Sfirsitul unei domnii singeroase (26)

Horia Sima

Intâlnirea cu Generalul Antonescu

In mijlocul acestor framântari, în dimineata de 27 Iunie îmi comunica Doctorul Alexandru Popovici ca gen Antonescu vrea sa ma vada si numaidecât, chiar în cursul acelei zile. Am ezitat la început sa accept întâlnirea, stiind ca relatiile lui cu Palatul erau încordate dupa eliminarea lui din armata. Imi luasem obligatia sa fiu leal Regelui si o întâlnire cu el ar fi azvârlit suspiciunea asupra mea. Dar considerând situatia grava a acestei întâlniri, gândindu-ma ca generalul ar putea fi de folos în eventualitatea ca evreo-comunistii vor trece la un salt organizat al Statului, cu sprijinul extern al Rusiei. I-am trimis vorba Generalului prin Dr. Popovici ca eu nu ma pot duce la locuinta lui si sa binevoiasca sa accepte casa Doctorului, de pe Strada Mântuleasa Nr.38. Am fixat ora întrevederii chiar în dupa amiaza acelei zile si Dr. Popovici s-a întors de la General cu raspunsul ca primeste propunerea mea.
Nu stiu cum s-a întâmplat ca am întârziat chiar atunci vreo zece minute. Când am intrat în salon, Generalul Antonescu sedea pe un scaun vadit nervos si nemultumit, plimbându-si palaria în mâini. Fara uniforma,un general nu se sim te în largul lui. Mi-am cerut iertare si am intrat apoi în discutie.
Venise, cum banuiam, pentru chestiunea Basarabiei si pentru ceea ce va urma dupa aceea. Era furios pe Rege si pe camarila lui.
– Uite ce scrisoare i-am trimis Regelui
Am citit scrisoarea, o copie batuta la masina, si i-am raspuns:
– Scrisoarea e foarte tare si poate avea consecinte. Cunoasteti caracterul Regelui. Eu în locul D-voastra as fi întrebuintat un ton mai moderat.
– Domnule Sima, mi-a raspuns Generalul mânios, cum puteam sa las acest mo- ment fara sa protestez cu cea mai mare vehementa. Raspunderile trebuie stabi - lite. Pierderea a doua provincii nu este o bagatela. Trebuie sa ramâna în istorie ca Generalul Antonescu n-a stat cu bratele încrucisate.
Ma pusese în încurcatura.
– Domnule General, i-am raspuns, eu nu ma refer la continutul scrisorii, la pro- testul în sine, care e la înaltimea tragediei ce-o traim dar, ca om politic, ma gân- desc cum sa îndreptam situatia. Ce folos are tara ca mâine, ca urmare a tonului întrebuintat în scrisoare, veti fi ridicat si imobilizat? Cum puteti contribui la schimbarea regimului si înlocuirea lui cu un regim sanatos, daca nu sunteti liber? Mi-am exprimat doar îngrijorarea mea.
– Bine, Domnule Sima, am înteles ca nu ajunge sa protestam, ci sa actionam pt. rasturnarea acestui regim nefast. Cum vezi D-ta aceasta colaborare?
– Domnule General, mai întâi va recomand prudenta în toate actele d-voastra si sa nu provocati inutil mânia Regelui. In al doilea rând, nu trebuie sa vorbim cu nimeni de aceasta întâlnire, caci suntem în pericol amândoi daca se aude. Stiti ca eu sunt în relatii speciale cu Palatul.
– Bine, dar ce puteti face ca sa împiedicam destramarea totala a tarii? D-voastra, legionarii, ce aveti de gând? Cum vedeti posibilitatea unei actiuni?
– M-am gândit asa,domnule General,eu voi actiona pe plan politic, iar d-voastra pe plan militar.La un moment dat cele doua linii ar putea sa se întâlneasca, deter minând schimbarea politica dorita. In eventualitatea unui moment decisiv, va recomand sa recurgeti la serviciile Generalului Coroama, comandantul diviziei de garda. E un om care simpatizeaza cu miscarea.
Generalul n-a mai întrebat nimic, dar am observat de pe figura lui ca si-a notat cu satisfactie numele.
Conversatia a durat putin, caci nici eu si nici el nu vroiam sa o prelungim peste masura, pentru a nu fi descoperiti.
Si totusi s-a aflat de întâlnire. In anturajul Generalului se aflau oameni care erau iscoade de-ale Sigurantei. Am avut prilejul sa ma conving chiar a doua zi, când l-am vazut pe Moruzov. Mare mi-a fost mirarea când prima întrebare care mi-a azvârlit-o a fost daca m-am întâlnit cu Generalul Antonescu. Am negat cu violenta.
– Cum era sa vad pe un inamic al Regelui? De unde aveti aceasta informatie?
Nu stiu daca m-a crezut, dar n-a mai insistat. Mi-am dar seama de pericol si din acel moment m-am decis sa nu iau contacte cu nimeni din opozitia nea - greata de Rege, începând cu Maniu. Nici cu Generalul Antonescu nu mai vro - iam sa pastrez legatura. Intreg personalul politic al tarii era supravegheat de Moruzov si nu-i scapa nimic din intrigile sau combinatiile din acest mediu.
Cât priveste pe Generalul Antonescu, prevederile mele s-au adeverit. Putin timp dupa demisia mea din guvernul Gigurtu, a fost internat la Mânastirea Bistrita si scos din circulatie.
Riscul acestei întâlniri a fost rasplatita mai târziu. Atunci s-au pus bazele colaborarii dintre mine si General, iar dupa numirea lui ca Presedinte de Consi- liu, în 4 Septembrie 1940, a procedat asa cum i-am indicat eu. A numit în frun- tea Corpului II Armata, în raza caruia cadea si Capitala, pe Generalul Coroama, care a jucat apoi un rol decisiv în evenimentele care au premers renuntarii la tron a Regelui Carol.

