James Hadley Chase
CAPITOLUL IV
Am fost trezit pe la orele sase de cineva care batea la usa. Am ridicat putin capul, am constatat ca-mi era mai bine si m-am dus sa deschid.
M-am dat la o parte ca s-o las sa intre pe Marian French.
— Ce-ai patit? m-a întrebat ea.
— Am avut o neîntelegere, am zis, zâmbind putin fortat. Dar poti intra. Nu sunt chiar atât de distrus pe cât par.
A intrat si a vazut patul desfacut.
— Dar te deranjez...
— Nici o problema, am zis asezându-ma pe pat si pipaindu-mi delicat capul. Oricum, voiam sa ma duc sa ma spal.
S-a asezat lânga mine si mi-a explorat cucuiele si vânataile cu mâna ei usoara.
— Ma ocup eu de ele, a zis. Întinde-te pe pat si lasa restul în seama mea.
M-a împins în pat. M-am lasat în voia ei. Meritam sa fiu si eu mângâiat si rasfatat un piculet.
— Ma întorc imediat, a zis ea.
Cum a iesit pe usa, am aprins o tigara si m-am întins confortabil. Soarele facea pete mari de lumina pe covorul vechi si în camera domnea o caldura apasatoare.
Soneria telefonului mi-a rasunat cu brutalitate în cap si am ridicat receptorul bombanind.
L-am recunoscut pe Wolf dupa mârâitul lui specific.
— Gata, am ziarul, a zis el. Ma întreb ce-am sa pot face cu el. Si trebuie sa-ti spun ca m-a costat ceva...
— Foarte bine, am zis. Azi e prea târziu ca sa mai facem ceva. Vom merge împreuna la birou mâine dimineata. Având ziarul, îl vei pune pe Macey în buzunar când vrei.
— N-am habar cum se conduce un ziar, a mormait el, dar am impresia ca voi învata repede.
Am profitat ca sa-i vorbesc de Reg Phipps.
— E tânar, dar are vâna. Pastreaza-l lânga tine si treaba va merge ca pe roate.
— Ai gasit ceva? a întrebat el.
Dar nu aveam chef de discutii.
— De treaba asta ma ocup eu, am zis si am închis fara sa-i las timp sa raspunda.
Tocmai sunam la ziar când s-a întors Marian. Adusese un bol plin cu gheata si un întreg instrumentar heteroclit.
I-am facut cu ochiul în momentul în care Phipps mi-a raspuns.
— A mers, i-am spus. Wolf a cumparat ziarul si tu te ocupi de el. Vom trece pe-acolo mâine dimineata.
Nu voia sa ma creada, dar dupa ce l-am convins ca nu-l pacalesc, vestea a parut ca-l entuziasmeaza.
— N-ar trebui sa telefonezi, mi-a spus Marian cu severitate.
M-am lasat din nou pe pat.
— A fost ultima informatie pe care am dat-o înainte de a muri, am zis cu un glas stins.
A pus gheata într-o bucata de flanela si mi-a asezat-o pe cap.
— Nu-i asa ca e bine? a întrebat ea asezându-se pe pat lânga mine.
Am prins-o de mâna.
— Formidabil, am zis. As servi o gheata d'asta zilnic, daca as avea o infirmiera atât de draguta.
Si-a retras mâna si a încercat sa ia un aer sever.
— Cred ca nu te simti chiar atât de rau pe cât spui, a zis ea departându-se putin. Daca continui tot asa, în curând a-i sa-mi faci curte.
— Acorda-mi numai doua ore, am zis în gluma, si vei fi uimita de ce voi fi în stare sa fac... În alta ordine de idei, cum mai merge comertul cu lenjerie?
Am vazut ca s-a întristat, desi s-a straduit sa zâmbeasca.
— Încep sa ma descurajez, a zis ea. Daca nu intervine o schimbare, ma întreb cum am sa ma descurc.
Am privit-o cu atentie. Nu era greu sa-ti imaginezi ca Reg Phipps ar fi fost încântat pâna la Dumnezeu.
— Stii sa bati la masina si sa stenografiezi? am întrebat-o direct.
A parut putin mirata, dar a raspuns ca da.
— Exista un post liber la ziarul local. Daca te atrage, pot sa aranjez lucrurile.
— Vorbesti serios?
Spusese asta cu un fel de înflacarare.
— Bineînteles... daca vrei.
— Se plateste regulat? M-am saturat sa ma întreb în fiecare zi cum voi mânca mâine.
Am privit-o atent.
— E chiar asa nasol?
Marian French mi-a schimbat gheata.
— E chiar asa nasol, a repetat ea cu un aer serios.
— Ei bine, s-a facut... Esti angajata. Trimite înapoi marfa si trimite-l pe patronul tau la toti dracii, am zis, mângâindu-i usor mâna. Vino mâine dimineata la ziar si spune-i lui Reg Phipps – redactorul sef – ca esti noua lui secretara. Spune-i ca eu te-am trimis.
Nu parea foarte convinsa.
— Esti sigur ca o sa mearga? Poate ca n-am sa-i plac.
— Lui Phipps? am zis râzând. Daca ai vedea-o pe cea pe care o are acum! O sa fie în al noualea cer...
— Nu stiu cum sa-ti multumesc... a început ea, dar am oprit-o cu un gest.
— Gata, treaba s-a aranjat!
A aruncat o privire spre ceasul de la mâna mea.
— Te rog sa ma scuzi, a zis ea, sunt obligata sa te parasesc... Sa nu crezi ca ai de-a face cu o ingrata, dar i-am promis lui Ted Esslinger ca ies cu el la plimbare si trebuie sa ma schimb.
— Esslinger? am zis încruntându-ma. Merge tare tipul! Ieri seara te-a întâlnit prima data.
— Oh, stii si tu cum e! a zis rosind putin. N-aveam nimic deosebit de facut, si mi-a telefonat...
— Glumeam, am zis vazând ca îi creasem o stare de stinghereala. De altfel, e un baiat simpatic. Sper ca veti petrece o seara frumoasa.
S-a îndreptat spre usa.
— As mai putea sa fac ceva pentru tine, înainte de a pleca?
— Nu... Dar daca Esslinger soseste înainte de a fi tu gata, trimite-l la mine.
Imediat ce a iesit pe usa, am aprins o tigara si am început sa ma gândesc la ea. Era o fata de treaba, si îmi parea bine ca facusem ceva pentru ea... Apoi gândurile mi-au zburat la Audrey Sheridan. Asta era pentru mine o adevarata surpriza. Nu ma asteptam sa dau peste o asemenea frumusete de fata – si un asa temperament – într-o vagauna precum Cranville. Ma întrebam de unde avea atâtia bani. Daca ce auzisem era adevarat, agentia ei de detectivi era un esec, dar aspectul exterior, ca si apartamentul, dovedeau ca avea bani. Poate ca tatal ei îi lasase ceva lovele.
Felul în care îl înfruntase pe Starkey dovedea ca nu se lasa intimidata. Si era si tare bine facuta. Trebuie sa recunosc mi-ar fi surâs sa lucrez cu ea. Ma întrebam cum ar fi reactionat colonelul Forsberg daca i-as fi propus sa o angajeze ca agent la „Cercetari Internationale”. Cred ca i s-ar urca sângele la cap.
Tocmai ma gândeam cum era mai bine sa-l abordez pe Starkey, când Ted Esslinger a bagat capul pe usa.
— Intra, am zis ridicându-ma în capul oaselor si potrivindu-mi cu grija saculetul cu gheata.
— Dumnezeule mare! a exclamat el privindu-ma cu stupefactie. Cum aratati!
— Stai jos, am zis aratându-i scaunul de lânga pat. Trebuie sa stam de vorba.
S-a asezat pe scaun si a continuat sa ma priveasca cu un aer preocupat de fizionomia mea.
— Ce-ati patit?
— Am cazut peste o gramada de pene, i-am explicat pe scurt. Ceva noutati despre Mary Drake?
A scuturat din cap.
— Nimic. Orasul e în fierbere. Multimea s-a dus pâna la sediul politiei si a iesit cu împuscaturi.
— Au fost raniti?
— Nu. Politia a tras în aer. Asta i-a speriat pe oameni. Sa stiti, domnule Spencer, ca daca lucrurile vor continua în felul asta, o sa iasa dandana mare.
— Daca ma gândesc bine, cred ca asta e tot ce doresc. Când nu va mai avea orasul în mâna, Macey va fi obligat sa faca ceva.
S-a uitat la mine cu o privire plina de curiozitate.
— Ce-a putea sa faca mai mult decât dumneavoastra?
Am rânjit.
— O multime de lucruri, dar asta n-are importanta. Cine se ocupa de înmormântarea lui Dixon?
— Municipalitatea. Tata a dat sicriul, dar municipalitatea...
— As vrea sa stiu unde e cadavrul lui Dixon si cine îl pune în sicriu?
— Se afla la morga municipala, a raspuns Ted cu un aer putin dezorientat. Acolo a fost dus sicriul în dimineata asta. Oamenii de la morga vor pune cadavrul în sicriu. De acolo va fi trimis în salonul funebru al tatalui meu. Funeraliile vor avea loc a doua zi.
— Deci nimeni nu va vedea cadavrul, în afara celor de la morga?
— Cred ca nu, a zis el cu un aer din ce în ce mai uimit. Dar ce vreti sa spuneti?
— Nu te preocupa de ce vreau sa spun, am raspuns. Eu pun întrebarile. Înca ceva... Cum ai ajuns sa banuiesti ca magazinul foto putea sa aiba vreo legatura cu disparitia fetelor?
— Pai, v-am spus deja! Luce MacArthur fusese fotografiata pe strada si mi-a aratat tichetul.
— Stiu... stiu... Dar nu este destul pentru a face legatura cu rapirile. E o deductie cam prea savanta, am zis aruncându-i o privire patrunzatoare. Cred ca stii ceva.
A parut stingherit.
— Da din tine, am zis.
Nu eram prea convingator facând pe durul cu un saculet de gheata pe cap, dar probabil ca totusi am reusit, pentru ca mi s-a parut speriat.
— Stiti... eu... n-am crezut ca asta ar putea avea importanta, a zis el înrosindu-se la fata. Dixon mi-a spus ceva...
— Dixon? Ce ti-a spus Dixon?
