Picnic la marginea drumului (19)

Arkadi şi Boris Strugaţki 

Arthur se uită la el mirat, zâmbind şovăielnic, iar Redrick făcu între timp un cocoloş din hârtia unsuroasă de la sandviciuri, îl  aruncă  sub  vagonet  şi se culcă pe-un cot, sprijinindu-se de rucsac.
― Bine, zise el. Presupunem că acest Glob de Aur,  într-adevăr  ...  Ce  ţi-ai fi dorit?
― Deci totuşi credeţi?
― N-are importanţă ... cred sau nu cred. Tu răspun­de-mi la întrebare.
Şi, brusc, deveni curios ce poate cere Globului de Aur un astfel de băiat, încă un papă-lapte, "liceanul" de ieri. Se uita cu o curiozitate amuzată cum Arthur se încruntă, mustăceşte, ridică ochii şi apoi îşi lăsă privirea în jos.
― Bineînţeles, picioarele lui tata ... rosti, în sfârşit, Arthur. Ca să fie bine totul acasă.
― Minţi, minţi, îl întrerupse cu blândeţe. Bagă de sea­mă, frăţioare. Globul de Aur îndeplineşte numai dorinţele ascunse. Numai acelea pentru care ai fi în stare să-ţi bagi gâtu-n ştreang dacă nu s-ar îndeplini.
Arthur Barbridge roşi, ridică din nou privirea spre Redrick şi iar şi-o lăsă în jos, înroşindu-se ca para focului, aproape să-i dea lacrimile. 
Redrick zâmbi şi spuse duios:
―  Totul  e  clar,  dar  asta nu e treaba mea. Păstrează-ţi secretul ... Şi, dintr-o dată, îşi aminti de pistol şi se gândi că, până mai are timp, trebuie să ţină seamă de toate, pe cât posibil. Ce ai în buzunarul de la spate? întrebă nepă­sător.
― Un pistol, mormăi Arthur, şi se muşcă de buză.
― Pentru ce?
― Ca să trag! răspunse Arthur provocator.
― Hai, termină! se răsti Redrick   şi   se   apropie.  Dă-mi-l! În Zonă n-ai în cine să tragi! Haide!
Arthur încercă să zică ceva, dar tăcu, duse mâna la spate, scoase Coltul militar şi, ţinându-l de ţeavă, i-l în­tinse. Redrick înşfăcă pistolul de mânerul cu striaţii, îl aruncă în sus, îl prinse şi întrebă:
― Ai o batistă? Dă-mi-o ca să-l înfăşor ...
Luă de la Arthur batista, curată şi mirosind a apă de colonie, înfăşură pistolul şi puse pachetul pe o bârnă.
― Deocamdată, lasă-l să stea aici, explică el. Dacă vrea Cel de Sus, ne întoarcem tot pe aici şi îl luăm. Poate că într-adevăr o să trebuiască să ne apărăm de patrulă ... Deşi, frăţioare, ca să tragi în patrulă ...
Arthur clătină din cap.
― Nu de asta l-am luat, spuse înciudat. Acolo e numai un singur cartuş. Dacă se va întâmpla ceva, ca atunci, cu tata ...
― Ia uită-te la el, se miră Redrick, privindu-l  fix.  Să  n-ai grijă de asta. Dacă se întâmplă ceva, cum a fost cu taică-tu, am să pot să te mai car ... Uite că s-a crăpat de ziuă!
Ceaţa se topea văzând cu ochii. Pe terasament dispă­ruse, iar jos şi în depărtare negura lăptoasă se aşternea şi se dizolva, prin ea întrezărindu-se crestele ovale şi pă­roase ale dealurilor. Între dealuri, pe ici, pe colo, apărea suprafaţa încreţită a mlaştinii oţetite, acoperită de răchitiş rar şi prăpădit, la orizont, după dealuri, piscurile munţilor se încălziseră, cu o lumină galben-deschisă, iar cerul de deasupra lor era senin şi albastru. Arthur privi înapoi peste umăr şi scoase un ţipăt de exaltare. Redrick se uită şi el înapoi. La răsărit, munţii păreau negri, iar deasupra lor pâlpâia şi sclipea binecunoscuta lumină de smarald. Zo­rii verzi ai Zonei ... Redrick, desfăcându-şi cureaua, spuse:
― Nu vrei să te uşurezi? Vezi că p-ormă n-o să ai nici unde şi nici timp ...
Se duse după vagonet, se aşeză pe vine, pe terasament, şi, gemând, privea cât de repede se topeşte lumina verde inundată de o boare roz, în timp ce, după un vârf, o feliuţă de soare se chinuia să strălucească. Şi dintr-o dată dealurile aşternură umbre liliachii, totul deveni contrastant, reliefat, se vedea ca-n palmă, şi chiar în faţa lui, la vreo două sute de metri, Redrick zări elicopterul. Pesemne că nimerise în plin centrul unei "chelii a ţânţarului" şi tot fuselajul lui era turtit, semănând cu o clătită uriaşă de fier. Numai coada rămăsese intactă: era numai un pic îndoită şi atârna deasupra luminişului dintre dealuri ca un cârlig enorm şi negru. Elicea de echilibrare rămăsese şi ea in­tactă, iar când adia vântul se învârtea cu un scârţâit sinis­tru. "Chelia" probabil fusese extrem de puternică, din moment ce elicopterul nu apucase nici măcar să ardă. Pe fierul turtit se vedea clar emblema roşie-albastră a for­ţelor aeriene militare regale, semn pe care Redrick nici nu mai ţinea minte de câţi ani nu-l mai văzuse. De fapt, uitase chiar cum mai arăta.
Terminându-şi treaba, Redrick se întoarse la rucsac, scoase harta şi o întinse pe roca topită din vagonet. Ca­riera nu se vedea de aici, era mascată de un deal, pe creasta căruia se afla un pom ars, înnegrit. Dealul trebuia ocolit prin dreapta, printr-o vâlcea aflată între acest deal şi un altul, care şi el era vizibil, complet pleşuv, ros de surpături, din care se scurseseră pietre brune pe tot po­vârnişul.
Toate reperele corespundeau, dar Redrick nu se sim­ţea satisfăcut. Instinctul lui de stalker încercat refuza ca­tegoric ideea absurdă şi nenaturală de a duce o potecă printre două dealuri apropiate. "În sfârşit. Las' că mai vedem noi. O să ne lămurim mai bine la faţa locului". Până la vâlcea, poteca trecea prin mlaştină, pe un loc des­chis şi neted, ce părea nepericulos de aici. Privindu-l însă mai atent, Redrick distinse, printre muşuroaiele uscate, o pată de culoare gri-închis. Se uită pe hartă. Acolo era desenată o cruciuliţă şi, cu litere strâmbe, era scris "Fantele". Linia roşie punctată a potecii era puţin mai la dreap­ta cruciuliţei. Porecla parcă îi era cunoscută, dar cine fu­sese "Fantele" ăsta, cum arăta şi când trecuse pe-aici, Re­drick nu-şi mai putea aminti. În schimb, îşi aminti de sala plină de fum a "Borjului", de mutrele feroce ale be­ţivilor, de labele lor imense şi roşii care strângeau paha­rele, de hohotele ca de tunet izbucnite din boturile căs­cate, cu dinţii gălbejiţi. O turmă formidabilă de titani şi giganţi adunaţi la adăpat ― una din cele mai clare amin­tiri ale copilăriei: prima vizită la "Borj". "Ce-am adus atunci? Mi se pare că un »biberon«. Sosit direct din Zonă, ud leoarcă, înfometat şi complet buimăcit, am năvălit în «bombă» cu sacul pe umăr, am trântit marfa pe tejghea în faţa lui Ernest şi m-am uitat de jur-împrejur rânjind ameninţător. Am suportat bombardamentul glumelor bat­jocoritoare, am aşteptat până când Ernest, pe atunci tânăr şi întotdeauna cu papion, mi-a numărat nişte verzişori ... adică nu, pe atunci încă nu erau verzişori, erau pătrăţele regale, cu o gagică severă într-un balon şi cu o coroniţă pe cap ... am aşteptat, am ascuns banii în buzunar şi, pe neaşteptate, chiar pentru mine, am înşfăcat de pe tejghea o halbă grea de bere, şi luându-mi avânt, am proiectat-o într-un rât din apropiere, care tot mai rânjea" ... Redrick zâmbi şi se gândi: "Poate ăla era «Fantele»?"
― Se poate printre coline, domnule Schuhart? îl în­trebă Arthur încet, la ureche. Stătea alături şi se uita şi el pe hartă.
― Vedem noi acolo, zise Redrick.
Pe hartă mai erau încă două cruciuliţe. Una pe coasta dealului cu pomul ars, iar cealaltă pe o suprafaţă a dea­lului vecin. Canişu' şi Ochelaristu'. Poteca trecea pe un­deva mai jos printre cruciuliţe.
― Vedem noi acolo, repetă, împăturind harta şi bă­gând-o în buzunar.
Îl privi pe Arthur şi îi ordonă:
― Ajută-mă să-mi pun rucsacul pe spate ... Procedăm ca mai înainte, zise scuturând rucsacul şi aranjându-şi cu­relele mai comod. Ai să mergi înainte, ca să te văd în fiecare clipă. Nu priveşti înapoi şi-ţi destupi urechile. Ordinul meu e lege. Bagă de seamă că o să ne târâm mult timp, aşa că să nu-ţi fie frică de noroi, iar dacă-ţi ordon: mutra-n noroi ... fără discuţii ... Încheie-ţi scurta. Eşti gata?
― Sunt gata, şopti Arthur. Era foarte nervos, iar ro­şeaţa din obraji îi dispăruse ca şi cum nu fusese nici­odată.
― Uite şi prima direcţie. (Redrick indică cu mâna co­lina apropiată, la o sută de paşi de terasament.) E clar? Dă-i drumu'!
Arthur înghiţi în sec şi, păşind peste şină, începu să coboare terasamentul. Pietrişul se rostogolea cu zgomot sub paşii lui.
― Mai uşor, mai uşor, îl temperă Redrick.
Începu să coboare după el cu precauţii, menţinând echilibrul rucsacului, extrem de greu, numai din muşchii picioarelor. Cu coada ochiului, îl urmărea tot timpul pe Arthur. "Îi e cam frică. Foarte bine că îi e frică. Probabil că simte. Dacă  are instinctul lui taică-su, atunci ar trebui să simtă ... Dacă ai şti Sterviatnik că de data asta am să te ascult: «Şi uite aici, Roşcatule, singur n-ai să poţi tre­ce. Vrei nu vrei, dar o să trebuiască să iei pe cineva cu tine. Pot să-ţi dau pe unul dintre elevii mei, de care să  nu-mi  pară  rău».  M-ai convins. Prima dată în viaţă am fost de acord să fac o treabă ca asta. Dar poate că o să iasă bine. Totuşi, pe mine nu mă cheamă Sterviatnik, poate născocim ceva ..."
― Stop, îi ordonă lui Arthur.
Băiatul se opri, stând în apa ruginită până la glezne, şi până cobori Redrick, mlaştina îl trăsese deja până la genunchi.
― Vezi piatra? întrebă Redrick. Uite-acolo, sub co­lină. Hai spre ea!
Arthur porni înainte. Redrick îl lăsă vreo zece paşi şi porni pe urmele lui. Mlaştina împuţită clefăia sub picioa­re. Era o mlaştină moartă: nu erau nici musculiţe, nici broaşte şi chiar răchitişul se ofilise şi putrezise. Redrick, ca de obicei, privea în jur, dar deocamdată totul părea li­niştit. Colina se apropia încet, ascunzând soarele care era încă la orizont, şi care, pe urmă, acoperi toată zarea. Lân­gă piatră, Redrick privi înapoi spre terasament. Terasa­mentul era scăldat în soare, acolo zăcea şi trenul cu zece vagonete. O parte dintre ele căzuseră de pe şine şi stăteau răsturnate. Terasamentul de dedesubt era îngropat sub roca roşcată ce căzuse din vagonete, iar mai departe, spre ca­rieră, la nord de tren, cerul de deasupra şinelor tremura şi se revărsa, iar din când în când izbucneau acolo curcu­bee mici. Redrick se uită la această vibrare, scuipă şi în­toarse capul.