Subsecretar de Stat în guvernul Tatarascu

Reactia Regelui Carol la pierderea celor doua provincii a trecut prin doua faze diametral opuse. In primele zile, Regele nu numai ca nu a opus nici o rezistenta, multumindu-se cu acel gest teatral din consiliul de Coroana, dar nu a luat nici acele masuri elementare, dictate de situatie,ca retragerea sa se execute în ordine, fara pierderi de oameni si material. N-a protestat si nu s-a opus când diviziile sovietice, calcând termenul de patru zile fixat în ultimatum, pentru evacuarea acelor doua provincii, au trecut Nistrul din prima zi, surprinzând trupele româ- ne din garnizoanele de pe frontiera, care habar n-aveau de ceea ce se întâmpla. Ordinul de retragere a sosit cu întârziere acestor trupe si continea dispozitia ca sa nu se opuna nici o rezistenta, chiar daca vor fi atacate. In modul acesta, Rusii au putut înainta în voie si fara riscul unei complicatii internationale pe toata întinderea Nistrului. Regele Carol II nu a schitat nici cel mai mic gest de aparare a Bucovinei de Nord, teritoriu care nu apartinuse niciodata Rusiei. In 1878, România a protestat în fata instantelor internationale contra rapirii celor trei judete din sudul Basarabiei. Combinatiile diplomatice ale marilor puteri în Congresul de la Berlin ne-au fost defavorabile, dar protestul a ramas si istoria l-a înregistrat.
Strania atitudine a Regelui a culminat cu apatia ce-a aratat-o în cazul ocuparii de Rusi a teritoriului Herta, regiune care facea parte integranta din Moldova propriu-zisa. Aici era vorba de o chestiune de principiu, caci daca se permitea Rusiei sa rapeasca acest teritoriu, cu acelasi drept, mâine, bucurându-se de ace- easi toleranta, ar fi putut ocupa si alte portiuni din Moldova, inclusiv toata tara.
Cum ne aflam aici în fata unei succesiuni de abandonari, fara a afla la baza lor o ratiune politica suficienta, trebuie sa ne întrebam care a fost cauza reala a pasivitatii permanente a Regelui în fata acestor evenimente de importanta capita la pentru existenta noastra ca Stat si Natiune. Regele, fie direct fie prin camarila lui, era în slujba conspiratiei comuniste si având aceasta orientare, întelegem flegma cu care a lasat sa se întâmple toate. Nu-l interesa tara, cum nu l-a intere- resat niciodata, ci doar sa biruie acea filosofie pe care o absolvisem în exilul sau si în alcovul Elenei Lupescu. Regele era bucuros de o penetratie comunista cât mai adânca, mergând pâna la Milcov si poate chiar mai departe, deoarece vedea în Moscova un aliat potential al sau, care l-ar fi salvat din situatia incomoda, in- terna si externa, în care se afla. Intr-adevar, de la Berlin, dupa victoria germana din Vest, nu putea astepta nimic bun, sau asa cel putin îsi închipuia el, iar în interior îl ameninta razbunarea Garzii de Fier, dupa crimele savârsite.
Destinderea cu legionarii nu-l linistea si ar fi preferat sa alunece de partea Sovietelor, pentru ca stia ca, în modul acesta, scapa definitiv atât de Hitler cât si de Garda de Fier. In sinea lui dorea fierbinte sa apara coloanele sovietice în fata Palatului Regal, pentru a fi sigur ca e la adapost de orice amenintare.
Dar Regele nu cunostea la acea data protocolul secret germano-sovietic, nu stia ca Stalin nu putea savârsi acest gest temerar, fara riscul de-a provoca un razboi cu Germania. Prestigiul lui Hitler era prea mare în acel moment, iar masi na de razboi germana s-a dovedit formidabila. Stalin a smuls din trupul tarii numai atâta cât îi permitea o exacta evaluare a situatiei. Hitler nu va interveni nici pentru Bucovina de Nord si nici pentru Herta în acel moment, dar va sari ca ars când coloanele sovietice vor trece Prutul. Aprovizionarea armatei germa- ne cu petrolul românesc era de interes vital pentru continuarea razboiului.
S-a afirmat ca Regele Carol a cedat cu o uluitoare usurinta atât în chestiunea Bucovinei de Nord cât si a teritoriului Herta, fiindca asa a fost sfatuit de guver - nul german. Faptul poate sa fie adevarat. Germanii nu vroiau complicatii cu Rusia în acel moment, dar acest motiv nu justifica atitudinea Regelui. El era Regele României si nu al Germaniei si ca atare aveau precadere interesele tarii. Un monarh constient nu ar fi ezitat nici o clipa sa protesteze contra includerii Bucovinei de Nord în ultimatum si chiar s-ar fi opus cu armele. In cazul Hertei, situatia era si mai grava, rezistenta armata fiind obligatorie.
Era vorba de un teritoriu care niciodata n-a apartinut unei puteri straine. Cu acelasi drept ar fi putut ocupa Rusii întreaga Românie. Orice presiune s-ar fi exercitat din partea Germaniei, aceasta nu putea anula dreptul la aparare al unei natii. Era întreaga existenta a ei în joc.Nici o concesie nu era permisa si posibila, indiferent ce interese avea Germania, când inamicul nu se multumea cu frontie- ra stabilita de el însusi, ci îsi înfigea coltii într-o alta provincie româneasca.
Când Regele Carol si-a dat seama ca dorinta lui de a-i vedea pe Rusi în România nu poate fi îndeplinita, ca acestia, dupa ce au anexat si Herta se opresc din înaintare, si-a schimbat si el atitudinea si din nou si-a cautat scaparea la Berlin.Cum rusii nu se aventurau mai departe, însemna ca sunt opriti prin pactu de neagresiune si ca soarta României va fi decisa tot de puterile Axei. In acel moment de panica, Regele a recurs iarasi la serviciile mele pentru a-si dovedi buna dispozitie de a colabora cu Puterile Axei si de a merita încrederea Berlinu- lui. M-a numit Subsecretar de Stat la Educatia Nationala în guvernul Tatarascu. Eram o persoana, credea el, agreata de Berlin si numirea mea va fi primita cu satisfactie de guvernul german. Nu am fost nici cel putin consultat. Am fost che mat la Palat, unde mi s-a comunicat ca Majestatea Sa Regele a binevoit sa-mi încredinteze acest post.
Am depus juramântul în 28 Iunie si imediat m-am prezentat la Minister pentru a lua în primire noua functiune.
Ministru al Educatiei Nationale era pe vremea aceea Petre Andrei. M-a primit cu un surâs ironic. Si-a dat seama ca numirea mea era o improvizatie de ultima ora a Palatului si ca multa vreme nu voi fi tolerat. Dupa conversatia cu el, m-am plimbat prin toate birourile, m-a prezentat directorilor de servicii si mi-a fixat atributiile, de care nu îmi mai amintesc exact la ce se refereau. Mi-a aratat biroul unde voi lucra si apoi si-a luat ramas bun de la mine. Eu nici gând nu aveam sa exercit aceasta functiune, sa fac ore de birou, sa primesc audiente si sa pun rezolutii pe cererile solicitantilor. Gândul meu era la Basarabia si la ceea ce se va întâmpla cu tara. Am dat foarte rar pe la Minister si atunci clientela mea era formata precumpanitor din legionari, care veneau sa ma consulte în proble- me politice. A lua în serios numirea de ministru, ar fi însemnat sa ma înmor - mântez în administrativ. Nu ma simteam deloc magulit de atentia Regelui când tara trecea prin aceste zguduiri teribile. Mi-am continuat actiunea politica în acelasi ritm intensiv,cu obiectivul de a salva granita de vest a României, care în curând va deveni obiect de litigiu între noi si Unguri. Intrarea mea în guvern a servit totusi la ceva: a avut un efect stabilizator în politica interna.

