Istorii Uitate (9)

Nefericirile familiei de Habsburg  

Una dintre cele mai renumite familii cu sange albastru ale Europei – ramura spaniola a Habsburgilor – a influentat in mod profund istoria continentului si chiar pe cea a Lumii Noi, intre secolele XV-XVII, perioada ce coincide de altfel cu apogeul Imperiului „unde Soarele nu apune niciodata”. Ce a provocat insa disparitia Habsburgilor spanioli, in conditiile in care rudele lor din statele germane au supravietuit pana in zilele noastre? Geneticienii contemporani sunt unanim de acord: tocmai dorinta acestor suverani de a nu altera sangele albastru al neamului lor.

O traditie fatala

Ultimul Habsburg spaniol, Carol II, a suferit, se pare, de doua maladii transmise ereditar, care l-au impiedicat sa poata avea copii si astfel au pus capat dinastiei.

Suveranii habsburgici, care condusesera Imperiul Spaniol inca din 1516 – odata cu venirea la tron a gloriosului Carol Quintul, au facut din Spania cea mai mare putere a Europei, stapanitoare a unui sfert de continent si a unei insemnate parti din cele doua Americi.

Dar traditia frecventelor mariaje intre membrii acestei familii – de pilda intre nepoate si unchi, sau intre veri primari – le-a fost in cele din urma fatala, ducand la o stare precara de sanatate si o rata ridicata de mortalitate infantila – doar jumatate dintre copiii nascuti in aceasta familie au supravietuit varstei de un an! Cercetarile moderne denota clar semnificatia intermariajelor in aceasta familie europeana, evidentiind ca de-a lungul generatiilor, succesorii la tron au fost tot mai pasibili a dobandi copii ale doua gene „homozigote”, una de la fiecare parinte, in conditiile in care parintii cu inaintasi comuni fac ca progeniturile lor sa fie mai vulnerabile malformatiilor si mutatiilor ADN nocive.

„El Hechizado”

In clipa in care regele spaniol Carol II a murit, in 1700, fara sa aiba vreun urmas din cele doua casatorii ale sale, ramura spaniola a familiei Habsburg, ce daduse mostenitori la tronurile Spaniei, Austriei, Ungariei si Olandei, s-a stins. Esecul sau de a da tronului un vlastar, in ciuda faptului ca a fost insurat de doua ori, a declansat Razboiul spaniol de Succesiune, intre 1701 si 1714. In timpul acestuia, mai multe puteri europene, in frunte cu Marea Britanie, au facut tot posibilul spre a impiedica o unificare a regatelor Frantei si Spaniei sub un singur monarh, apartinand casei de Bourbon, fapt ce ar fi deteriorat grav echilibrul de putere pe continent.

Motivul pentru care Habsburgii au refuzat sa-si caute parteneri in alte parti a fost dorinta de a-si consolida puterea, prin legaturi in propria familie, dar tocmai aceasta dorinta le-a fost in cele din urma fatala. Carol II insusi era fiul lui Filip IV si al nepoatei acestuia, Maria, fiica imparatului Ferdinand III. Potrivit savantilor moderni, rodul unei astfel de legaturi este, din punct de vedere genetic, la fel de apropiat ca progenitura rezultata din relatia incestuoasa intre un parinte si un copil sau cea dintre un frate si o sora. Supranumit „El Hechizado” (Vrajitul), fiindca oamenii epocii credeau ca dizabilitatile sale erau rezultatul farmecelor, Carol II a suferit, se pare, de cel putin doua boli ereditare. Una era o deficienta hormonala cealalta o afectiune renala; ele ar putea explica impotenta si infertilitatea sa, care au dus la extinctia dinastiei.

Carol II – ultimul suveran

Nascut pe 11 noiembrie 1661, el a fost singurul fiu care a supravietuit din cele doua mariaje ale tatalui sau; un copil venit la batranete, in care tarele produse de constantele intermariaje ale Habsburgilor erau evidente: nu a putut vorbi pana la patru ani si a mers abia la opt ani! Era slab, pipernicit, fragil, bolnavicios, permanent cuprins de lentoare. S-a casatorit prima data la 18 ani si, cum din aceasta relatie nu au rezultat mult doritii urmasi, s-a dispus divortul, acordat prin dispensa papala, si casatoria lui pentru a doua oara, pe cand Carol II avea 29 de ani. Dar nici de asta data din legatura nu au rezultat copii, semn ca „vinovat” era regele insusi.

La 30 de ani, suveranul arata de 50, era imbatranit, garbovit, avea edeme la picioare, abdomen si fata. In ultimii ani ai vietii abia mai putea sta in picioare, suferea de halucinatii si manifesta episoade convulsive. Sanatatea lui s-a subrezit tot mai mult, pana ce, la 39 de ani, a sucombat, in urma unui acces de febra, complicat cu dureri abdominale atroce, respiratie ingreunata si in final coma. Tot mariajele consanguine au dus si la aparitia unei alte trasaturi specifice ramurii spaniole a Habsburgilor – maxilarul proeminent si barbia ascutita, asa-numita „falca de Habsburg”, vizibila in portretele realizate de Titian si Velazquez. Aceasta conditie este provocata de dezvoltarea mai rapida a maxilarului inferior, fata de cel superior. Din aceasta cauza, Carol II avea o limba atat de lunga incat cu greu se putea exprima.