— Doar ca magazinul foto era amestecat în rapiri. Nu credea ca fetele fusesera asasinate. Credea...
— Stiu ce credea Dixon, am bombanit eu. Deci nu era parerea ta personala? Era parerea lui Dixon?
Si-a dres glasul cu un aer jenat si a zis:
— Da... voiam sa credeti...
Am rânjit si m-am asezat confortabil în pat.
— Ai vrut sa cred ca asta e ideea ta. Nu-i asa? Sa lasam asta, am zis. Ti-a spus Dixon pentru ce avea banuieli în legatura cu magazinul foto?
A scuturat din cap.
— În orice caz, avea dreptate, a zis Ted. Fotografia lui Mary Drake o confirma. Ce veti face acum?
Nu aveam chef sa raspund la întrebari, asa ca i-am spus ca tocmai ma gândeam la toata povestea si ca ma durea îngrozitor capul. În momentul ala a intrat Marian.
— Plecati amândoi, am zis închizând ochii. Vreau sa mai dorm putin. Gheata mi-a facut bine.
Dupa ce-au plecat, am ridicat receptorul telefonului si am sunat din nou la ziar. Mi-a raspuns Phipps. Mi-a spus ca avusesem noroc, caci tocmai voia sa plece.
— Începând din momentul asta, as vrea sa stii ca nu mai ai casa. Stii unde e morga municipala?
A raspuns ca da. Ce treaba aveam cu morga?
— Mai vorbim noi despre asta diseara, am zis. Vino la mine pe la miezul noptii. Vreau sa-ti încredintez o trebusoara.
— De acord.
Sunetul vocii sale trada o mare curiozitate.
— Are vreo legatura cu morga?
Nu i-am dat nici o informatie în aceasta privinta, în schimb l-am întrebat daca stia sa se foloseasca de un aparat foto.
— Bineînteles. Trebuie sa-l iau cu mine?
I-am raspuns ca exact asta voiam sa-i cer.
— Pune-ti niste haine de culoare închisa si tenisi în picioare, si încearca sa arati ca un spargator, i-am spus.
Am închis mai înainte de a avea timp sa-mi mai puna vreo întrebare.
*
* *
Audrey Sheridan a deschis usa apartamentului, s-a încruntat cu un aer ironic si s-a tras într-o parte ca sa ma lase sa intru.
Era foarte draguta cu halatul ei de casa alb cu flori rosii, cu pijamaua de matase alba si sandalele rosii.
— Asta e o surpriza, a zis ea. Totusi ai venit. Cu salele burdusite si restul... Mi te închipuiam în pat cu o infirmiera la capatâi.
— Ai cam ghicit, am raspuns.
Mi-am pus palaria pe un scaun si am continuat:
— Ce mai face bratul?
S-a îndreptat spre o masuta pe rotile pe care se aflau pahare, sticle si cuburi de gheata.
— Destul de bine, multumesc, a spus ea punând un cub de gheata în unul din pahare.
— Sper ca n-ai capul chiar atât de demolat pe cât pare.
I-am raspuns ca lucrurile mergeau bine. În ciuda solicitudinii pe care o aveam unul pentru celalalt, atmosfera mi s-a parut dominata de o oarecare stinghereala.
Mi-a dat paharul si s-a asezat pe canapea.
— Ti se întâmpla des ca atunci când vin clientii sa te gaseasca în cafteli cu haidamacii? am întrebat asezându-ma în fata ei.
— Rube nu era în starea lui normala. De obicei nu e deloc asa.
— Vrei sa spui ca era asa pentru ca nu voiai sa-i dai batista?
Si-a îndreptat privirea spre sandale, apoi a spus:
— Cred ca n-ai avut destul timp ca sa vizitezi orasul? Fireste, n-are nimic extraordinar. Dar are locuri mai placute decât restul.
— Sa lasam orasul, am zis. Spune-mi mai bine cum ai învatat jiu-jitsu.
— Sa nu vorbim de mine, a zis ea imediat. Mai bine sa vorbim de tine. Esti de multa vreme detectiv?
— Mi-ar placea sa-ti povestesc viata mea, merita, dar în acest moment, din nefericire, n-am timp, am raspuns. Ai spus pe buna dreptate ca nu-ti place sa amesteci utilul cu placutul.
S-a încruntat dar n-a raspuns.
— Patru fete au disparut din acest oras. Tu si eu am fost angajati sa le gasim. Toate persoanele cu care am vorbit pâna acum n-au nici cea mai mica idee despre ce ar fi putut sa li se întâmple. Nu ma ocup de acest caz decât de patruzeci si opt de ore, dar deja e prea mult. Când oamenii îsi rezolva micile lor neîntelegeri, nu se stie ce li se poate întâmpla, oricum, pista se „raceste”. Nu crezi ca ar fi o idee buna sa lucram împreuna si sa ne folosim în comun de informatiile pe care le avem?
— Poate, a zis ea cu prudenta. Problema e daca ai ceva de pus în comun, sau daca nu cumva vrei sa afli de la mine ce stiu.
— Ti-ai pus în cap ca tu vei rezolva cazul. Nu-i asa? Am dreptate?
S-a încruntat usor.
— Când tata a murit, mi-a lasat mie agentia. Era mândru de ea, caci facuse o treaba destul de buna pentru un om batrân si bolnav. Spera ca voi continua si vreau sa continui. Pâna acum, nimeni nu m-a luat în serios în orasul asta, dar în curând îsi vor schimba parerea. Toti m-au luat peste picior, si cred ca nu sunt sanatoasa la cap încercând sa mentin în continuare agentia, dar îti garantez ca nimeni nu ma va împiedica sa continui.
— Si în timpul asta, am zis, patru fete au disparut si, dupa câte stiu, nu le-ai gasit. Nu crezi ca ai avea tot interesul sa mi te alaturi? Împreuna am putea sa ajungem la ceva macar satisfacator.
A strâns din buze.
— Ma întreb pe ce te bazezi ca sa crezi ca vei putea sa ajungi la ceva? a întrebat ea cu raceala.
— Mi-ai facut o chestie urâta seara trecuta, daca vrei sa-ti împrospatez memoria. Cu batista si cu cele trei fotografii as fi putut sa-l prind la înghesuiala pe Macey. Mi-ai luat batista. Poate ca tot tu ai luat si fotografiile. La asta ma refeream când am spus ca ne pierdem timpul. Lucram unul împotriva celuilalt.
— N-am luat fotografiile, a spus ea cu o voce joasa. Altcineva mi-a luat-o înainte.
— Si l-ai vazut pe Dixon? am zis cu un ton neglijent.
Mi-a aruncat o privire patrunzatoare.
— Dixon? Ce vrei sa spui?
— Dixon era într-un fotoliu, lânga fereastra. La fel de mort ca un pui în frigare. Deci nu l-ai vazut?
Ma privea cu stupoare.
— Nu era acolo... Spui asta asa...
Ar fi putut foarte bine sa nu-l remarce, daca s-a folosit de o lanterna si daca s-a dus drept la sertar ca apoi sa iasa imediat.
— Nu spun asa... Îti dai seama ca te-ai bagat singura în gura lupului? Daca te-ar fi prins cineva, Macey îti punea în cârca asasinatul cât ai zice peste.
— Dar Dixon a murit din cauza unui stop cardiac.
— Bine, bine, sa nu mai vorbim despre asta, am zis eu, neavând intentia sa intru în explicatii. Dar asta nu e o treaba pentru fetite. E o afacere politica cu o sumedenie de combinatii. Crezi ca te vor lasa sa-ti vâri nasul în bucataria lor murdara?
S-a aplecat putin în fata.
— Si crezi ca vor face o exceptie pentru tine?
— Asta e meseria mea, si pentru asta sunt platit, am explicat cu rabdare. Iar eu sunt barbat.
S-a rezemat de speteaza canapelei si m-a privit pe jumatate suparata, pe jumatate amuzata.
— Înca nu sunt convinsa, a zis ea.
— Bine, am zis. S-o luam altfel. Crezi ca fetele au fost suprimate, sau ca au fost doar rapite?
A suflat deasupra capului un norisor de fum.
— Dar tu ce crezi?
— Eu cred ca au fost doar rapite. Daca ar fi fost omorâte, care ar fi fost motivul si unde sunt cadavrele?
A aprobat cu un aer ironic.
Începeam sa ma enervez.
— Poate crezi ca nu e vorba nici de asasinat, nici de rapire?
— Ce mai ramâne? a întrebat ea privind pe fereastra cu un aer absent.
— Presupunând ca Starkey le-a platit ca sa dispara. Nu crezi ca asta i-ar discredita pe clientii nostri?
— Si toate astea le-ai gasit singur? a zis ea cu un aer de mirare exagerata.
— Asculta, micuto, felul asta de conversatie n-o sa ne duca prea departe. Poti sa ma ajuti, si pot sa te ajut. Cunosti orasul ca pe buzunarul tau, cu toate dedesubturile si micile combinatii. Eu vin cu experienta. Intri în joc, da sau nu?
— Îmi pare rau ca trebuie sa te dezamagesc, dar prefer sa actionez singura, a zis ea.
— Esti mai încapatânata decât un catâr, am zis agasat de obstinarea ei. Esslinger te foloseste doar ca sa para ca face ceva. Putin îi pasa daca fetele sunt gasite sau nu. Tot orasul te considera mica detectiva draguta si curajoasa care vrea sa continue renumele tatalui. Râd de tine, dar le esti simpatica. Iar Esslinger profita de asta. Chiar nu poti întelege asta?
Ochii îi scaparara de mânie.
— Poti sa spui orice, a zis ea ridicându-se. Nimeni nu ma va împiedica sa fac ceea ce am hotarât sa fac, cu atât mai putin un newyorkez infatuat.
M-am ridicat si eu.
— Asa, deci? am zis dând frâu mâniei. Ei bine, nu esti decât o biata încapatânata! E nevoie sa-ti bage cineva mintile în cap. Si am intentia sa ma ocup chiar eu de asta.
A deschis larg usa.
— Du-te si spune toate astea altuia mai naiv, daca vei gasi, a zis ea cu dispret.
— Sa nu zici ca nu te-am avertizat! Treaba asta e mult prea dura pentru tine. O sa-ti rupi gâtul. Închide agentia si apuca-te de tricotat. Ma angajez chiar sa-ti cumpar lâna necesara.