Asist la Consiliul de Ministri

A doua zi dupa numirea mea, am participat la un consiliu de ministri convocat de seful guvernului de atunci, Gheorghe Tatarascu. Odata cu mine intrasera în guvern si consilierii regali Constantin Argetoianu si Alexandru Vaida Voevod, încât au venit si acestia la consiliu.
Regele Carol nu avea intentia sa se separe atunci de Gheorghe Tatarascu, desi pozitia lui era grav zdruncinata prin pierderea celor doua provincii.
Tatarascu era ca o ceara moale în mâinile Regelui si se putea servi de el cum vroia. Noi, adica eu, Vaida si Argetoianu, eram un fel de proptele, puse de Rege ca sa sprijine subreda întocmire a guvernului.
Consiliului de Ministri s-a tinut în Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei. Sala de Consiliu nu era prea încapatoare si membrii guvernului stateau înghesu- iti la o masa de forma ovala. Pe Ghelmegeanu l-am salutat întâia oara în calitate de ministru si coleg si nu ca detinut politic. M-am asezat alaturi de alti subsecre- tari de Stat, fara sa intervin în dezbateri. In afara de Ghelmegeanu si superiorul meu, Petre Andrei, nu cunosteam pe nimeni.
Toti se uitau la mine cu curiozitate, ca la o fiinta picata din alta planeta, dar si cu teama. Dar pe masura ce ma priveau, li s-a risipit nelinistea, caci nu aveam figura imaginata de ei. Eu însumi ma simteam incomod în acest mediu strain de viata mea de pâna atunci, desi, de la eliberarea mea, câstigasem oarecare rutina în a trata cu oamenii politici, în numeroasele întrevederi si contacte ce le-am avut.
S-a ridicat Presedintele de Consiliu, Gheorghe Tatarascu si, dupa ce a salutat pe noii ministri,cu vocea lui de bariton, a facut o expunere a gravelor evenimen- te din ultimele zile: ultimatumul rusesc, Consiliul de Coroana ce s-a tinut, atitu- dinea Majestatii Sale Regelui, care s-a opus ultimatumul si a recomandat rezis - tenta. Intreg guvernul, în mod spontan, a aplaudat acest pasagiu.Apoi Tatarascu a evocat trecutul acestor provincii, apartenenta lor istorica la România, pamânt strabun de pe timpul lui Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare, noua nedreptate ce ni se face de Rusi prin rapirea acestor teritorii, dupa ce drepturile noastre asupra Basarabiei si Bucovinei au fost consfintite prin Sfatul Tarii de la Chisinau si Adunarea Nationala de la Cernauti. Pe masura ce vorbea, glasul a început sa-i tremure si ochii sa-i lacrimeze. Toti ne-am plecat capul înduiosati. Cred ca vibra tia lui de durere din acel moment a fost sincera si nu un gest afectat.
Au urmat dezbaterile care s-au rezumat la acest punct capital. Toti care au luat cuvântul, au afirmat ca în conditiile care se gasea România atunci, lipsita de orice sprijin extern, nu exista alta solutie decât retragerea. C-tin Argetoianu a declarat ca am pierdut aceste provincii, dar am salvat Statul si Armata, ceea ce este esential pentru dainuirea noastra ca natiune. Nimeni însa nu a tratat chesti- unea cauzelor mai îndepartate si mai apropiate ale acestor pierderi teritoriale.
Consiliul s-a încheiat fara sa se discute alta tema si fara sa se ia vreo decizie. La sfârsitul lui, a venit Vaida Voevod la mine si mi-a adresat câteva cuvinte amabile.
Atunci l-am cunoscut pe Tatarascu. Era un barbat înalt, bine legat si aratos. Avea o voce catifelata, placuta si convingatoare. Nu era un om rau. Dar nu era ceea ce se cheama un caracter. Toata cariera lui politica si-o datora flexibilitatii lui, zicând permanent "da" celor mai extravagante cereri ale Regelui. Era "prea supusul lui servitor", cum suna formula cu care se încheia orice raport sau orice scrisoare adresata de ministri Regelui.

O campanie memorabila

Zilele în care am fost ministru în cabinetul Tatarascu le-am folosit exclusiv pt. u contacte politice. Aveam acum un motiv puternic ca sa pornesc la o noua ofen- siva. Nimeni nu se mai interesa de partidul natiunii, care cazuse în uitare, privi- rile tuturor fiind concentrate spre ceea ce se va întâmpla mâine cu tara, ce se va alege dupa ciuntirea ei la rasarit.
Erau doua clauze care agitau opinia publica si masele largi ale poporului: teama de o invazie sovietica si îngrijorarea ca tara va trebui sa suporte noi pier - deri teritoriale.
Dupa Rusi, Ungurii si Bulgarii ridicau pretentii si Puterile Axei sprijineau revendicarile lor, caci numai satisfacute aceste State pe socoteala României, se declarau dispuse sa intre în sistemul lor de aliante.
Pentru mine si toti cei ce gândeam din perspectiva miscarii, situatia era clara. Trebuia întarite în modul cel mai grabnic legaturile cu Puterile Axei, pt. a putea face fata rapacitatii vecinilor, care ne-au prins cu hotarele descoperite.
Dar aceasta încadrare în noua ordine europeana nu o putea face decât un guvern care sa se bucure de încrederea Berlinului si a Romei. Trebuia sa apasam pe acceleratorul istoriei, pentru a o lua înaintea furtunii de la fruntarii;trebuia sa fortam poarta spre Berlin si Roma, dupa ce regimul a pierdut timpul cu o politi-ca daunatoare natiunii. Fiecare zi era pretioasa. Cu cât trecea timpul cu atâta pretul ce trebuia sa-l platim pentru încadrarea noastra în Axa va fi mai mare.
Abia la 1 Iulie 1940, guvernul Tatarascu a binevoit sa renunte la garantiile engleze, primite la 13 Aprilie 1939, dupa ce a descoperit ca nu folosesc la nimic altceva decât la provocarea Puterilor Axei.
In acele zile m-am angajat în lupta cu disperarea ultimului efort pentru a abate primejdiile care se îngramadeau deasupra României. Am alarmat pe legio- nari, pentru a fi gata sa raspunda în eventualitatea ca se va produce o revolta co- munista; am luat contact cu ofiteri, solicitându-i sa reziste în cazul unei primej- dii acute de bolsevizare a tarii; am adunat în graba pe sefii legionari din judetele cele mai amenintate,dându-le dispozitii ca, în regiunile industriale si petrolifere, sa întareasca vigilenta; am organizat unitati de auto-protectie în toate cartierele Bucurestilor.
Paralel cu aceasta actiune, care angaja miscarea si pe prietenii ei, am dus o alta campanie în sferele politice, militare si administrative ale tarii. Am cerut membrilor guvernului si responsabililor de aparatul Statului sa ia masuri de pro tectie interna, insistând asupra pericolului ce ne ameninta ca, în acest vacuum de aliante în care ne aflam, pâna la adeziunea noastra la puterile Axei, sa fim victima unei revolutii sprijinita din afara de Soviete. Am fost în pelerinaj pe la numeroase personalitati ale vietii politice si publice românesti: ministri si fosti ministri, profesori universitari, economisti, industriasi, ofiteri, demnitari ecle - ziasti, scriitori, simpatizanti si dusmani. Tuturor le-am vorbit cu pasiune pentru a trezi în ei o scânteie de interes pentru tara. Am repetat la fiecare întrevedere ca acei compromisi în vechea politica trebuie sa se dea la o parte, pentru a face loc unor oameni care pot trata în conditii demne cu Berlinul, fara a fi încarcati de propriul lor trecut. Cei legati de politica anterioara, nu au voie sa lege soarta tarii de propria lor persoana, ca, dupa atâta grave erori, ramânând ei la putere, dusmanii tarii vor fi si mai agresivi si pofta lor de jaf va creste, caci nu vor avea nici un respect de ei si nici o teama. Am avertizat ca conducatorii de azi ai Euro pei în nici un caz nu se vor sprijini pe ei, care au fost pâna acum instrumentele planului englez de încercuire a Germaniei. Tara noastra nu va avea de suferit numai din cauza celor zece ani de politica externa gresita, ci si din cauza acelora care, în momentul actual, nu se vor retrage de la posturile de comanda.
Cu oarecare exceptii, nu am întâlnit în patura conducatoare acele înalte sentimente nationale pe care le reclama dramaticele circumstante. In sufletele celor mai multi nu am descoperit decât teama salbatica sa nu-si piarda pozitiile, meschinele gânduri legate de propriile lor interese. Grija celor mai multi era ce se va întâmpla cu ei, nu cu tara. Toti se întrebau cum se vor strecura ei în lumea noua, în noua ordine, pastrându-si vechile privilegii.
Mi-am faurit atunci convingerea ca patura noastra conducatoare se gaseste într-o stare de descompunere atât de înaintata încât nu mai e capabila sa reacti- oneze, dând un exemplu eroic, cel putin în acele momente când însasi existenta României ca Stat liber si independent era în dezbaterea Europei.

Hermann von Ritgen

Contrar versiunilor prezentate de diversi istorici si pseudo-istorici, la eliberarea mea din arestul Sigurantei si apoi ascensiunea mea politica, Legatia germana de la Bucuresti n-a jucat nici un rol. Dimpotriva, când guvernul român a cerut ex- plicatii lui Fabricius asupra întoarcerii mele clandestine în România, acesta i-a comunicat ca guvernul german nu are nici o cunostinta de actiunea întreprinsa de mine nu are nici un amestec.
Fabricius nu spunea nimic neadevarat. Daca autoritatile germane de la Berlin ar fi aflat de planul nostru, ne-ar fi arestat.
Eu si ceilalti camarazi am putut parasi Germania numai sustragându-ne de sub vigilenta Gestapo-ului, care ne obliga sa ne prezentam saptamânal la Revier-ul respectiv pentru a semna într-o condicuta.
Nici Regele Carol si nici camarila lui n-au priceput sensul raspunsului lui Fabricius. Ministerul Germaniei la Bucuresti se dezinteresa de soarta mea, lasân du-le mâna libera sa ma lichideze, daca voiau. "Permanentele" Statului îsi ima - ginau însa ca eu am spatele acoperit la Berlin de forte infinit mai mari, pe care nici Fabricius nu le banuia sau nu le putea destainui.
Aceasta eroare de interpretare a politicii germane din partea Palatului, com- plicata cu criza externa în care se zbatea tara dupa prabusirea Frantei, a contri - buit puternic la eliberarea mea.

Legatia germana si-a schimbat atitudinea fata de mine mult mai târziu, abia dupa ce fusesem eliberat si intrasem în circuitul vietii politice; abia dupa ce am fost primit în audienta de Rege si fusesem numit Subsecretar de Stat în guvernul Tatarascu.
Abia atunci începuse sa se intereseze de persoana mea, dupa ce contactul cu mine nu mai reprezenta o primejdie de tulburare a relatiilor germano-române, fiind eu însumi un agreat al Regelui. Cu un ministru se poate vorbi, dar nu cu un infractor al Statului.
Fabricius si consilierii lui s-au gândit în acel moment ca eu le-as putea fi util pentru a câstiga mai mare influenta asupra Suveranului, pentru ca acesta sa ia deciziunile în sensul dorit de ei.
Eu n-am facut nici un pas pentru a lua legatura cu Legatia germana. Stiam ca Fabricius este ostil miscarii si înca de pe timpul când Capitanul era încarcerat si îsi astepta procesul. Legatura mi s-a oferit abia atunci, fiind Subsecretar de Stat, prin inginerul Constantin Greceanu, legionar. Acesta mi-a comunicat ca von Ritgen, consilier de legatie, vrea sa ma întâlneasca.
Fireste ca nu puteam refuza. Cu cât se largea cercul cunostintelor mele, cu atâta crestea si ascendentul meu politic. Locul de întâlnire a fost fixat chiar de el acasa. Sotia lui Greceanu era germana si casa ei era vizitata de multi membri ai Legatiei. Oaspetele frecvent era Neubacher.
Intâia mea întrevedere cu von Ritgen a avut loc în 30 Iunie 1940. Au urmat altele dupa aceea.
Greceanu locuia la sosea, într-o casa la etaj, spatioasa si aranjata cu gust. Când l-am vazut întâia oara pe von Ritgen, m-a izbit înaltimea lui neobisnuita, trecând mult peste media normala. Eu eram mititel pe lânga el. Dar figura lui atletica era compensata de manierele lui distinse, de vocea lui placuta si de inteli genta lui, mult superioara lui Fabricius si celorlalti functionari ai Legatiei. Numai la Neubacher am întâlnit o forta intelectuala ca a lui. Intelegea repede miezul unei probleme si aceasta era un mare avantaj, caci putea referi cu toate nuantele declaratiile mele lui Fabricius.
Venise cu o chestiune extrem de importanta si urgenta. Vroia sa-mi încredinteze un mesaj din partea guvernului german, pe care, la rândul meu, sa-l transmit Regelui. Mesajul acesta, prin natura lui delicata, nu putea fi comuni - cat pe canalele obisnuite ale diplomatiei si de aceea facea apel la mine, ca o per- soana de încredere, al carui atasament fata de Puterile Axei era în afara de orice discutie, si care, în acelasi timp, putea patrunde cu usurinta la Palat, fiind în bu- ne raporturi cu Regele. Se cerea cea mai mare discretie. Bine înteles ca legatia germana când m-a ales pe mine ca sa transmit acest mesaj, s-a gândit si la faptul ca reprezentam o forta politica în tara si,în modul acesta, la presiunea lor, se pu- tea adauga si presiunea Garzii de Fier.
Ce mi-a spus von Ritgen? Guvernul german este interesat ca România sa supravietuiasca zguduirilor prin care trece, pentru ca are nevoie de economia ei pentru continuarea razboiului. Germania este hotarâta sa ajute România pentru a ocroti de o eventuala invazie sovietica, dar nu o poate face din proprie initia - tiva, ci asteapta ca primul pas sa fie facut de la Bucuresti. Cea mai buna garantie ca fruntariile ei de rasarit sa nu fie calcate, ar fi prezenta unei misiuni militare germane în România. In momentul ce ar exista cât de putine trupe germane în România, s-ar taia apetitul Rusiei Sovietice de a invada tara noastra, stiind ca, în alta parte, chemarea acestei misiuni ar confirma buna credinta a guvernului român la schimbarea sistemului de aliante în care a trait pâna acum România, dorind sa-l substituie cu sistemului Puterilor Axei. E imperios necesar ca Regele Carol sa stie cât mai urgent acest lucru, pentru a lua aceasta hotarâre, care poate fi decisiva pentru însasi existenta Statului Român. Trebuie evitat sa se ajunga în România la o situatie ca în Polonia.
I-am raspuns lui von Ritgen ca declaratia lui este de o importanta capitala pentru viitorul poporului român si îmi asum raspunderea ca, în cel mai scurt timp, sa fie adusa la cunostinta Majestatii Sale Regelui.
L-am întrebat apoi cum vede guvernul Tatarascu si participarea mea în acest guvern. Mi-a raspuns ca formula actuala de guvernare nu i se pare cea mai po - trivita pentru a risipi neîncrederea Berlinului si a conduce România pe drumul unei colaborari leale cu Puterile Axei, ca ar trebui sa se formeze un nou guvern, liber de tarele* trecutului, în care miscarea legionara sa aiba o mai mare partici- pare.

O întrevedere dramatica cu Tatarascu

Plecând de la von Ritgen, am simtit toata povara destinului asupra mea. Detineam o informatie de primul rang si, în acelasi timp, un mesaj al guvernului german care trebuia transmis de urgenta Regelui. Devenisem în aceasta chestiu- ne un fel de confident al Legatiei germane si unicul om de legatura cu Palatul. Mesajul avea ca obiectiv principal solicitarea unei misiuni militare germane din partea României, dar, în subsidiar si provocat de mine, von Ritgen mi-a destai- nuit ca guvernul actual nu este agreat la Berlin.
M-am decis sa transmit concomitent amândurora mesajele ca si cum ar forma un tot inseparabil de aceeasi valoare si tarie: sa vorbesc Regelui nu numai de urgenta necesitate de a chema în tara o misiune militara germana, dar si de dorinta Berlinului ca guvernul Tatarascu sa fie înlocuit cu un nou guvern, în ca- re participarea legionara sa fie determinanta.
Inainte de a ma duce la Rege, m-am gândit ca este bine sa-l vad pe Ghe. Tatarascu, presedintele de consiliu. I-am solicitat o audienta pt. a-i face o comu- nicare importanta. M-a invitat la el acasa. Tatarascu m-a primit cald si afectuos. Fara introducere si fara menajamente, am intrat direct în subiect, demonstrân- du-i necesitatea unei imediate schimbari de guvern. Berlinul nu are încredere în actuala echipa, desi observa anumite orientari în politica externa a României, favorabile Axei. Rapirea Basarabiei si Bucovinei de Nord va fi urmata de alte pierderi teritoriale si fata de aceste amenintare este nevoie de un guvern româ - nesc la Bucuresti care sa aiba un cuvânt de spus la Berlin. Atât vechile partide cât si oamenii care au participat la ultimele guvernari nu inspira încredere în cercurile germane si atunci sacrificiile ce ni se vor impune vor fi mult mai mari si mai greu de suportat.
Numai un guvern de componenta legionara ar putea vorbi cu autoritate la Berlin si la nevoie chiar sa se opuna unor pretentii exagerate.
Dupa expunerea mea, pe care a ascultat-o Tatarascu cu ochii dilatati, m-a întrebat:
– Si cine crezi ca ar putea sa prezideze un astfel de guvern?
– Eu însumi, am raspuns, înconjurat de o serie de personalitati în care Regele sa aiba încredere. Eu cer pentru miscare presedintia si externele,plus câteva minis- tere sociale.
La interne, armata si economie, poate sa numeasca Regele pe cine vrea, ca sa aiba garantia ca nu vrem sa-l rasturnam.
N-a ripostat nimic, dar citeam din ochii lui ca pledoaria mea l-a convins si ca era dispus sa-si dea demisia. La plecare mi-a strâns mâna cu emotie si m-a îmbratisat, sarutându-ma pe amândoi obrajii.
N-am vorbit nimic în convorbirea cu Tatarascu de misiunea militara germana. Am pastrat aceasta informatie sa i-o comunic Regelui.

2 Iulie 1940

Dupa ce l-am vazut pe Tatarascu, am cerut audienta Regelui, care m-a primit imediat. N-a fost o audienta protocolara si nici nu s-a scris de ea în gazete, dar a avut urmari importante în viata politica a tarii, caci, în 2 Iulie 1940 s-a decis soarta guvernului Tatarascu.
Spre deosebire de felul cum am abordat discutia cu Tatarascu, Regelui i-am facut o lunga introducere pentru a întelege însemnatatea mesajului ce i-l trans - miteam. I-am spus Regelui ca numai un act de curaj din partea lui mai poate sal va tara, ca timpul speculatiilor ieftine si a combinatiilor minore a trecut, ca sfa - turile ce i le da diversi politicieni nu pot duce decât la ruina domniei lui. Imprejurarile dramatice în care se gaseste tara reclama de la el o schimbare radi- cala în politica externa si interna. Orice sovaiala în luarea acestei hotarâri si ori- ce solutie de compromis ar putea sa duca la o amânare a catastrofei, dar nu la înlaturarea pericolului mortal ce se întinde peste România si peste Coroana.
Apararea granitelor tarii si salvarea existentei Statului Român se reduc în fond la o chestiune de politica interna.
Cu oameni de cunoscuta orientare anglofila nu se mai poate conduce tara si pastrarea lor la cârma ei echivaleaza cu desfiintarea Statului Român. Este nece sara o schimbare de conceptie în conducerea Statului si pentru aceasta înnoire a lui din temelii a sosit ceasul sa fie folositi legionarii. Formarea unui nou guvern fara participarea miscarii nici nu este de gândit, caci miscarea se bucura de în - crederea marii majoritati a populatiei, iar, din punct de vedere extern, este înru- dita ideologic cu Statele marilor revolutii nationale, biruitoare astazi în Europa.
Dupa aceasta analiza a momentului politic în care se gaseste tara, am trecut la subiectul propriu zis, comunicându-o mesajul pe care l-am primit de la Lega- tia germana. Pentru a nu exista nici un dubiu asupra autenticitatii lui, i-am spus si numele consilierului de legatie cu care m-a întâlnit si care m-a însarcinat sa-l transmit Regelui.
I-am explicat si de ce acest mesaj mi s-a încredintat mie si nu s-a comunicat guvernului pe caile diplomatice normale,dar poate fi sigur ca reprezinta punctul de vedere al guvernului german:
– Sunt împuternicit sa transmit Majestatii Voastre urmatorul mesaj din partea Legatiei germane: guvernul german este dispus si interesat în gradul cel mai în - alt sa ajute România pentru a nu cadea victima unei invazii sovietice. Dar nu poate întreprinde aceasta actiune din proprie initiativa, ci numai daca este soli - citat de guvernul român.
Din partea Majestatii Voastre trebuie sa se produca un gest, un prim pas, care sa-i permita Reichului sasi desfasoare dispozitivul de protectie al României. In concret, este vorba de o cerere pe care Majestatea sa o adreseze Führerului Adolf Hitler, pentru ca aceasta sa aprobe trimiterea unei misiuni militare în România.
– Prezenta unei misiuni militare germane pe pamântul României ar îndeparta pericolul unei invazii sovietice si ar reda cetatenilor linistea si încrederea de care au nevoie pentru a se consacra la refacerea tarii. Prezenta acestei misiuni ar fi, de alta parte, dovada indiscutabila ca România s-a decis sa se încadreze fara re - zerve în noua ordine europeana, patronata de Puterile Axei.
– Aceeasi sursa m-a facut atent ca guvernul actual nu este agreat de Berlin din cauza binelor lui cunoscute antecedente politice. Pentru a se împlini cu lealitate noua politica de colaborare sincera cu Puterile Axei, este neaparat necesar sa se formeze un nou guvern de orientare legionara.
Regele se facuse mic. Ii tremura mâna si fata lui luase înfatisarea unui om învins. Cu oboseala si cu vocea unui om sfârsit mi-a spus urmatoarele:
– Domnule Sima, te rog sa crezi ca am vrut sa fac tot binele pentru tara, dar par- tidele mi-au întors spatele, iar d-voastra mi-ati devenit dusmani. Nu am avut oameni si nu stiu cui sa ma adresez.
Desi stiam ca nu e cinstit când îsi cauta aceste justificari, gândindu-ma la nenorocirea tarii, i-am oferit atunci formula pe care i-o comunicasem înainte lui Tatarascu:
– Majestate, sunt gata sa-mi asum raspunderea guvernarii si sa scot tara din im- pasul extern, cu conditia sa ma bucur de toata libertatea în actiunile ce le voi întreprinde. Trebuie sa oferiti miscarii oportunitatea ca sa se înfrunte direct cu Berlinul în chestiunea revendicarilor maghiare, iar oamenii care au guvernat pâna acum sa se dea la o parte. E în interesul tarii si al Coroanei.
In acel moment am avut impresia ca l-am convins si ca era gata sa-i accepte solutia ce i-o oferisem. M-am despartit de Rege în termeni buni si probabil ca am fi avut acel guvern de salvare nationala care ar fi împiedicat arbitrajul de la Viena, daca în orele care au urmat nu s-ar fi exercitat alte influente care au anu- lat eforturile mele.

Guvernul Gigurtu

Ca urmare a campaniei mele de alarma si a ultimei mele audiente la Rege, guver nul Tatarascu a demisionat si s-a format un nou guvern sub conducerea lui Ion Gigurtu, în 3 Iulie 1940. Acest guvern avea toate aparentele sa fie un guvern de orientare nationalista.
In fruntea lui se afla inginerul Ion Gigurtu, directorul general al societatii aurifere "Mica", de la Brad. Presedintele consiliului de administratie la aceeasi societate fusese Octavian Goga si era un fapt binecunoscut ca Gigurtu finanta partidul national-crestin. Noul sef de guvern aratase simpatie chiar fata de mis- carea legionara.
Numise pe Ion Mota avocat în contenciosul societatii si îi îngaduise sa locuiasca într-un apartament al ei. Mota îsi facea datoria ca oricare functionar al societatii si nu primea nici o centima gratuit, iar pentru apartament platea chi - rie. Toate aceste antecedente pareau sa confirme opinia larg raspândita în cercu- rile politice din tara ca Gigurtu era un om de dreapta si ca, prin numirea lui, tri- umfa ideea nationala în Stat. La Externe fusese numit Mihail Manoilescu, econo mist de faima mondiala si doctrinar al corporatismului, înrudit prin convingeri politice cu miscarea legionar.In acelasi guvern figurau trei legionari,care pareau ca reprezinta garantia suprema a radicalei prefaceri în viata publica: Horia Sima la Culte si Arte, Vasile Noveanu la Ministerul Inventarului si Augustin Bidian, ca Subsecretar de Stat la Finante.
Ca si cazul precedent, numirea mea la Culte s-a facut fara sa fiu consultat. A fost un guvern de improvizatie cu ochii tinta la Berlin.
N-am putut fi gasit unde locuiam în ziua când s-a constituit guvernul – 3 Iulie 1940 – si de aceea am depus juramântul singur abia a doua zi.
Dupa ceremonia depunerii juramântului, m-a luat Urdareanu în cabinetul lui si mi-a povestit ce s-a întâmplat cu o ora înainte în fata lui. Un spectacol de necrezut. S-a prezentat la el o numeroasa delegatie de personalitati din toate par tidele, prezidata de Dr. Nicolae Lupu, si acestia l-au rugat staruitor sa intervina pe lânga Rege ca sa nu introduca legionari în guvern, ca ei stau la dispozitia Regelui pentru formarea unui guvern de unitate nationala. Dr. Nicolae Lupu a început sa lacrimeze când pleda cauza partidelor.
– Iti închipui, D-le Sima, au venit cu totii aici ca niste babe bocitoare, ca se pra - padeste tara.
– Si D-voastra ce le-ati raspuns, Domnule Ministru?
– Le-am aratat usa si i-am dat afara. Le-am strigat: "Dupa ce ati sabotat perma- nent toate initiativele Regelui, acuma veniti sa va puneti la dispozitia Coroanei? Prea târziu. Majestatea Sa Regele merge cu tineretul tarii!
– Ati facut bine, Domnule Ministru. Din partea mea trebuie sa stiti ca niciodata nu voi merge cu acesti oameni contra Coroanei. Nu se gândesc la tara, ci exclu - siv la capatuiala.In timp ce noi eram în lupta cu dictatura lui Armand Calinescu, ei stateau deoparte speculând ca ne vom anihila reciproc si ei vor ramâne singu- rii câstigatori pe teren.
Ce scena penibila traiam! Fostii demnitari ai tarii se pretau la aceasta mizerabila intriga la Palat contra Legiunii, aceiasi oameni care n-au ridicat un deget ca sa ne apere când noi sângeram la pânda ca sa mai rupa ceva din trupul sfârtecat al tarii. Acestia erau asa zisii oponenti ai Regelui, în care a crezut la un moment dat si Capitanul ca ar fi aliatii lui potentiali. Aceasta informatie m-a întarit în convingerea ca nu e bine sa am nici un fel de contact cu partidele, caci numai provoc mânia Regelui, fara ca sa-ti poata fi de nici un ajutor în caz de nevoie.
Dupa depunerea juramântului, am mers la Ministerului Cultelor sa iau în primire administratia. M-a asteptat vechiul titular, C. C. Giurescu, care, pâna la formarea Partidului Natiunii, îndeplinise functiunea de Secretar General al Fron tului Renasterii. Cum se obisnuieste la schimbari de ministri, se tin discursuri. Giurescu m-a salutat cu câteva declaratii amabile, iar eu i-am raspuns cu o mica cuvântare, pregatita dinainte, în care, pe lânga recunoasterea meritelor lui în actiunea de destindere, am atins si chestiunea Bisericii Ortodoxe, spunând ca doresc o Biserica libera, stapâna pe destinul ei, care sa consacre exclusiv mesajul ei Divin.
A doua zi am primito telegrama de felicitare din partea Mitropolitului Balan al Ardealului, în care se referea tocmai la aceasta declaratie. Am numit sef de ca- binet pe profesorul Vasile Barbu din Giurgiu, pe care îl avusesem si la Educatia Nationala, iar ca Secretar General pe conferentiarul Vladimir Dumitrescu, un om distins, competent si de mare bun simt.
Indata dupa luarea în primire a Departamentului, am facut vizita traditionala la patriarhie,asacum se obisnuia când se schimbau titularii Ministerului. A venit sa ma ia un preot, consilier al Patriarhiei, cu masina. Sanctitatea Sa Nicodem m-a primit în biroul sau. I-am sarutat mâna cuviincios si apoi am intrat într-o dis- cutie protocolara de câteva minute. Atmosfera a fost apasatoare, cu toate sfor - tarile mele de a aparea în fata Patriarhului ca un om ca oricare altul. Ma privea cu ochi piezisi.Patriarhul Nicodim rostise o cuvântare la catafalcul lui Calinescu, care revoltase toata tara. Justifica masacrele din zilele de 21-22 Septembrie 1939 cu citate din Biblie si cu argumente teologice, binecuvântând crima Regelui. Eu i-am spus ca atâta vreme cât voi trai eu în fruntea Ministerului, ma voi stradui sa asigur independenta Bisericii, pentru a nu cadea victima ingerintelor politice. Patriarhul întelese ca ma refeream tocmai la ceea ce facuse el sau ceea ce i se ceruse lui si defunctului Patriarh Miron de catre Rege sa faca, când în realitate intentia mea era cu totul alta, de a stabili un principiu în relatiile mele dintre Stat si biserica. La întoarcere, preotul care ma însotea mi-a dat sa semnez niste hârtii. Erau niste aprobari pentru Patriarhie. Bineînteles ca n-am refuzat. Se vede ca asa era obiceiul pamântului.
Cancelaria Patriarhiei profita de vizita la Patriarh a noului Ministru pentru a-i cere sa-si puna semnatura pe anumite acte.
Nu stiu ce s-a întâmplat în mintea Patriarhului Nicodem sau nu stiu ce-a retinut din convorbirea mea cu el, caci îndata a alergat la Palat ca sa-i comunice Regelui impresiile lui despre mine:
– Majestate ce-ati facut? Ati dat drumul acestui om periculos. Ati omorât pe Codreanu si acum s-a ridicat al doilea Codreanu!
Declaratia Patriarhului a transpirat din incinta Palatului si a ajuns în 24 de ore la urechile mele. Ingrijorat de ceea ce ar putea sa urmeze, caci era o tentativa de a determina Palatul sa ma suprime, m-am dus la Urdareanu si am protestat contra atitudinii Patriarhului, care si-a permis sa se exprime asupra unui om pe care abia îl vazuse câteva minute în viata lui.
Patriarhul Nicodem ne-a purtat mereu sâmbetele. Când am venit noi la putere, Patriarhul Nicodim si-a pus demisia la dispozitia Conducatorului Statului. Generalul Antonescu m-a întrebat ce sa faca cu ea. I-am spus ca pun - ctul meu de vedere si al miscarii este ca Biserica nu trebuie târâta în luptele po- litice, asa cum facuse Carol, ca, din partea mea, poate sa stea o mie de ani în frunteaBisericii.Eleganta cu care m-am purtat eu nu l-am împiedicat pe Patriarh ca mai târziu sa instige pe Generalul Antonescu sa ne elimine de la putere.

Alte masti, aceeasi piesa

Activitatea mea la Ministerul Cultelor si Artelor n-a însemnat mai nimic pe plan administrativ. Am facut act de prezenta si am dat curs câtorva afaceri de rutina. In schimb am avut numeroase întrevederi politice chiar în localul minis- terului. Aceste întâlniri reflectau starea de alarma în care traia permanent capita la si rostul ce mi se atribuia în acest guvern. Singurul lucru memorabil ce-l retin din aceste zile era teama lui Iorga sa nu fie scos din fruntea Comisiunii Monu - mentelor Istorice.
Nici nu stiam ca Iorga este functionar la acest Minister, daca nu mi-ar fi atras atentiaUrdareanu,rugându-ma sa nu ma leg de el.Am zâmbit în sinea mea. Niciodata nu m-as fi pretat la un gest atât de meschin si de ridicol.
Gândurile mele erau în alta parte, la convulsiunile poporului si la chinurile ce-l mai asteptau. Guvernul Gigurtu m-ar fi putut satisface personal, caci nu e întâmplare obisnuita ca din beciurile Sigurantei sa salti pe banca ministeriala – si pe câti nu i-a ametit aceste schimburi neasteptate în viata – dar eu aveam o alta educatie si urmaream un alt tel. Examinam guvernul nu din locul privilegiat ce-l ocupam, ci din perspectiva posibilitatilor lui de a scoate corabia natiunii din furtuna care-l prinsese. Avea noul guvern o structura suficient de solida ca sa reziste atacurilor dusmane si un cârmaciu priceput? Eu am luptat cu Tatarascu, cu Regele si cu oamenii din anturajul lui pentru a pune pe picioare un guvern de salvare nationala, care trebuia sa îndeplineasca doua conditiuni fundamentale: sa se bucure de încrederea poporului si sa dispuna de autoritatea necesara peste hotare, când se va înfrunta la Roma si Berlin cu problema revendicarilor maghia re. Ori ceea ce iesise din retorta Palatului era o caricatura a proiectului pledat de mine. In compozitia guvernului, legionarii, unicii care ia-r fi putut trata în con- ditii demne cu Berlinul, erau a cincea roata la car, caci obtinusera posturi secun- dare, de unde puteau influenta cursul evenimentelor. Din factorul determinant al guvernului, as acum cerusem Regelui, ajunsesem o anexa a lui. Nu numai ca eram nemultumit de distribuirea posturilor în noul guvern, care nu oferea nici o compensatie miscarii,dar eram indignat si revoltat de usurinta cu care se tratea- za problemele natiunii în acest moment de rascruce pentru destinul ei.
In ce consta înselatoria cu "noul" guvern, pe care omul de pe strada nu o descoperea si nici cercurile politice de la Berlin si Roma, prost informate de re - prezentantii lor la Bucuresti? Guvernul Gigurtu nu însemna acea schimbare pro funda în politica tarii, la care aspira poporul.Vechiul sistem continua sa traiasca. Se produsese o simpla deplasare de persoane în componenta lui si nu biruise o noua conceptie în organizarea Statului. Regele urmarea sa manipuleze curentul nationalist predominant în acel moment în tara în profitul sau, sa-l atraga de partea lui, fara însa sa înstraineze vreo parcela din puterea lui.
Guvernul avea o compozitie ingenioasa. Prin numirile facute, abil dozate, Regele vroia sa trezeasca impresia în tara si peste hotare ca în politica interna a României s-a produs o schimbare radicala,favorabila PuterilorAxei,ca toate for- tele politice ale României, necompromise în guvernele anterioare, s-au adunat în jurul Coroanei într-un efort suprem pentru a salva tara.
Presedintele de guvern, Ion Gigurtu, era considerat un om de dreapta, întretinea legaturi economice cu Germania si luase contact si cu guvernele Axei în timpul când fusese ministru de externe. Numindu-l în fruntea guvernului, Regele s-a gândit la reflexele lui nationaliste, care ar putea constitui o buna carte de vizita la Roma si Berlin. Lânga Gigurtu aparuse ca Ministru de Externe, Mihail Manoilescu, care înca din 1933 milita în acelasi front cu miscarea legio - nara si chiar fusese ales senator pe listele ei în alegerile din 1937. Prezenta lui Manoilescu în guvern oferea lui Gigurtu o si mai mare margine de credibilitate a sinceritatii lui politice când proclama hotarârea noului guvern de a se orienta spre puterile Axei. Daca mai adaugam la aceasta combinatie aparitia lui Nichifor Crainic la Ministerul Propagandei si prezenta celor trei legionari în guvern, si în special a mea, atunci atât Berlinul cât si Roma nu puteau decât sa se deschida spre"noua"România, uitând rezervele ce le-au manifestat permanent fata de Carol. Legionarii din guvern reprezentau elementul care garanta auten - ticitatea nationalista a guvernului Gigurtu, investindu-l cu o prezumtie favora - bila în fata lui Hitler si Mussolini.
Dar, vai, realitatea era cu totul alta. Gigurtu era o personalitate pur decorativa, în spatele caruia actionau aceleasi forte. Era o piesa de rezerva a Regelui, pe care a azvârlit-o în viata publica a tarii în acest moment greu,cu sco- pul de a continua vechiul sistem. Regele nu a renuntat niciodata nici la dictatura si nici la planul lui ca, într-un viitor îndepartat, sa treaca de partea Rusiei. Acum când Europa era la picioarele lui Hitler si România era obligata sa intre în sfera de influenta germana, Gigurtu reprezenta o excelenta acoperire pentru a supra - vietui regimului carlist în aceasta perioada de tranzitie. Dar cum Gigurtu era un om slab si nu-l putea apara în caz de nevoie, l-a dublat cu Generalul Mihail, un om de încredere al sau, pe care l-a numit Vice-presedinte al Consiliului. A pas - trat apoi pe Generalul Argesanu la comanda Corpului II Armata, acela care or - donase masacrele de legionari din noaptea de 21-22 Septembrie. In modul aces- ta se putea sprijini pe corpul de armata care avea sub control Capitala.La interne a numit un alt om de încredere al sau, pe Generalul David Popescu, pe care l-am cunoscut mai târziu si care parea un ofiter distins si cu vederi noi.
De fapt acest guvern, ca si echipele precedente ale dictaturii regale, era degradat la un simplu organ executiv. Nu avea nici o putere. Deasupra lui exista un supra-guvern, format din treimea Carol-Elena Lupescu-Urdareanu, care lua toate deciziile în functie de informatiile ce i le furniza aparatul de spionaj al lui Moruzov. Ca sa ne dam seama pâna unde mergea controlul Palatului, trebuie sa adaug ca Regele lucra în fiecare saptamâna cu toti ministri.Fiecare ministru avea fixata o zi de audienta la Palat, când trebuia sa se prezinte cu dosarele afacerilor curente. Nici o decizie nu se lua si nici o numire nu se facea fara sa aiba preala - bila aprobare a Regelui. Nu numai ca ministrii nu aveau nici o initiativa, ci chiar presedintele de consiliu era scos din functiune.Adevaratul sef de guvern,de unde emanau toate ordinele era Regele, iar cel ce figura ca atare si avea raspunderea guvernarii, nu putea hotarî nimic.
Dar ce se alesese de Partidul Natiunii? Nu se mai vorbea nimic de el ca si cum nici n-ar exista, fiind acoperit de avalansa evenimentelor. Dupa cum stim, seful noului partid era însusi Regele, iar pentru conducerea lui efectiva dispunea de un Stat Major. Primul Sef de Stat Major a fost Urdareanu. Odata cu constitu- irea noului guvern, Regele a crezut oportun sa substituie peUrdareanu,prea vul- nerabil, cu însusi presedintele consiliului, Ion Gigurtu. Regele vroia sa întareas- ca pozitia lui Gigurtu în fata strainatatii, prezentându-l nu numai ca sef de guvern, dar si ca exponent suprem al unui partid croit dupa modelul importat din Italia si Germania.
Am acceptat sa intru în acest guvern nu pentru ca îmi convenea sau pentru ca nu-mi dadeam seama de hibrida lui întocmire, ci pentru a aduce o noua dova da a bunei mele credinte în relatiile cu Palatul. Eram decis ca din interiorul gu - vernului sa dau o noua batalie pentru a-o modifica alcatuirea pâna ce va deveni un instrument eficace pentru salvarea tarii. Daca nu voi reusi, voi parasi guver - nul, pentru a nu împartasi nici cu el si nici cu Regele raspunderea noilor sfâsieri teritoriale.