― Mai departe, zise, şi Arthur îşi întoarse spre el faţa încordată. Vezi cârpele alea? Nu, nu acolo ... Uită-te mai la dreapta ...
― Da, şopti Arthur.
― Deci aşa. Astea le-a purtat cândva un oarecare "Fante". Demult. Nu a ascultat de oamenii mai mari şi acum stă acolo, special ca să arate oamenilor deştepţi dru­mul. Ocoleşte-l cu două degete spre dreapta.  Le-ai  luat?  Ţi-ai fixat punctul? Aproximativ pe-acolo pe unde  răchitişul  este  mai des ... Hai, mişcă-te!
Acum, mergeau paralel cu terasamentul. Cu fiecare pas, apa de sub picioare se micşora, şi-n curând striveau muşuroaiele uscate şi elastice. "Pe hartă, peste tot în această porţiune, sunt numai mlaştini, se gândi Redrick. S-a învechit harta. Barbridge n-a mai trecut de mult pe aici, tocmai d'aia s-a învechit. Şi asta-i prost. Bineînţeles că e mai uşor să mergi pe uscat, dar era mai bine dacă aici ar fi fost mlaştină ... Ia uită-te la el cum merge. Par­că-i pe Bulevardul Central".
Arthur se înviorase probabil şi mergea acum cu paşi întregi. O mână şi-o strecurase în buzunar, iar cealaltă o legăna vesel, de parcă era la plimbare. Atunci Redrick se scormoni prin buzunar, alese o piuliţă de vreo douăzeci de grame şi, ochindu-l, îl lovi în cap. Piuliţa îl nimeri pe Arthur direct în ceafă. Băiatul scheună, îşi prinse capul în mâini şi, încovoindu-se, se prăbuşi pe iarba uscată. Re­drick se opri deasupra lui.
― Aici aşa se întâmplă, dragă Archie, îi zise povăţuitor. Aici nu e bulevard. Şi nici n-ai ieşit cu mine la plim­bare.
Arthur înghiţi cu noduri şi dădu din cap.
― E clar? întrebă Redrick.
Arthur înghiţi cu noduri şi dădu din cap.
― Foarte bine. Iar altă dată îţi mai trântesc şi una în dinţi. Dacă o să mai rămâi viu. Hai, mişcă!
"Cred că din băiat putea să iasă un stalker ... Şi, pro­babil, l-ar fi chemat «Chipeşul». «Chipeşul Archie». Am mai avut noi un Chipeş pe care-l chema Dickson, iar acum toţi îl strigă «Hârciogul». Singurul stalker care a căzut în «maşina de tocat» şi care a scăpat. A avut noroc. Ca­raghiosul de el şi acum mai crede că Barbridge l-a scos din «maşina» aia. Pe dracu'! L-a scos din Zonă, asta e adevărat ... Şi uite-aşa a făcut Barbridge o faptă eroică ... Numai să fi încercat să nu-l scoată! Încă de pe atunci, se cam plictisiseră toţi de găinăriile lui şi băieţii i-o spuseseră în faţă: «Mai bine să nu te întorci singur». Şi chiar atunci Barbridge a primit şi porecla de Sterviatnik. Până atunci purtase porecla «Gloaba»".
Redrick simţi dintr-o dată pe obrazul stâng o deplasare aproape imperceptibilă de aer şi, imediat, fără să se mai gândească, strigă:
― Opreşte-te!
Întinse apoi mâna în partea stângă. Curentul de aer era mai puternic acolo. Undeva, între ei şi terasament, se instalase "chelia ţânţarului", poate chiar se deplasa pe terasament, că doar nu degeaba se răsturnau vagoneţii.
Arthur stătea nemişcat. Nici măcar nu întoarse capul.
― Fă-o mai la dreapta. Aşa.
"Mda. Ar fi ieşit un stalker bun ... Măi, Schuhart. Ţi-o fi milă de el? Asta-ţi mai lipsea. Da' de tine a avut ci­neva milă? ... De altfel, da. A fost cineva. Lui Kirill i-a fost milă de mine. Şi lui Dick Nunan îi e milă de mine. Poate nu atât milă de mine cât poate se lipeşte de Guta, da' poate că îi e şi milă. La oamenii cinstiţi, una n-o îm­piedică pe cealaltă ... Numai eu nu am pe nimeni de care să pot avea milă. Şi va trebui să aleg sau ... sau ..." Şi pentru prima dată îşi imagină cu clarviziune aceasta ale­gere: sau Archie, sau Maimuţica. Dar aici n-ai ce să alegi. Totul e foarte clar ... "Numai dacă minunea este posibilă", zise o voce înlăuntrul lui şi el înnăbuşi această voce inte­rioară cu groază şi răutate.
Au trecut pe lângă grămada de cârpe cenuşii. Din "Fan­te" nu mai rămăsese nimic şi doar puţin mai departe, în iarba ofilită, zăcea un băţ lung, complet ruginit: căută­torul de mine. Pe atunci, mulţi foloseau "căutătoarele de mine", trăgeau speranţă în ajutorul lor ca în Dumnezeu, iar pe urmă, după ce au pierit doi stalkeri la rând, la interval de câteva zile, omorâţi de descărcările subterane, s-a terminat şi cu ele ... "Da' cine naiba era Fantele ăsta? L-o fi adus Sterviatnik sau a venit singur pe-aici? Şi ce-i atrage pe toţi cariera asta?  De  ce  n-am auzit nimic despre asta? ... Drace, ce mai arde! Şi asta-i încă de dimineaţă. Ce-o să fie mai pe urmă! ..."
Arthur, care mergea în faţa lui la vreo cinci paşi de­părtare, îşi ridică mâna şi îşi şterse transpiraţia de pe frunte. Redrick se uită la soare.  Era  încă jos.  Şi, dintr-o dată, realiză că iarba uscată de sub picioare nu mai foş­neşte ca mai-nainte, parcă scârţâie precum amidonul, şi nu mai este ţepoasă şi aspră ca-nainte, ci moale şi tremură­toare, mărunţindu-se sub cizme ca zdrenţele de cenuşă. Văzu clar urmele lui Arthur şi se aruncă la pământ ur­lând: "Culcat!"
Căzu cu faţa în iarbă, care-i sări în obraz ca un praf, şi scrâşni din dinţi cu răutate, că nu avusese noroc. Stătea culcat, nemişcat, sperând că poate totuşi trece, deşi înţelegea că nimeriseră în capcană. Căldura se înteţise, îi învăluia tot corpul ca un cearceaf opărit, iar ochii îi erau  plini  de  sudoare. Într-un târziu, ţipă la Arthur: "Nu te mişca. Rabdă!" Şi începu să rabde şi el. Ar fi răbdat şi totul ar fi fost în regulă, doar ar fi transpirat, dar Arthur nu mai rezistă. Ori nu auzise strigătul lui, ori se speriase prea tare, ori îl dogorise mai tare decât pe el, în orice caz nu mai reuşi să se controleze şi, cu un muget, fugi înco­voiat, ca un apucat, acolo unde îl gonea instinctul lui absurd, înapoi, exact într-acolo unde nu trebuia în nici un caz să fugă. Redrick abia avu timp să se ridice puţin şi să-l prindă de picior cu amândouă mâinile. Arthur se prăbuşi la pământ ca un butuc, ridicând un nor de cenuşă, ţipă isteric cu o voce neobişnuit de ascuţită, şi, lovindu-l pe Redrick cu celălalt picior direct în faţă, începu să se zbată şi să se zvârcolească ca un apucat. 


va urma