— Oh! a exclamat ea. Te urasc! Sa nu te mai prind pe-aici!
M-am apropiat de ea, am tras-o la mine si am sarutat-o.
Am ramas asa un moment, cu bratul dupa umarul ei, cu buzele lipite. M-am departat si am privit-o.
— Dumnezeule mare.... de ce-am facut asta? am zis eu surprins.
A dus mâna la buze si s-a uitat la mine. Mânia disparuse din ochii ei.
— Poate ca a fost dorinta ta, a zis ea cu glas scazut. Si mi-a închis frumusel usa în nas.
*
* *
Când am intrat în holul hotelului, l-am zarit pe Reg Phipps conversând cu receptionera.
S-a uitat peste umar când m-a auzit intrând si privirea i s-a luminat.
— Pe curând, i-a zis el fetei. Sa te gândesti la mine.
— Salut! i-am zis lui Reg luând cheia si am întors capul spre fata.
— Ce mai faci, frumoaso?
Ea a aruncat o privire la vânataile mele.
— S-ar zice ca mai mult încasezi decât dai, a zis ea cu un aer glacial.
Am urcat scarile împreuna cu Reg.
Am bagat cheia în broasca, am descuiat si am intrat în camera.
I-am aratat un scaun.
— Stai jos si spune-mi daca ai aparatul?
— E în masina, a raspuns el. Ce se pune la cale?
— În seara asta avem de facut o trebsoara, am zis asezându-ma pe pat. Cadavrul lui Dixon se afla la morga municipala. Vom face o poza a cadavrului, poza pe care o vom publica mâine pe prima pagina a ziarului, însotita de povestea asasinarii lui Dixon si cum Macey încearca sa duca lumea de nas.
A tresarit brusc.
— N-o iei pe ocolite! Cred ca nu vorbesti serios?
— De ce nu?
S-a asezat mai bine pe scaun, uitându-se tinta la mine.
— Asta va pune pe fierbere tot orasul, a început el.
— Asta si vreau, am zis întrerupându-l. Asculta-ma bine, Reg. Nu voi gasi niciodata fetele, daca agentii din oras nu pun si ei umarul. Iar ei nu vor face nimic atâta vreme cât alegerile îi blocheaza. As vrea sa scrii un articol în sensul asta...
Si i-am spus toata povestea cu Stop-Foto.
— Acum cunosti toate faptele. Cel mai bun mijloc e sa faci asta ca un sir de întrebari. Oare locuitorii din Cranville stiu ca cele patru fete disparute au fost toate fotografiate pe strada de un angajat de la Stop-Foto si ca Dixon facuse copii dupa ele? Ca fotografiile au fost furate si ca Dixon a fost asasinat? Cine le-a furat si cine l-a asasinat pe Dixon? Al cui e magazinul foto? De ce a spus seful politiei, Macey, ca Dixon a murit de un stop cardiac? Priviti fotografia de mai jos. Seamana asta cu un stop cardiac?... Ati observat? Asa au fost masluite faptele. Oamenii sa traga concluziile.
— E înspaimântator, a zis el, lovind cu pumnul în palma celeilalte mâini. O sa cam iasa cu scântei! Daca dupa chestia asta Starkey nu ne pune toata banda lui pe cap, ma întreb ce i-ar trebui mai mult.
— Ai înca timp sa te retragi, Reg, i-am amintit.
— Glumesti, a replicat el. Asta îmi trebuia. Wolf a fost de acord cu chestia asta?
— Da, am raspuns. Si asta înseamna o suta de dolari pe saptamâna pentru buzunarul tau.
Am simtit deodata dureri în cap.
— Ti-am gasit o tipesa în locul babornitei. Cred ca o sa fie bine.
Reg a parut dezamagit.
— Fir-ar sa fie... Speram sa fiu în stare sa-mi aleg propria secretara. Cum arata?
— Cred ca merge, am zis, daca nu esti prea cusurgiu. E adevarat ca are picioarele strâmbe, dar sub birou nu se vede.
Parea tare nefericit.
— Din moment ce sunt obligat sa o iau... a zis el melancolic.
— Ce stii despre Audrey Sheridan? am întrebat.
— Tot ce se poate sti. E o gagica buna! Ai vazut-o?
— Da... E adevarat ca agentia ei e un esec?
— Nu din vina ei, a zis el. Înainte de povestea asta, pe la noi nu prea au fost crime. Ma întreb cum a rezistat batrânul.
— Dar ea? De unde are bani? Biroul ei e mai luxos decât holul hotelului Ritz.
— Avea un unchi în vest, care a închis ochii si i-a lasat ceva banisori, mi-a explicat Reg. A profitat de ei ca sa-si ia mobila si sa se instaleze, sperând ca afacerile vor începe sa mearga mai bine.
Am mârâit neîncrezator.
— E complet nebuna. Asta înseamna sa arunci banii pe fereastra. Dar recunosc ca arata bine. Nu crezi?
Mi-a aruncat o privire strengareasca.
— Nu-ti pierzi vremea, ai?... N-ar strica sa-ti stergi rujul de pe buze.
M-am sters repede cu batista, putin cam jenat.
— Devin neglijent, am bombanit, evitându-i privirea.
— Zau ca mi-ar placea sa gust si eu! Ti-a placut?
O bataie în usa a întrerupt în mod fericit aceasta scena care devenea stingheritoare.
Marian French a bagat capul pe usa.
— Crezi ca e bine ceea ce faci acum? a zis ea cu un ton plin de repros. De ce nu esti în pat?
Reg Phipps se uita la ea cu ochii holbati. A respirat adânc si a suierat usurel cu admiratie.
— Salut, Marian! Nu-ti face griji pentru mine, am zis. Ai petrecut o seara frumoasa?
A facut câtiva pasi în camera.
— Cum ai putut sa iesi din camera cu un astfel de cap! a zis ea prefacându-se ca vrea sa ma certe.
— Fara el n-as fi putut sa ies! am raspuns zâmbind. As vrea sa-ti prezint pe Reg Phipps, redactorul sef al ziarului local. Reg, îti prezint pe Marian French, noua ta secretara.
Reg, care se sculase în picioare, s-a facut rosu ca o sfecla.
— Sper ca nu glumesti, a bâiguit el.
I-am facut cu ochiul fetei.
— Ti-am spus ca o sa fie nebun dupa tine, am zis.
— Ah, domnisoara French, e minunat! a zis Reg, adresându-se ei, de parca eu încetasem brusc sa mai exist. E cea mai frumoasa zi din viata mea! Vei vedea, ne vom întelege excelent.
Marian a raspuns ca spera ca asa va fi. Parea putin stingherita.
— N-o intimida, am zis. Nu-i nevoie sa te uiti la ea de parca ai vrea s-o manânci!
Reg s-a uitat la mine încruntat.
— Da-mi pace o secunda, te rog, a zis el... Veniti mâine? a întrebat el întorcându-se spre Marian.
— Da, dar nu bat la masina chiar atât de bine, a marturisit ea. Dar ma voi obisnui repede, daca ai putina rabdare.
Reg a respirat adânc.
—Nu e nevoie sa va grabiti, a linistit-o el. Puteti sa întrebati tot ce nu stiti.
— Si ai grija ce-l întrebi, am zis. Unde e Esslinger?
— M-a condus si s-a întors acasa, a raspuns ea ajungând la usa.
Reg s-a repezit sa-i deschida.
— Buna seara, domnisoara French, a zis el. Nici nu-ti poti închipui ce bine-mi pare ca vom lucra împreuna.
Marian mi-a aruncat o privire amuzata, i-a multumit lui Reg si ne-a lasat singuri.
— Îti place? l-am întrebat cu un aer aproape indiferent.
Reg a închis ochii.
— E foarte simplu. E chiar femeia care îmi bântuie visele. Unde-ai descoperit-o?
I-am povestit pe scurt.
Imediat a fost cuprins de neîncredere.
— Ce mai e si povestea asta cu Esslinger? A iesit la plimbare cu el?
— Da... în seara asta.
— Dumnezeule mare! Asta ma doare... Cum naiba face de agata toate gagicile... Nu e fata draguta-n Cranville cu care sa nu-si dea întâlnire...
— Si ce e de mirare? am zis amuzat de aerul lui înciudat. Esslinger e baiat dragut. De ce nu s-ar întâlni cu ele?
— Nu-mi place tipul asta, a zis Reg. Mi-a suflat prea multe gagici. Doar se uita la ele si îi si cad în brate.
— Asa eram si eu la vârsta lui, l-am asigurat eu, îndreptându-ma spre birou unde se afla sticla cu whisky. Colegii nu puteau sa ma înghita, dar n-am ajuns prea departe...
Reg a zis cu un ton amar:
— Nici pe el nu-l va duce prea departe...
Am turnat doua degete de whisky într-un pahar.
— Esti prea tânar ca sa bei whisky?
— Nu când e pe gratis, a zis Reg, cu o graba inutila.
— Ar fi bine sa te linistesti, am zis asezându-ma. Trebuie sa ai o mâna ferma la noapte. Totul depinde de fotografia asta.
Reg s-a ridicat bosumflat.
— Când plecam? a întrebat el.
— Poate ca ar fi mai bine sa plecam imediat. Trebuie sa fim siguri ca nu ne vede Marian.
Reg a deschis usa si a aruncat o privire pe coridor.
— Nimeni, a zis el.
Am pornit împreuna pe coridor si am coborât în hol. Nora a ridicat ochii din revista ilustrata.
— Chiar nu obisnuiesti sa dormi? mi-a zis ea în timp ce treceam prin fata receptiei.
Am iesit împreuna cu Reg în noaptea întunecata si sufocanta.
Am urcat într-un Ford vechi si Reg a demarat.
— Daca o pui pe fata asta lânga Marian French, ai sa vezi ca parca nici nu exista, a zis el.
— Ce-ar fi sa nu te mai ocupi de femele? am zis. Avem treaba. Morga e departe?
— Prima la dreapta.
Am profitat de lumina unui felinar prin fata caruia treceam ca sa ma uit la ceas. Era unsprezece si jumatate.
— Cine-i acolo?
— Johnson, care face de serviciu noaptea. Altcineva n-ar trebui sa fie. Poate am face mai bine sa intram prin spate, în cazul în care nu vrei sa-i spui lui Johnson ce avem de gând sa facem. Dar cum fotografierea cadavrelor este strict interzisa, am impresia ca ar fi mai bine sa intram prin spate.
— Ce fel de tip este acest Johnson?
— O cârpa. Îl dai de-a dura cu un bobârnac, a zis Reg oprind la semafor. Strecuratul într-o morga n-are decât o legatura foarte vaga cu ideea pe care mi-o faceam despre o escapada amuzanta, a continuat el.
Nici pe mine nu ma entuziasma prea tare expeditia, dar n-am zis nimic. Camasa mi se lipise de spate, iar capul si corpul înca ma mai dureau.
Culoarea semaforului s-a schimbat si Reg a urnit masina din loc.
— Sper sa putem intra fara sa facem zgomot, am zis. Nu vreau sa avem vreo încurcatura cu Johnson. Chiar daca e un pampalau, e prea cald ca sa ne încaieram.
— N-o sa se încaiere, a zis Reg râzând. Daca sufli în el cade.
Am facut la dreapta si Reg a oprit masina sub un felinar.
— De aici pâna la morga mai sunt vreo suta de metri, a zis el luând echipamentul foto. Cred ca e mai bine sa mergem pe jos...
Stateam pe trotuar si simteam prin talpa pantofilor caldura înmagazinata de asfalt.
Am pornit spre morga fara sa vorbim. Dupa un moment, Reg s-a oprit si mi-a aratat spre o straduta îngusta.
— Aici e, a zis el cu glas scazut.
Am aruncat o privire pe strada pustie si am intrat pe straduta. Era foarte întuneric. În aer plutea un miros ciudat: un amestec maladiv de sudoare si mucegai, un miros de descompunere lenta.
— Locul ideal pentru exercitii respiratorii, i-am soptit la ureche lui Reg. Aici o sa vin sa-mi petrec viitoarea vacanta.
A rânjit.
Am mers încetisor pe mijlocul strazii. Era întuneric bezna.
— E destul de sinistru, am zis. Daca mi-ar sari cineva în
cârca, as tipa ca un mucos.
— Am ajuns, a zis Reg aratându-mi cu degetul o usa dubla.
Am avut nevoie de câteva secunde ca s-o disting în întuneric. Am înaintat în tacere pâna la usa dubla.
— Sa nu intram în panica, am zis.
Si am apasat usor pe clanta. Usa era încuiata.
Am aprins lanterna si am examinat broasca.
— Floare la ureche, am zis. Tine bine lanterna.
Am scos briceagul, am introdus una dintre lame în broasca si am apasat. S-a auzit un „clic” si am deschis cu prudenta usa.
— Te angajez sa deschizi pusculita sorei mele, a zis Reg. Te descurci excelent.
I-am facut semn sa taca si am tras cu urechea prin usa
întredeschisa. Nu se auzea nici un zgomot. Am aprins lanterna si am luminat încaperea. Pe lânga pereti erau însirate un fel de mese de spital.
Am intrat în încapere si ne-am îndreptat în tacere spre o alta usa din fata noastra. Dupa caldura jilava de pe straduta, aici aveam o senzatie placuta de racoare.
Am deschis usa si am aruncat o privire în întuneric. Mirosea puternic a antiseptic. Am aprins lanterna.
— Aici e camera post-mortuara, a zis Reg privind peste umarul meu. Trebuie sa fie un culoar undeva pe-acolo, care duce la morga.
S-a dus la usa din fata si, dupa ce a aruncat o privire, s-a întors spre mine.
— Pe-aici, a zis.
L-am urmat pe un culoar luminat de becuri vopsite în albastru. Era deja mult mai rece. La capatul culoarului se afla o scara care ducea la subsol si la primul etaj.
Reg mi-a soptit la ureche:
— Johnson are un mic birou acolo sus.
Mi-a aratat cu degetul scara care ducea la primul etaj.
— Coborâm?
— Da... Nu ca îmi face mare placere, dar...
Am coborât scara si am împins într-o usa grea din otel care s-a deschis încet.
— Am ajuns, am zis vazând cele doua siruri de sicrie metalice în care erau pastrate cadavrele.
Reg se uita si el tacut. Fata lui capatase nuanta burtii unui peste mort iar genunchii îi tremurau.
— Cu cât plecam mai repede de-aici, cu atât mai bine, a zis el. Poate te uiti sa vezi unde l-au pus pe Dixon...
Am privit gânditor la sirurile de sicrie.
— Nimic mai seducator decât o plimbare printre hoituri pe o noapte ca asta, am zis eu ca sa-mi fac curaj.
— Striga-l, a zis Reg cu un aer sarcastic. Poate ca o sa ridice capacul si o sa-ti faca semn sa te apropii.
— Te pândeste isteria, batrâne, am zis, pipaindu-mi buzunarul în cautarea sticlutei de whisky.
— Sunt isteric, a zis el întinzând mâna spre sticluta.
— Ai rabdare! am zis desurubând capacul.
Am fost surprins remarcând lipsa de fermitate a gesturilor mele.
Am tras o dusca buna si i-am întins sticluta. Felul în care o lipea de buze era un spectacol care merita deplasarea.