Demisia

Dupa Consiliul de Ministri la care am asistat – primul si ultimul – mi-am dat seama ca cu acest guvern nu este nimic de facut. Guvernul nu avea autonomie si nu dispunea nici de oamenii si nici de mijloacele necesare ca sa domine criza. Toti cei ce vorbesc sau propuneau ceva, pareau sa recite niste roluri scrise de altii si la toti se simtea teama sa nu supere pe acela care sta în spatele lor si din a carui gratie erau ministri. A ramâne mai departe în sânul lui, ar fi însemnat sa ne compromitem, fara ca acest sacrificiu sa aduca vreun folos tarii. Colaborarea mea cu Regele Carol avea la baza, chiar de la primele tratative, urmatoarea pre- misa: lasam la o parte ce-a fost, pentru a da batalia în comun pentru salvarea hotarelor. Dar când nici acest lucru nu era posibil, când Regele însusi sabota ac- tiunea de refacere a tarii, odata cu hibrida întocmire a Partidului Natiunii si a doua oara prin constituirea acestui guvern,care nu corespundea uriaselor sarcini care îi stateau în fata,atunci ma întrebam daca nu a sosit momentul unei revizu- iri apozitiilor pe care le urmase miscarea pâna acum. Trebuie sa ajungem la o clarificare, pâna ce nu e prea târziu.
Voi face un ultim si disperat efort. Ma voi duce din nou la Rege pentru a-l ruga sa schimbe si acest guvern sau cel putin sa-l remanieze în asa fel încât sa se vada clar peste hotare ca este o emanatie a miscarii legionare.Din anexa a guver nului, trebuie sa devenim factorul lui determinant. De abia atunci vom dispune de un instrument eficace de guvernare si vom fi în stare sa dam batalia de apara- re a frontierelor cu sorti de izbânda.
Era Luni, 7 Iulie, când m-am prezentat la Palat si am cerut o noua audienta Regelui, a treia de când îl vazusem întâia oara. Cum eram membru în cabinet, mi-a fost usor sa o obtin. I-am vorbit aproape o ora, explicându-i de ce actualul guvern, în actuala lui componenta, nu poate sa faca fata strâmtorii în care se ga- seste tara.Italia si Germania sprijina revendicarile maghiare si dintr-un moment într-altul trebuie sa ne asteptam la un nou ultimatum, de asta data de la Berlin.
E prea târziu sa presupunem ca Hitler si Mussolini vor abandona pe Unguri si pe Bulgari pentru a câstiga alianta României. Acest lucru era posibil cu câtiva ani în urma. Vecinii nostri ne-au luat-o înainte.Ei au început mult mai demult o politica de apropiere de Puterile Axei si astazi sunt considerati aliatii ei potentiali,în timp ce noi am acceptat garantiile engleze si abia dupa consumarea înfrângerii franceze, ne-am decis sa modificam cursul politicii noastre externe. E logic de presupus ca Hitler si Mussolini vor da întâietate revendicarilor maghi are si bulgare si de abia va consimti sa plateasca pretul ce i se cere pentru a fi admisa în noua ordine europeana.
Nu stiu cât de mari vor fi sacrificiile care ni se cer, dar un lucru este cert: avem nevoie de guvern asupra caruia sa nu apese ipoteca trecutului, un guvern care sa nu poata fi acuzat ca a participat la politica de încercuire a Germaniei, un guvern format din oamenii care au sustinut permanent o orientare externa favorabila Axei. Numai un guvern legionar sau precumpanitor legionari poate fi ascultat cu respect la Roma si Berlin, când va pleda cauza României în fata reven dicarilor maghiare si bulgare. Numai un guvern legionar va fi în stare sa spune si un hotarât "nu" la Berlin, daca pretentiile vecinilor nostri vor fi exorbitante. Miscarea legionara trebuie scoasa din situatia inferioara de astazi si sa devina centrul de greutate al noului guvern, pentru a da cu sorti de izbânda batalia de aparare a frontierelor.
Am pus atâta pasiune în expunerea mea încât am uitat la un moment dat ca ma aflu în fata Regelui. Am vorbit cu caldura pentru a-l câstiga punctului meu de vedere, aratându-i ce mare bine poate sa faca natiunii înzestrându-o cu un guvern la înaltimea responsabilitatilor lui din acest moment. Nu m-a întrerupt niciodata în cursul pledoariei mele, ci doar fuma tigara dupa tigara. Aveam im- presia ca si el împartaseste îngrijorarile mele si ma asculta cu interes. Dar ma în- selam. M-a lasat sa-mi dau pe fata toate gândurile, pentru ca dupa ce am termi - nat sa-mi spuna pe un ton rastit:
– Când îti faci uniforma?
Am ramas trasnit. Nici cel putin din curtoazie sa comenteze într-un fel oarecare declaratia mea. Imi pusese aceasta întrebare cu vadita intentie de a-mi arata ca expunerea mea nu-l interesa si ca sunt concediat.
L-am privit câteva clipe nestiind ce sa cred. Am citit în ochii lui o lucire de cruzime. Fata i se crispase. Mi se relevase al treilea aspect al caracterului sau. In prima audienta m-a coplesit cu amabilitatea, în a doua, l-am vazut sfios, neaju - torat, obosit, sfârsit, un om care cauta sa se agate de orice ca sa se salveze.
Acum îmi aparea în a treia ipostaza: Regele crud, Regele dement, Regele care patronase masacrele din noaptea de 21-22 Septembrie 1939, Regele orgiei de sânge.Mi-am dat seama ca daca mai întind coarda,este capabil sa cheme gar- da si sa ma aresteze.
– Majestate, i-am raspuns, mi-o voi face. N-am avut timp. Sunt abia de trei zile în guvern.
Audienta se terminase.
Ajuns acasa, am reflectat din nou asupra situatiei mele, dupa ciocnirea cu Regele, pt. a nu lua o hotarâre pripita. Colaborarea cu Regele ajunsese în impas.

Nu mai puteam întreprinde nimic pentru atingerea obiectivelor fixate în întelegerea cu el. Nici pe plan intern si nici pe plan extern. Dar politica Regelui, asa cum se va desfasura sub actualul guvern, duce la dezastru. Pierderile terito - riale vor fi infinit mai mari, caci pe Rege si pe camarila lui nu-i vor interesa cât se pierde, ci sunt gata sa dea orice ea sa se salveze ei, ramânând mai departe la putere. In aceste conditii, ce-mi mai ramâne de facut? Numai demisia.
Trebuie sa plec din actualul guvern imediat, pentru a nu împartasi cu el raspunderea noilor si iminentelor sfâsieri teritoriale.
Dar plecarea mea din guvern nu era deloc usoara. Demisia mea va da nastere la grave tulburari în tara. Era un gest temerar. Sfidam pe Rege si riscam sa-i provoc mânia. Abia ma scosese din închisoare si îi azvârlea manusa. Asa cum l-am vazut, cu fata crispata si ochii tulburi, reactiunea lui putea sa fie nebanuit de primejdioasa. Totusi m-am hotarât sa înfrunt acest risc, pentru ca linia miscarii prevala peste orice alte calcule sau consideratii.
In dupa masa aceleiasi zile, am redactat textul demisiei. Era adresata lui Gigurtu, ca presedinte de consiliu. Am batut-o la masina si m-am prezentat la domiciliul primului ministru. Era seara. M-a primit secretarul sau, Dinopol, care mi-a spus ca nu este acasa. I-am comunicat ca am o chestiune importanta de discutat cu Domnul Presedinte si as dori sa-l astept.
Pe la orele zece seara, vazând ca nu mai vine, l-am rugat pe Dinopol sa-i predea primului-ministru scrisoarea mea de demisie.
Când a citit-o a îngalbenit.
– Domnule Sima, dar nu se poate. Ar fi o grea lovitura pentru guvernul format. Va rog sa asteptati sa vina D-l Gigurtu. Trebuie sa soseasca dintr-un moment într-altul. Sunt sigur ca dupa discutia cu el, va veti retrage demisia. Nu se poate. D-l Gigurtu este un mare admirator al Legiunii si pune mare pret pe colabora - rea d-voastra.
M-am acuzat ca nu mai pot sa astept, ca am o alta întâlnire. I-am lasat demisia în mâna si am plecat.

(va urma)