până suntem siguri că turnul de control ne lasă să decolăm la puţin timp după Brazii, le aminti Tweed. Aeroportul e aglomerat în zilele astea, chiar dacă e martie.
- Sunt de acord cu tine, spuse Newman. O să fie destul de complicat. Trebuie să aterizăm pe Bournemouth după ce pleacă el spre Grenville Grange.., darnu prea curând.
- De fapt, sublinie Paula, avionul nostru va trebui să aterizeze doar când Brazii e suficient de departe, ca să nu vadă aterizând un aparat cu numele lui pe tot fuzelajul.
- Ai dreptate, spuse Newman. O să fie un război al nervilor.

În absenţa lui José, Brazii ţinea lesa lui Igor când acesta urcă în avion, ţopăind pe scară. Lui Igor îi plăcea la nebunie să zboare. Se aşeză în scaunul lui preferat şi începu să se uite pe geam, în timp ce Brazii îi lega lesa de braţul scaunului.
Se întoarse după valiză şi se întâlni cu Eve, îmbrăcată în trenciul ei lung, cărându-şi singură valiza. Eve îşi
aruncă valiza cât colo, se duse şi se aşeză în spatele scaunului pivotant al lui Brazii. După ce acesta fu ocupat de
Brazii, uşa exterioară se închise şi scara mobilă fu dată la o parte. Zgomotul motoarelor se transformă, din torsul
monoton de încălzire, în vuietul asurzitor dinainte de decolare. Brazii se roti cu scaunul, ca să stea cu faţa la ea,
şi se uită la ceas.
- Splendid! O să decolăm exact la unsprezece.
- Excelent. Ţi-ai luat banii de la bancă?
- Cine a zis că e vorba de bani? Bătu uşor în micul diplomat pe care Îl ţinea în poală. Documente importante, minţi el.
Avea în diplomat un milion de franci elveţieni în bancnote mari, câştigul rezultat din vânzarea obligaţiunilor.
„Nu te cred", gândi ea, aprinzându-şi o ţigară şi făcând un rotocol de fum. Îl desfăcu, băgându-şi un deget prin el. Apăru stewardul.
- Eu vreau o votcă mare, strigă ea.
- Nu e puţin cam devreme? sugeră Brazii.
- Nu e niciodată prea devreme.
Avionul se desprinse de pistă, începu să prindă înălţime, lăsă în spate pâlcurile de brazi care încercuiau partea aceea de aeroport, trecu prin nori şi ieşi deasupra lor, în lumina strălucitoare a soarelui.
- Odată şi-odată, spuse Eve, tot o să ai probleme cu Igor. Nu ai voie să-l scoţi din Anglia, aşa cum o faci. Igor ar trebui să stea şase luni în carantină.
- O, Îl pun în coşul lui special înainte să aterizăm. Compartimentul de sus e plin cu cutii de ciocolată elveţiană, în cazul în care e deschis la vamă, ceea ce nu se va întâmpla. Pe aeroportul din Bournemouth se ştie cine sunt şi faptul că sunt prieten cu primul-ministru.
- Unde dracu' e votca mea? Ar trebui să-l schimbi pe stewardul ăsta, să iei pe cineva care ştie să-şi facă meseria. De abia termină de vorbit, că apăru stewardul cu un pahar mare de votcă, echivalentul a trei porţii normale. Eve se lumină toată, trase o tavă şi puse paharul în scobitura pentru pahare.
- Cel puţin, n-ai uitat că vreau una mare, spuse ea fără amabilitate. - O alta va fi gata îndată ce madame va dori.
Stewardul îi cunoştea gusturile. Nu înţelegea cum poate să consume atâta băutură tare, şi totuşi să coboare din avion trează. Îi zâmbi, dar Eve nu-l luă în seamă. „Să nu-i răsfeţi pe cei ce lucrează pentru tine", ăsta era mottoul ei... cei răsfăţaţi se pretează la familiarisme cu superiorii lor.

Îşi aranjase cu grijă trenciul, pentru că era întotdeauna mândră de ultimele achiziţii. Coborând pe Bahnhofstrasse, după ce-l cumpărase, cu paşi mari şi cu mâinile în buzunare, se simţise ca un general la comanda trupelor sale.
- Când aterizăm, o să ne aştepte o maşină, o informă Brazii. O să mergem direct la Grenville Grange. - Sper că i-ai anunţat pe servitori să cureţe locul înainte să ajungem noi acolo, îi spuse ea.
- Am dat un telefon. Să sperăm că au înţeles bine data.
- Ei bine, dacă n-au făcut-o ei, eu n-o fac. N-am fost angajată să fac treburi casnice.
- Asta ar însemna să-ţi iroseşti talentele în alte direcţii, spuse Brazii, zâmbind.
- Ăsta a fost un compliment? întrebă ea, privindu-l, cu prudenţă, peste pahar.
Băuse deja trei sferturi din conţinutul paharului şi se gândea că ar fi timpul ca stewardul să apară din nou.
- Bineînţeles. Zâmbetul lui Brazii se lăţi şi mai mult. Un compliment original pentru o doamnă unică.
- Steward! strigă ea. Îşi golise paharul în timp ce vorbea Brazii. Repetă reprezentaţia. În timp-record.
Stewardul se strădui să surâdă când îi luă paharul. Se gândea chiar c-ar trebui să-şi caute altă slujbă dacă Brazii continua să călătorească cu această femeie.
- Ia uite, acolo e Bernese Oberland, zise Brazii, arătând cu degetul. O privelişte mai spectaculoasă decât oriunde
în lume, inclusiv în America... unde, cred americanii, au totul şi de toate la cel mai înalt nivel.
Eve nu se osteni să se uite în depărtare, la masivul lanţ de piscuri crestate, acoperite cu zăpadă şi strălucind în
lumina soarelui. Brazii privi Jungfrau-ul1, pe care Îl găsi impresionant, dar nu mai impresionant decât
Kellerhorn-ul. Apoi îşi alungă din cap toate gândurile legate de Valais, în timp ce avionul se îndreptase spre
Franţa.
Controlorul de zbor Îl contactase prin radio pe pilotul avionului lui Tweed, aşa cum îi ceruse Beck. Pilotul ieşi din cabină şi se opri în dreptul lui Tweed.
- îmi pare rău, domnule, dar va mai dura cel puţin o jumătate de oră până vom putea decola. Sunt planificate alte zboruri înaintea noastră. Celălalt avion a decolat la ora unsprezece.
- Nu avem ce face, spuse Tweed amabil. Înţeleg. Controlorul are şi el priorităţile lui.
- Asta înseamnă, interveni Newman după ce pilotul închise uşa de la cabina lui, că o să fie o treabă a dracului de grea să-l mai prindem pe Brazii din urmă, o să ajungem cu mult după el la Grenville Grange.
- Nu neapărat, zise Philip, stând pe locul lui, vizavi de Paula. Am o idee.
- Spune-mi-o şi mie, Îl încurajă Paula.
- Nu încă. Să vedem cum merg treburile când o să ajungem în Anglia.
Paula scoase prăjitura cu frişcă pe care i-o dăduse Beck şi pe care o ţinuse în frigider peste noapte. Începu să
muşte din ea, folosind celălalt şerveţel pe care Beck, grijuliu, i-l pusese în plus, ca să nu-i scape firimituri pe
costum.
- O să te îngraşi ca un purceluş, o tachină Philip.
- Ba nu. Pot să mănânc cât vreau, greutatea mea rămâne constantă. Eşti gelos că nu ai şi tu una. - îmi lasă gura apă, recunoscu el.
Alese o bucată cu multă frişcă, o rupse, îi spuse lui Philip să deschidă gura şi i-o vârî înăuntru.
- A fost bună, spuse el după ce termină de mâncat. Mulţumesc. Din punctul meu de vedere, eşti o doamnă foarte generoasă.
Philip scoase din valiza sa o hartă a Dorset-ului. Paula era nedumerită că Philip studia harta Dorset-ului. După ce acesta o împături şi o puse la loc, Paula îi strigă:
- Credeam că deja cunoşti Dorset-ul ca pe dosul palmei tale. - Voiam doar să verific ceva.
- Ceva în legătură cu misteriosul tău plan? Îl presă ea.
- Poate...
- Anglia, frumoasa Anglie, rosti Brazii, uitându-se pe geam. Avionul intrase pe aeroportul internaţional Bournemouth şi se pregătea de aterizare. Eve era mai preocupată să-şi aranjeze trenciul decât să stea pe scaun, legată cu centura de siguranţă, aşa cum ar fi trebuit. Avionul cobora într-un unghi care nu o deranja prea mult.
- Sper că şoferul ne aşteaptă cu limuzina, strigă ea.
- Joseph nu se simte bine, aşa că nu va fi acolo.
- Atunci o să avem alt şofer.
- Da. Se întoarse cu scaunul lui. Te uiţi la el.
- Adică o să conduci tu? întrebă ea, cu o urmă de neîncredere în ton.
- Poate ar trebui să-ţi reamintesc că mi-am dat examenul de conducere pentru şoferi profesionişti. - Aş putea să conduc şi eu, spuse ea. Sunt un şofer bun.
- Poate mai târziu. Pentru început, o să stau eu la volan. Şi, oricum, dacă o luăm prin Corfe, nu e mult de mers. - Şoselele sunt inundate. M-am uitat pe geam. Probabil că a mai plouat. Zona rurală e un adevărat lac.
- Aterizăm, spuse el şi se întoarse, ca să fie cu faţa spre cabina echipajului.
Pilotul puse încet avionul pe pistă, Îl lăsă să ruleze, apoi Îl opri. Aşteptară. O lumină verde se aprinse deasupra cabinei echipajului. Eve se ridică, îşi încheie nasturii trenciului, dar cu ultimii nu se mai osteni.
Îşi luă valiza şi apăru prima în capul scărilor, apoi începu să coboare, cu trenciul fâlfâindu-i în toate părţile. Brazii chemă un hamal care să-i ia cele două valize. Mai devreme, pe când se mai aflau în aer, Îl luase pe Igor şil băgase în compartimentul de jos al coşului său, căptuşit bine cu pături şi dotat cu găuri de aerisire ascunse cu grijă. Uriaşul câine fusese liniştit şi destins, având încredere în stăpânul său şi ştiind că nu trebuie să scoată vreun sunet până ce nu i se dă drumul de acolo.
Brazii pusese la loc cel de-al doilea compartiment, în care aranjase cutii mari de ciocolată Spriingli. În final, pusese capacul şi Îl fixase cu patru şuruburi. Terminase totul cu un sfert de oră înainte de aterizare. Stewardul primise ordin să rămână în cabina echipajului, pentru că Brazii avea ceva foarte confidenţial de discutat cu Eve, care se uitase la şeful ei cum făcea singur toată treaba.
Acum, că avionul era pe pământ, Brazii îşi demonstra forma fizică şi puterea, cărând singur coşul de la avion până la limuzină. Funcţionarii de la vamă făcură glume pe socoteala lui.
- Iar aţi adus dulciuri pentru prietenele dumneavoastră, domnule?
- Aşa se întâmplă când ai prea multe, glumi şi Brazii. Cincisprezece minute mai târziu, conducând pe un drum lăturalnic, Brazii ieşi în zona rurală care înconjura aeroportul şi băgă maşina într-un câmp liniştit, luminat de soarele care strălucea din mijlocul unui cer senin şi albastru. Bătea un vânt puternic. Îl scoase din coş pe Igor care adormise şi îşi reluă drumul.
Seria obstacolelor începu când ajunseră la debarcaderul feribotului care traversa intrarea în portul Poole.
FERIBOT IEŞIT DIN FUNCŢIUNE PÂNĂ JOI, îi anunţa o pancartă mare. Brazii se dădu jos din limuzină,
înjurând.
- Ce s-a întâmplat? Îl întrebă el pe un lucrător îmbrăcat cu o haină galbenă de ploaie.
- Un cargobot a intrat şi a zgâriat feribotul care traversa ieşirea. E ţinut în dană la Shell Bay, acolo, şi se lucrează
la el...
Brazii se întoarse la limuzină şi se aşeză la volan, în timp ce muncitorul se apropie de el.
- Unde vă duceţi?
- La Corfe, răspunse Brazii, coborând geamul.
- Singurul drum este prin Wareham. Şi-o să daţi de mai multe belele. Se lucrează la drumuri. Semafoare, mers pe o singură bandă, tot tacâmul. Mergi de te saturi, spuse muncitorul cu satisfacţie.
- Mulţumesc pentru avertisment. De ce le-o fi plăcând oamenilor ăstora să-ţi dea veşti proaste? răbufni el, demarând şi luând-o spre îndepărtatul Wareham.
- Pentru că celor din păturile inferioare le place la nebunie să-i dea cu tifla unuia care conduce o maşină decentă, comentă ea. Aş bea ceva. N-am putea opri la un hotel, undeva, pe aici?
- Nu, n-am putea. O să mergem fără oprire, îi spuse el răstit. - Nu e nevoie să fii atât de bădăran.
- Să nu mai vorbeşti niciodată aşa cu mine, îi replică el cu o voce calmă.
Ocoliră portul Poole. Brazii observă formaţiuni noroase, semănând cu cele aducătoare de furtună, adunându-se dinspre vest. Vântul se înteţise şi el.
Pe aeroportul din Kloten, controlorul se ţinu de cuvânt. Avionul primi permisiunea să decoleze. Tweed oftă uşurat. Aşteptă până ce aparatul se ridică deasupra norilor şi se duse să vorbească cu Butler şi cu Nield.

Stewardul servise deja cafea şi sandviciuri pe porţelanuri de Coalport pe care le găsise într-un bufet. „Domnul Brazii se respectă", îşi zise Tweed care ajunsese la locul unde Butler, trezit de-a binelea, devorase o farfurie cu sandviciuri şi o cerea pe a doua.
- Harry, am luat legătura cu controlorul de la Bournemouth. O să te aştepte o maşină acolo. - Nu mai vreau ambulanţe! se împotrivi Harry.
- Am zis o maşină, îi aminti Tweed. O maşină; te duci cu Nield la o casă de odihnă. Stai acolo două zile şi, după aceea, te aduce Nield la Londra cu maşina. Ai avut un glonţ în tine.
- Care nu mai e acolo. Doctorul din Zurich a zis că pot începe să fac exerciţii uşoare cât mai repede cu putinţă. - Bine. Du-te şi plimbă-te până în faţă.
- Aş putea să conduc eu la întoarcerea la Londra, spuse Butler nervos. - Eu ţi-am dat un ordin. Pete conduce.
După ce lămuri această problemă, Tweed se întoarse la locul său şi îşi continuă masa. Newman, care auzise conversaţia cu Butler şi cu Nield, veni şi se aplecă peste Tweed, vorbind aproape în şoaptă:
- Fără Butler şi Nield o să fim inferiori numeric, luând în considerare faptul că Brazii mai are o bandă de mercenari la Grenville Grange.
- O să ne descurcăm. Ne-am mai descurcat şi altă dată, îi spuse Tweed hotărât. Du-te la locul tău şi termină de mâncat. Nu ştim când o să mai mâncăm.
Marler, care trecuse cu o farfurie în mână, aşteptă până ce Newman se întoarse la locul său. Pe umăr avea un sac. Vorbi şi el cu Tweed aproape şoptit:
- Eu nu cred că trebuie să ne facem probleme, indiferent de ce ne aşteaptă. Dacă n-am mai trecut prin Controlul Paşapoartelor şi pe la Imigrări, am păstrat restul armamentului şi încă mai avem destul.
- Să-l ascunzi bine când aterizăm, Îl avertiză Tweed.
Paula se uita pe geam, fascinată de priveliştea oferită de înfricoşătorul, dar magnificul Bernese Oberland. Tweed o bătu uşor pe umăr şi îi spuse să mănânce cât mai poate. De acum, preluase el comanda, simţind că sunt aproape de punctul culminant al lungii lor călătorii din Dorset la Valais.

După ce aterizară pe aeroportul internaţional Bournemouth, inundat de un soare strălucitor, Tweed Îl conduse
personal pe Butler, care încă protesta, la maşină. Îl aştepta şi un şofer, aşa că Nield trecu în spate. În timp ce
maşina dispărea în direcţia portului Poole, Marler arătă spre două maşini parcate în apropiere.
- Asta e ceea ce am comandat, la sugestia ta, îi spuse el lui Tweed. O să mă ocup eu de acte, după care putem să-i
dăm bătaie.
În timp ce Marler se ocupa de acte, Tweed stătu de vorbă cu controlorul de zbor, făcând referiri şi la prietenul său, Jim Corcoran, şeful securităţii de pe Heathrow. I se spuse că Brazii plecase cu o doamnă, într-o limuzină mare, cu trei sferturi de oră mai devreme. Tweed se întoarse şi le spuse lui Newman şi lui Marler, în timp ce Paula stătea şi asculta.
- Deci are un avantaj asupra noastră, spuse Newman, mohorât. - Norocul, şansa, replică Tweed.
Plecară de pe aeroport, Philip la volanul primei maşini în care mai erau Tweed şi Paula. În spate, venea Marler, cu Newman lângă el şi cu valiza acestuia în spate.
Conduseră până la debarcader pe un drum mai direct decât cel pe care venise Brazii şi se văzură în faţa aceleiaşi pancarte care le reteză avântul, anunţându-i că feribotul nu e în stare de funcţionare. Tweed îşi încreţi buzele şi luă următoarea decizie:
- Va trebui s-o luăm prin Wareham; ocolim foarte mult, dar n-avem ce face.
- Faceţi câteva ore până acolo, îi informă acelaşi muncitor care vorbise şi cu Brazii. Cu un minut mai devreme, le explicase vesel ce se întâmplase cu feribotul.
- Nu e bine aşa, spuse Philip. Ştiu ce trebuie să facem.

Făcându-i semn lui Marler să vină după el, dădu înapoi de la debarcader şi conduse pe un drum care mergea paralel cu vastul port. Din loc în loc, Paula vedea păduri de catarge legănându-se uşor printre copaci. Din spate, de lângă Paula, Tweed îi strigă lui Philip:
- Philip, poate-mi spui şi mie ce vrei să ne propui.
- Când am fost cu Eve sus, pe Lyman's Tout, în noaptea incendiului, am observat un debarcader vechi la baza unui golf din apropiere. Până acolo se ajunge pe o potecă. Dacă închiriem un vas, ăsta e cel mai rapid mod de a ajunge în zonă.
- Un vas?
Tweed era îngrozit.
- Ia astea, şopti Paula. Două pastile de Dramamine, contra răului de mare. Ai mai luat şi altă dată. Am şi o sticlă cu apă Tupperware - în geantă. Hai, nu protesta. înghite-le.
Fără tragere de inimă, Tweed făcu ce i se spuse şi înghiţi toată apa, ca să se ducă pastilele pe gât. Ura marea, şi Paula o ştia.
- Eşti sigur că o să ajungem mai repede acolo cu un vas? întrebă el.
- Sunt absolut sigur. Philip era pornit. Asta verificam eu pe hartă, în avion. Mai am încă mulţi bani, precum şi un certificat care îmi dă dreptul să manevrez orice fel de ambarcaţiune. Îmi place să navighez şi-o făceam des înainte s-o întâlnesc pe Jean. Pe vremea aceea eram aproape un copil.
întoarse, ieşi de pe şosea şi intră pe un drum lateral, cu un indicator care anunţa SPRE PORT. Ajunşi acolo, Tweed văzu catargele legănându-se. Se întoarse către Paula.
- Se pare că marea e agitată.
- E doar o hulă1 blândă, Îl asigură Philip.
- Cred că am mai auzit cuvintele astea şi altă dată, spuse Tweed, fără urmă de entuziasm. - Pastilele îşi vor face efectul când vom fi la bord, îi şopti Paula.
Lângă Philip, veniseră Marler şi Newman. Philip îşi argumentă puternic punctul de vedere şi îi convinse că ştie ce face. Marler se pricepea şi el la navigaţie şi se stabili că Îl va înlocui pe Philip dacă va fi nevoie. Următorul lucru pe care Îl discutară fu alegerea vasului.
Tweed începu să hoinărească prin micul port de ambarcaţiuni, însoţit de Paula. Chiar şi în port se simţea aşazisa „hulă blândă" a lui Philip. Tweed începu să vorbească, pentru a nu se mai gândi la calvarul care Îl aştepta: - Brazii e un om ciudat. Bănuiesc că suntem toţi un amestec ciudat, dar el a schimbat mersul lumii, iar numele lui nu va apărea în nici o carte de istorie. Sunt sigur că ştie asta.
- Atunci de ce a făcut-o? vru să ştie Paula.
- Nu pentru gloria personală, asta e sigur.
- Totuşi, se pare că îi place să fie în termeni amicali cu ocupanţii din Downing Street, de la Casa Albă, de la palatul Elysee şi cu mulţi alţii.
- Eu cred că îşi folosea puternica personalitate doar pentru a înţelege ce fel de oameni conduc lumea... şi a fost îngrozit de lipsa de abilitate pe care a găsit-o în cercurile înalte.
- Dar e un om fără milă, insistă ea.
- Eu aş spune că, dacă te apuci să schimbi echilibrul puterii mondiale trebuie să fii neîndurător. Brazii e o combinaţie unică între un om de stat şi un ticălos. Aspectul neobişnuit al caracterului său este acela că, probabil, este complet lipsit de vanitate. Şi, spre deosebire de majoritatea oamenilor de sus, el are o concepţie globală. - Am impresia că nu-i plac comunicaţiile moderne.
- Eu sunt sigur că nu-i plac. De altfel, nici mie nu-mi plac. Calea spre o explozie cu adevărat catastrofală este să
aşezăm fiecare om de pe planetă unul peste altul. Oamenii stau în faţa televizoarelor, crezând că urmăresc
ştirile. Tot ceea ce urmăresc ei sunt imagini senzaţionale, pline de orori, deseori despre ceva care nu are nici un
efect asupra felului în care se mişcă lumea. Ştirile importante sunt ignorate dacă nu produc imagini sinistre.
Aşa-zisele ştiri de la televizor sunt de fapt divertisment... dacă acesta e cuvântul corect pentru ororile care ni se
prezintă.
- Şi nu ne plac telefoanele mobile. Cel puţin, mie nu-mi plac, zise Paula.
- Poartă unul cu tine şi nu vei avea timp nici să gândeşti. Să ştii că poţi fi contactat de oricine, chiar când ai ieşit la o plimbare e foarte deranjant. Brazii avea dreptate despre savanţi... nu se gândesc niciodată la posibilele consecinţe ale lucrurilor pe care le inventează.
Se întoarseră amândoi, auzind pe cineva alergând în spatele lor. Era Marler.
- Am dat peste o frumuseţe. Preţul e cam piperat pentru închiriere, dar o să ne ducă repede acolo. - Aştept cu nerăbdare, spuse Tweed ironic.
Paula se uită îngrijorată la Tweed când ajunseră la locul unde vasul ales era ancorat. Era pregătită o schelă de acces la navă cu balustrade. Vasul era un iaht de croazieră de mare putere, cu o punte înaltă şi împrejmuită. Philip era deja pe vas, la pupitrul de comandă. Newman desfăcea o parâmă de pe un bolard1, aşteptând să se ridice ancora şi să plece.
- Dramamina a început să-şi facă efectul? şopti Paula.
- Da.
- Avem şi o cabină cu un aspect foarte luxos. Cred că o să stai confortabil acolo.
- Ei bine, eu sub punte nu cobor. În primul rând, e mai aproape de apă. În al doilea rând, vreau să văd ce se întâmplă. Mă duc pe puntea de comandă.
- Dacă aşa vrei, replică Paula, suspicioasă.
- Aşa vreau!
Tweed urcă schela de bord cu un pas ferm. Nu se ţinu de balustradă, deşi schela se legăna în ritmul hulei. Newman o strigă pe Paula şi îi întinse un binoclu puternic pe care Îl scosese din sacul lui.
- Unul pentru tine, unul pentru Tweed.
Philip pornise motoarele. Trase un geam, îşi scoase capul afară şi strigă: - Toată lumea la bord! Daţi-i zor acolo, jos!
- E în elementul lui, comentă Paula, ajungându-l din urmă pe Tweed. Marler şi Newman desfăcură parâmele de la provă şi de la pupă, urcară repede schela şi o traseră la bord. Tweed ajunse pe puntea de comandă când Philip începu să manevreze iahtul pe canalul principal. Tweed se uită surprins în jurul lui, analizând mărimea punţii, sistemul de control, harta marină pe care le-o dăduse cel care le închiriase vasul.
- Seamănă cu panoul de comandă al unui Boeing 747, îi spuse încet Paulei. - Nu-ţi face griji. N-o să înceapă să zboare.
Sub puntea principală, Marler şi Newman strângeau parâmele. Trecură pe lângă Brownsea Island, o insulă joasă şi masivă, ascunsă de copaci, care semăna mai degrabă cu insula Diavolului decât cu o staţiune de odihnă şi agrement. Ajunseră apoi aproape de ieşirea din canal. Tweed apucă strâns o balustradă, bănuind ce va urma când vor naviga pe mare.
Iahtul trecu doar la câteva noduri de feribotul nefolositor. Paula văzu locul unde coca fusese lovită de un vas mare şi unde rămăsese o urmă adâncă la care lucrau muncitorii. Ieşiră în larg, hula crescu în intensitate, şi Philip dădu drumul motoarelor care vuiră îndelung în lupta cu valurile gigantice. Îşi desprinse o mână de pe cârmă preţ de câteva secunde şi arătă spre ţărm.
- Acolo e Studland Bay.
- Ştiu, spuse Tweed, care studia harta. Vara, pe plaja de la Shell Bay, nu se mai vede nisipul, doar corpuri aproape goale, întinse umăr lângă umăr. Sardele la soare. Şi uitaţi-vă la ea acum.
O fâşie de plajă nisipoasă, pustie, străjuită în spate de o movilă acoperită cu arbuşti jalnici, cenuşii, bătuţi de vânt. Un singur cuvânt cuprindea în el toată întinderea acestei coaste. Dezolare.
- Urmează bătrânele Harry Rocks, strigă Philip. Mergem bine. Grupurile ciudate de stânci calcaroase, izolate şi mari, se proiectau în mare ca nişte fiinţe preistorice. În spatele lor, ca un val, un val mult mai mare decât cele pe care urca şi cobora vasul lor, se ridicau dealurile din Purbeck. Aproape lipsite de copaci, aveau o înfăţişare sumbră şi nicăieri nu se vedea nici o urmă că cineva ar fi locuit acolo.
- Pe-acolo, pe dealurile acelea, ne-am plimbat cu maşina, eu şi cu Eve, îşi aminti Philip. Ce pierdere inutilă de
timp.
Paula observă că tonul lui nu e deloc nostalgic. Relatase totul ca pe un fapt divers. Destul de departe de coastă,
putură să admire grupurile de calcar în timp ce treceau prin dreptul lor. Trecură mai departe, lăsând în depărtare Swanage, cu golful său lung. Din câteva coşuri se ridicau mohorâte fire de fum, desfăcute de vânt de îndată ce apăreau pe cer. Paula privea pe geamul pe care Philip Îl închisese.
Marler şi Newman se adăposteau la tribord. Puntea de la babord fusese acoperită cu spumă şi apă de mare. Philip arătă spre un promontoriu.
- Acela e Durlston Head. O să ajungem acolo. După ce trecem de el, mai avem doar St Alban's Head. Şi am
ajuns.
Când se uitase la tribord, Paula văzuse că Marler avea puşca Armalite atârnată pe umăr, lângă sacul cu muniţie. Începu să se încordeze. Privindu-l pe Tweed, văzu că expresia lui nu trăda nici un semn de nervozitate.
- Brazii, spuse el, trebuie să plătească pentru oamenii care au murit... pentru Ben, barmanul de la Ursul Negru, pentru Partridge, un spectator inocent, luat din greşeală drept Marchat, la Devastoke Cottage, pentru Rico Sava, traficantul de arme din Geneva, pentru generalul Sterndale şi pentru fiul acestuia. Ca să nu mai vorbesc despre bancherii pe care i-a ucis. Eve Warner i-a fost complice de bunăvoie. Ea a închis ochii la ceea ce se întâmpla. Şi pentru Karin, şi Anton Marchat. Da, Brazii trebuie să-şi plătească datoriile.

EPILOG
îndreptându-se spre Corfe, Brazii fuse ţinut în loc de lucrările de pe şosea. Niciodată nu mai condusese pe o porţiune de şosea cu atâtea semafoare care să controleze traficul pe o singură bandă. Şi de fiecare dată când ajungea în dreptul unuia, acesta era deja roşu.
Eve, într-o dispoziţie cât se poate de proastă, pentru că fusese mutată în spate, bombănea încontinuu, ceea ce nu-l ajuta deloc pe Brazii să-şi înfrâneze nervii. Cel mai mult o deranja faptul că Igor stătea pe locul din faţă, lângă stăpânul său.
- Nu înţeleg de ce eu trebuie să fiu vârâtă în spate, numai pentru a i se da unui câine cel mai bun loc, protestă ea. - Lui Igor îi place să vadă ce urmează, să privească peisajul, replică Brazii, aşteptând să se facă verde.
- La naiba cu ce vede el, bombăni ea.
- Tu nu te uiţi niciodată pe geam, îi aminti el. Ştiu ce te roade... n-ai ce să bei.
- Mi-ar prinde bine o votcă, recunoscu ea. Ar trebui să avem şi noi o sticlă în maşină.
- Atunci, am fi opriţi de un tânăr poliţist destoinic, care ar vedea sticla şi am pierde o groază de timp, cât ar trebui să suflu în fiolă.
- Tu nu bei la volan, continuă ea să-l cicălească.
- Da, dar asta nu se ştie până nu mă testează.
- Eu n-am văzut nici un poliţist în Purbeck. Se aplecă în faţă, ca pentru a sublinia ceea ce spune. Şi m-am plimbat pe toate dealurile alea ude, cu maşina lui Philip Cardon.
- Te-ai simţit bine cu el? întrebă Brazii.
- Aşa şi-aşa. Un bărbat în plus. Ţine ochii deschişi, zise ea dintr-o dată. S-a făcut verde.
Brazii se întrebă cum reuşise ea să-i farmece pe toţi bancherii la care o trimisese. Norii ameninţători de furtună trecuseră, fără să cadă din ei o singură picătură de ploaie. Soarele strălucea din nou. Brazii se gândea că Purbeckul avea o frumuseţe plăcută, specifică regiunilor rurale ale Angliei. Fusese foarte inspirat să cumpere Grenville Grange. Ajunse la un alt semafor care se făcu galben, apoi roşu. Brazii puse frână.
- Ai fi putut să treci pe galben dacă ai fi apăsat pe acceleraţie, declamă Eve. De ce nu mă laşi pe mine la volan? Aşa s-ar putea să ajungem şi noi la destinaţie.
- Prefer să ajung acolo viu, spuse el, pe un ton tăios.
- O să-ţi demonstrez că sunt un şofer al naibii de bun, replică ea, lăsându-se din nou în faţă. - Bravo ţie.
Ea aprinse o altă ţigară, lăsând chiştocul celeilalte să fumege în scrumieră. Brazii se întoarse şi îi spuse să-l stingă. Îl strivi, nervoasă, cu un capac de ruj pe care Îl scoase din poşeta de umăr. În graba ei, aproape că scoase şi tubul de Mace.
Se lăsă pe spate continuând să fumeze şi scutură scrumul pe marginea scrumierei, aşa încât să cadă pe podeaua curată când se suise ea în maşină. „Poate să strângă altcineva", îşi zise ea. Se făcu verde.

- Să nu-l scapi şi pe ăsta, rosti ea printre dinţi.

Brazii aşteptă să treacă de locul unde se lucra şi opri maşina. Se întoarse şi se uită la ea, spunându-i pe un ton
rece:
- Dacă nu taci din gură, va trebui să consider încheiat contractul tău. - N-ai decât. Să vedem dacă-mi pasă.
Brazii porni din nou la drum, ajunse la intrarea în Corfe, trecu prin vechiul sat şi coti, începând să urce pe dealul abrupt care ducea spre Kingston. Pe şosea, nu reuşi să evite o baltă. Apa se răspândi peste tot, acoperi parbrizul pentru scurt timp şi se scurse pe geamul din dreptul lui Eve. Brazii se uită în oglinda retrovizoare. Eve rânjea răutăcioasă.
- Condu pe mijlocul drumului şi vei fi în stare să eviţi ca aşa ceva să se întâmple, spuse ea, mimând un ton plictisit.
- Când am în faţă o curbă oarbă, de unde poate apărea un alt vehicul în viteză?
- Nu e prea mult trafic pe drumul ăsta. Mi-aduc aminte; când am fost pe aici cu Philip. El, cel puţin, a ocolit toate băltoacele, Îl întărâtă ea.
- Bravo lui.
În limuzină se lăsă o tăcere apăsătoare, în timp ce îşi continuară drumul prin Kingston, apoi, mai târziu, ajunseră aproape de drumul care ducea spre Grenville Grange. Chiar şi în lumina strălucitoare a soarelui, vechiul conac avea o înfăţişare respingătoare. Apropiindu-se, Eve se aplecă în faţă.
- Nu văd nici o lumină. Toate obloanele sunt închise. Am avut impresia c-ai spus că ai aranjat ca servitorii să pregătească totul pentru venirea noastră.
- Poate că au înţeles greşit data.
- În cazul ăsta, hai să luăm cina la hotelul Priory, din Wareham. Tonul îi devenise brusc plăcut, rugător. Mâncarea e foarte bună, chiar foarte bună.
- Şi bănuiesc că nici barul nu e rău.
- Ştii că au un bar bun. Mi-ai spus că ai luat cina acolo de câteva ori. Hai să întoarcem şi să mergem direct la Priory.
- Vedem cum stă treaba pe aici mai întâi.
- Sunt sigură că nu e nimeni acasă.
- O să aflăm imediat, nu-i aşa?
Iahtul lăsase St Alban's Head în urmă, era în larg, la câteva mile de coastă, când Philip recunoscu o creastă abruptă - era Lyman's Tout. Prin binoclul lui puternic Tweed văzu ceva ce Philip, concentrat asupra conducerii vasului, n-avea cum să vadă.
Cocoţat în vârful pantei care se rostogolea până la buza prăpastiei chiar din dreptul lui, ca un turn de pază, se ridica Grenville Grange. Paula cerceta şi ea conacul prin binoclu. Lăsă binoclul jos şi întoarse capul ca Tweed. - Ciudat, nu se vede nici o lumină. Locul pare închis pe timp de iarnă.
- E cam devreme ca să aprindă lumina, cugetă Tweed cu voce tare.
- După câte văd eu, e genul de loc unde luminile trebuie ţinute aprinse tot timpul. Chiar şi obloanele par închise.
- Aşteaptă până ajungem mai aproape.
Philip trebui să-şi pună în valoare toată îndemânarea ca să controleze iahtul. Un curent puternic se formase perpendicular pe direcţia pe care voia el s-o apuce, spre stânci. Crezuse c-o să poată duce iahtul spre vechiul debarcader, pe care Îl văzuse acolo, dar puterea curentului Îl deranja. În cazul în care debarcaderul nu era protejat de un cap, undeva în apropiere, era cam complicat să ducă vasul lângă debarcader, ca să poată debarca. Ca un bun căpitan, îşi păstră neliniştile pentru el. Apăru Newman cu binoclul în mâini.
- Am localizat debarcaderul unde vrei tu să ajungi. Din fericire, e protejat în partea de vest de o stâncă imensă. Marea pare destul de rezonabilă acolo.
- O să reuşim, spuse Philip şi se concentră pe navigaţie.
- Au apărut luminile unei maşini, o limuzină, spuse Paula, uitându-se din nou prin binoclu. Vine de după casă foarte încet. Nu văd încă cine conduce... şi dacă mai e cineva înăuntru. Putem să mărim puţin viteza? Sau n-ar trebui să fac propuneri de genul ăsta?

- Doamna va beneficia de mai multă viteză, o asigură Philip. Nu prea multă, doar un pic. Aşa...
- Nici măcar n-au deschis porţile, explodă Eve când ajunseră la intrarea în Grenville Grange.
Brazii nu răspunse. Scoase o cartelă, se aplecă în afară, până la o cutie prinsă pe un stâlp, introduse cartela, apoi o scoase afară. Porţile dirijate electronic începură să se deschidă încet.
- Asta înseamnă că servitorii ăia blestemaţi nu sunt aici, răbufni ea.
- Nu neapărat. Poate au închis porţile după ce au intrat, ca măsură de securitate. Obloanele din faţă sunt întotdeauna închise, dacă mai ţii minte.
- Parcă e o morgă.
- O să aruncăm o privire şi în spate. Poate că pregătesc masa... - Atunci de ce nu sunt paznici?
- A, simplu. Am lăsat toţi paznicii răspândiţi prin Europa. Va trebui să angajez alţii.
În timp ce îi răspundea, Brazii conducea încet spre conac. Ajungând în locul unde drumul se bifurca, o luă în stânga şi ocoli casa. Apăru marea şi maşina fu lovită de o rafală de vânt. Aplecându-se peste volan, Brazii continuă să conducă până la capătul drumului, până unde începea panta care se termina pe marginea falezei. Aici, din cauza terenului arid, presărat cu pietre, suprafaţa de rulare era dură. Opri limuzina.
- De ce dracu' am venit până aici? întrebă Eve.
- Vezi iahtul acela mare, de croazieră, de pe mare? Vine încoace... şi jos e un debarcader vechi de unde, pe o potecă, se poate ajunge pe partea cealaltă a Lyman's Tout-ului. Trebuie să aflăm cine e la bord. Se aplecă jos, apucă un binoclu şi i-l dădu lui Eve peste umăr. Ia binoclul, du-te la marginea falezei, ca să fii mai aproape, şi vezi dacă recunoşti pe cineva.
- Dar ăsta nu e un binoclu de mare putere.
- Te descurci şi cu ăsta. L-am pierdut pe celălalt, minţi el.
- Of, bine. Am impresia că trebuie să muncesc ca să primesc cina aceea de la Priory. Nu e nimeni în casă...
Brazii o privi cum se îndepărtează, din limuzina oprită chiar în vârful pantei, înfăşurată în trenciul pe care i-l
ridica vântul ca într-o mantie. Două cuvinte de pe caseta pe care i-o pusese Gustav îi răsunau în minte. Eve l-ar
fi vândut lui Newman pentru o sută de mii. Şi nu crezuse nici o clipă că Gustav se hotărâse de unul singur să-l
omoare pe Tweed. Cineva îi băgase ideea asta în cap... şi o legase, probabil, de un ordin fictiv al lui. Ştia cine era
acel cineva.
Eve ajunse la marginea falezei, se uită în jos şi se dădu, tremurând, înapoi cu câţiva paşi. Puse binoclul la ochi. Nu putu distinge cine e la bordul iahtului care se apropia.
- Nebunu' naibii, murmură ea. I-am spus eu că ăsta nu e bun. Acum trebuie să aştept până se apropie chestia
aceea.
Rămas în maşină, Brazii deschise un compartiment, scoase mănuşa neagră şi şi-o puse pe mâna dreaptă. Igor începu să se agite. Brazii îşi întinse arătătorul spre Eve.
Se aplecă într-o parte şi deschise portiera din dreptul locului pasagerului. Igor sări afară şi o luă la fugă spre Eve
care stătea cu spatele la el. Brazii îşi puse mâinile în piept, urmări scena şi aşteptă cu o expresie imobilă pe
figură.
Spre deosebire de data trecută, când Îl împinsese pe José în prăpastie, Igor nu mai alerga pe zăpada care acoperea sunetul labelor lui. Aici, terenul era dur şi labele lui se auzeau clar, apropiindu-se cu repeziciune.
Eve, cu auzul său ascuţit, realiză ce se întâmplă. În ultimul moment aruncă binoclul şi se lăsă pe burtă la pământ, proptindu-se în mâinile înmănuşate. Capul îi atârna peste abis.
Igor era deja în aer, pregătindu-se să o izbească în spate, înainte ca să se lase la pământ. Acum însă nu mai era nimic care să-i oprească saltul şi continuă să zboare în aer, până jos, pe stânci.
Eve se ridică, cu figura strâmbă şi urâtă. Îşi adună toate forţele înainte să se întoarcă şi făcu drumul până la maşină dreaptă şi calmă. Cu o mână îşi deschise poşeta de umăr, în timp ce studia poziţia limuzinei cocoţată chiar în locul unde panta începea să coboare.
Brazii se întinse ca să deschidă portiera pe unde coborâse Igor, îndată ce Eve fu lângă el, începu să vorbească: - Treci în maşină. Ăsta e ultimul câine cu care vreau să am de-a face.
- Ticălosule!

Faţa i se schimonosi de furie când rosti aceste cuvinte, puse tubul cu gaz în faţa lui Brazii şi apăsă pe buton. Gazul Mace Îl învălui pe Brazii. Acesta scoase un strigăt sugrumat, îşi puse mâinile la ochi, cuprins de o durere agonizantă şi fără să mai vadă nimic.
Eve trânti portiera din dreptul ei, ocoli maşina în fugă, deschise portiera de la şofer, se întinse până la cutia de
viteze automată şi mută maneta de pe poziţia „parcat" pe cea de „conducere", eliberă frâna şi închise portiera,
trântind-o. Băgă înapoi tubul de gaz în poşetă, se aplecă şi împinse limuzina cu amândouă mâinile şi cu toată
puterea de care era în stare. Maşina începu s-o ia la vale. Faţa i se lăţi într-un rânjet sadic. Înăuntru, Brazii
pipăia în aer cu una din mâini, încercând să găsească mânerul de la uşă, dar nu reuşea. Eve simţi că pleacă şi ea
după maşină.
Se uită în jos şi văzu cu groază că vântul îi împinsese trenciul în maşină şi, când închisese uşa, Îl prinsese înăuntru. Limuzina începu să prindă viteză şi Eve îşi pierdu echilibrul. Căzu pe un umăr şi se simţi târâtă pe lângă limuzină. Disperată, întinse mâna stângă, apucă trenciul chiar în locul unde era prins la uşă, încercând să-l rupă cu mâna liberă, darpânza era puternică, rămase fixată în uşă.
Corpul ei, târât pe terenul dur, era parţial protejat de îmbrăcăminte, dar poşeta de umăr se prinsese sub ea şi tubul de gaz o împungea între coaste. Limuzina avea acum o viteză apreciabilă, ea se uită înainte şi văzu marginea falezei apropiindu-se.
Roţile din faţă trecură peste buza prăpastiei şi, în acel moment, maşina lovi ceva. O piatră mare şi lungă, ca o bârnă, se blocase în mijlocul saşiului şi acţiona ca un punct de sprijin, oprind limuzina. Eve atârna de la mijloc peste buza prăpastiei. Maşina începu să se balanseze peste pivotul de piatră. Eve se holba în jos, la cei peste nouăzeci de metri cât avea prăpastia, la stâncile imense ca nişte colţi de la baza falezei. Un val uriaş se sparse de ţărm, acoperind pentru o clipă stâncile. Vântul îi aruncă stropi fini de apă sărată în faţă.
- Ce se întâmplă pe faleză? întrebă Philip. Se vede, vag, o maşină atârnând la margine.
- Cred că s-ar putea să fie maşina lui Brazii, replică Tweed, atent.
- Dar nu vezi... Începu Paula.
Nu mai zise nimic, oprită de un ghiont pe care i-l dădu Tweed în coaste. El dădu din cap şi-i făcu semn spre Philip, care stătea cu spatele.
Prin binocluri, ei văzuseră totul. Tweed reuşise să citească groaza de pe faţa lui Eve, în timp ce aceasta privea în eternitate.
Iahtul era încă destul de departe de faleză, iar Philip se lupta cu curentul, concentrându-şi întreaga atenţie asupra vasului.
Tweed, Paula, Newman şi Marler, toţi pe puntea de la tribord, continuau să privească prin binocluri scena de groază care se derula sus, la marginea falezei.
Limuzina continua să se balanseze încet. Roţile din faţă se ridicau în aer, în timp ce Eve, agăţată cu mâna stângă de pânza trenciului, spera că va reuşi s-o rupă, lăsându-se cu toată greutatea corpului ridicat odată cu limuzina. De sus, de unde era agăţată, se uită în jos, la marginea falezei de sub ea, şi ştiu că, dacă reuşeşte să se elibereze, are şanse să aterizeze pe o terra firma. Apoi roţile din faţă începură să coboare şi se trezi din nou cu jumătate de corp atârnând peste margine.
În interiorul maşinii, Brazii reuşise să diminueze efectul gazului Mace din ochiul stâng, astfel încât să vadă, ca prin ceaţă, marea, şi să realizeze că maşina atârna jumătate peste marginea falezei. Cu mâna înţepenită ca o gheară găsi mânerul, şi-o încleştă pe el şi încercă să deschidă uşa, darpânza prinsă cu uşa o bloca. Abia îşi mai dădea seama ce face, în timp ce maşina îşi continua balansul diabolic.
Eve simţi în tot corpul o smucitură. Îşi dădu seama că ceva se întâmplase. Ceva hotărâtor. Limuzina aluneca,
scăpând din pivotul de piatră care o ţinuse atât de mult. Maşina se înclină brusc şi gândurile ei se goliră.
Maşina continua să alunece spre marginea falezei şi se opri când roţile din spate întâlniră pivotul de piatră. Cu
mai mult de jumătate din maşină balansându-se în gol, roţile din spate fură ridicate în aer. Eve văzu, într-o
fracţiune de secundă, prăpastia şi marea care se grăbeau s-o întâmpine. Îşi pierdu cunoştinţa.
Maşina, cu cel de-al doilea pasager al ei agăţat de uşă, plonja în gol, prinzând viteză şi distingându-se clar pe
fundalul peretelui negru al prăpastiei. Se opri în cel mai mare colţ de stâncă, chiar în momentul în care un val
uriaş se sparse de ea, aruncând apă în sus, până la mijlocul falezei. Când valul se retrase, maşina dispăruse. Fluxul se retrăgea, marea sălbatică îşi revendicase încă o porţie din prada sa.
- Philip, du-ne înapoi în portul Poole, spuse Tweed, după ce îşi luase binoclul de la ochi. - Maşina s-a prăbuşit, nu-i aşa? întrebă Philip.
- Da, s-a prăbuşit.
- Cine era înăuntru? Ce s-a întâmplat?
- Brazii era înăuntru, spuse Tweed repede. Cred că l-au lăsat frânele exact când nu trebuia, aşa cum se întâmplă
de atâtea ori. Paula, vino cu mine. Să schimbăm câteva cuvinte cu Marler şi cu Newman... Coborî în fugă
treptele pe care se ajungea pe punte, ţinându-se de balustradă de data aceasta. Vasul începuse să salte pe valuri
când Philip îi schimbă cursul, iar vântul bătea înverşunat, ca o banshee1. Când se strânseră toţi în luxoasa
cabină, Tweed spuse: Aţi văzut cu toţii ce s-a întâmplat. Philip, care nu a avut binoclu, nu a văzut decât maşina.
I-am spus că înăuntru era Brazii. După ce ajungem la ţărm, o să-i spun că şi Eve era în maşină, lângă Brazii. Ştiu
că nu mai simte nimic pentru Eve, dar cred că l-ar supăra versiunea adevărată. Aşa că toată lumea merge pe
povestea asta. Înţeles?
Îi spuseră toţi că au înţeles. Tweed le propuse să rămână în spaţioasa cabină până acostau. Paula zise că i se pare o idee bună, dar că ea se duce înapoi, să-i ţină de urât lui Philip. După ce Paula plecă, Tweed deschise radioul pe postul de ştiri al BBC-ului, World Service.
- S-a anunţat de curând, spuse crainicul, că generalul Marov a fost invitat la un summit al marilor puteri care va avea loc la Viena. Preşedintele Statelor Unite a fost de acord să participe, la fel şi prim-ministrul nostru, cancelarul Germaniei şi preşedintele Franţei. Se înţelege că preşedintele suferind al Rusiei l-a învestit pe generalul Marov cu puteri plenipotenţiare, pentru aceste negocieri. Aici se încheie buletinul de ştiri.
Tweed închise radioul. Zâmbi trist.
- Pe scurt, asta înseamnă, în primul rând, că Marov a reabilitat Rusia, ca una dintre marile puteri ale lumii. În al
doilea rând, Marov este omul care controlează noua şi bine izolata Rusie. S-ar putea să fim foarte ocupaţi în
viitor.
- Ce s-a întâmplat cu Archie? Îl întrebă Tweed pe Marler, când intrară în portul Poole şi mai aveau puţin până la debarcare.
- A, Archie, rosti Marler tărăgănat. După ce a văzut sfârşitul Nălucii, a dispărut, aşa cum face el întotdeauna. O să ia el legătura cu mine, mai devreme sau mai târziu.
- Iar Keith Kent o să-mi trimită o mare notă de plată, reflectă Tweed.
- Kent mi-a telefonat la Elite, spuse Newman. I-am spus că nu mai are ce să facă. A promis c-o să-ţi trimită un raport complet. Ai simţit izbitura aceea? Am acostat...
Aşteptară la maşini până ce Philip termină cu formalităţile de înapoiere a iahtului. Paula Îl trase deoparte în timp ce ceilalţi urcau în maşini.
- Philip, sper că n-ai de gând să te întorci singur în casa aceea mare a ta, nu-i aşa? - De ce nu? Îi zâmbi cald. Aceea e casa mea.

SFARSIT