În timp ce sugea whisky, eu am examinat sicriele. Fiecare avea o eticheta cu numele clientului. L-am gasit repede pe cel al lui Dixon.
— Iata-l, am zis întorcându-ma spre Reg.
— Foarte bine, a zis, agitând sticluta pe care o golise. Ce mai face batrânelul? Ar fi trebuit sa-i lasam si lui un strop.
I-am luat sticluta din mâna.
— Daca m-as chercheli la fel de repede ca tine, as putea sa pun bani de-o parte pentru batrânete.
Am împins capacul sicriului si m-am uitat o clipa la Dixon. Era un spectacol destul de groaznic.
— Hai sa arunci o privire. Asta o sa te dezmeticeasca.
Reg s-a apropiat si s-a trezit brusc.
— Bietul batrân, a zis el închizând ochii. Bietul batrân si sarmanul suflet singur...
— Sa amânam deocamdata nota necrologica, am zis. La treaba. Repede de tot!
Reg a apucat aparatul. Deodata si-a tinut respiratia si ochii lui au început sa clipeasca. Se uita la ceva aflat în spatele meu. Am simtit ca mi se face pielea ca de gaina.
Usa de otel se deschidea încet. Am sarit amândoi într-o parte, dar în sensuri opuse: Reg spre Dixon, eu spre usa.
M-am pus însa în miscare cu o jumatate de secunda prea târziu. Jeff Gordon se strecura în încapere cu un puscoci în mâna. Îmi luasem elan, nu ma puteam opri. Am lovit cu piciorul în aer, la nimereala... Am avut noroc. L-am nimerit pe Jeff la încheietura mâinii si puscociul i-a cazut din mâna. M-am napustit la el si ne-am rostogolit pe pardoseala.
— Fa fotografia, i-am strigat lui Reg. Eu ma ocup de porcul asta.
De fapt, mai curând Jeff ma tinea pe mine. Bratele lui de gorila îmi strângeau cu putere coastele. Aveam bratul drept complet imobilizat de strânsoarea acelui animal care parea din beton. I-am tras câteva lovituri peste bot cu mâna stânga. Deodata, cu o miscare de umar, s-a rostogolit deasupra si m-am pomenit sub el, aproape complet strivit. L-am apucat de ureche si am început sa i-o rasucesc, încercând sa evit loviturile de cap în stare sa omoare un bou pe care mi le tragea sub barbie.
Dupa lumina brusca a flash-ului mi-am dat seama ca Reg facuse poza. În momentul urmator, Reg s-a napustit spre noi si a prins capul lui Jeff.
În timp ce Jeff racnea si izbea orbeste în toate sensurile, am profitat ca sa scap, dar în momentul în care ma ridicam, m-a apucat de gamba si am cazut din nou pe pardoseala. Am aterizat lânga puscoci.
— Cara-te! i-am strigat lui Reg. Îl termin singur. Ai însa mare grija de aparat.
Reg s-a carabanit fara sa se lase rugat. Stia importanta pe care o avea pentru mine fotografia...
L-am pocnit zdravan în cap pe Jeff cu mânerul puscociului. Mi-am amintit de scena din biroul detectivei si fortele mi s-au înzecit. S-a naruit si acolo a ramas.
L-am întors pe spate si m-am îndreptat repede spre culoar. Nu se auzea nici un zgomot. Probabil ca Starkey considerase ca Jeff era destul de mare ca sa pazeasca singur morga.
M-am strecurat prin camera post-mortuara si am intrat din nou în întunericul stradutei. Caldura greoaie si mirosul de mucegai m-au izbit brusc în fata dupa frigul de gheata de la morga. Mai era si un alt miros pe care nu-l remarcasem la venire. Un miros slab de liliac.
M-am oprit brusc si am adulmecat cu mai multa atentie. Era într-adevar miros de liliac. L-am strigat pe Reg.
A scos un mârâit ciudat, aproape în fata mea. Am aprins lanterna. Era prabusit lânga perete, cu privirea tâmpa.
— Aparatul e la ea, a zis el încercând sa se ridice.
Am crezut ca înnebunesc.
— Ce spui? am zis cu un aer amenintator. Cine? Cine?
— O gagica... A sarit la mine chiar când ieseam.
— Ai lasat o tipa sa-ti ia aparatul? am zis, nevenindu-mi sa cred.
— M-a lovit cu soldul de m-a trimis în zid si...
Nu aveam nevoie sa aud mai mult.
— Ticaloasa! am mârâit scos din sarite. Asta e roscovana... Audrey Sheridan, simpatica detectiva din Cranville! Mi-a sterpelit toate indiciile descoperite pâna în acest moment. Nu sta asa ca o rata împaiata... Haide, misca-te!
S-a ridicat cu greu în picioare.
— Ar putea sa fie ea, a zis el cu tristete, venind dupa mine. Figura asta de jiu-jitsu m-a lasat cu buzele umflate...
— Si pe mine la fel, am zis cu o furie retinuta. Dar e ultima data când a avut ocazia.
— Unde mergem acum? a întrebat Reg pornind motorul.
— Tu unde crezi? Mergem la ea sa iau înapoi aparatul... Nu poti sa mergi mai repede? m-am rastit eu.
— Cred ca o sa se lase cu distractie, a zis Reg si a apasat pe acceleratie.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu