Luminita
Amarie
Negre
mâinile mele au început să respire
Pe
drumul spre casă asfaltul împresurat cu pești
Mi-a
amintit despre sărbătoarea morții
Femeie
Numele
meu e femeie și tac sfinți
Când
trupul meu încearcă să deschidă
Fereastra
către cuvinte din inima mea
Se
înalță scânteia
Dacă
nu aș fi atât de singură
Ai
crede că tristețea mi-e povară
Dar
numai noaptea mă știe
Cobor
treptele ei către o vale plină de cărbuni
Acolo
trupul meu se odihnește
Ținutul
diamantelor și al uitării
Ah
voi nu știți
Nu
știți cât sunt de fericită când mă văd în oglinda apei
Cu
diamante negre plâng
Cu
diamante degetele mele mângâie absența
Înălțătoarea
distanță dintre mine și viii
Devin
cruce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu